Povestea unei rochii

A fost o data ca niciodata o rochie din matase si dantela care locuia pe un umeras intr-un magazin in care se vand vise cu printese. Oraselul in care se nascuse se numea Elizabeth si datorita acestui lucru, rochia era convinsa ca destinul ei este sa devina, candva, cea mai frumoasa rochie purtata vreodata de cineva. Nu e putin lucru sa te nasti intr-un oras cu nume de regina, care exista inca din 1664. Intr-o dimineata, cand s-a trezit din somn, rochia a descoperit ca in timpul noptii cineva a luat-o de pe umeras si a pus-o intr-o cutie frumoasa, cu fundite. La inceput s-a speriat foarte tare. Oare de ce i se intampla asta? A suparat vreuna din celelalte rochii? A reclamat-o pufoasa aia intepata de pe randul 14 umerasul 5 ca sta prea ascunsa si nu are destule volanase? Cand a ajuns intr-o masina, rochia a inteles: drumul ei spre momentul mult asteptat incepuse. In scurt timp, visul ei va deveni realitate: va fi cea mai speciala rochie purtata vreodata de cineva. Si uite asa, rochia noastra a traversat doua state si 2 anotimpuri, a trecut prin tinutul tornadelor si in final a ajuns intr-un avion care a purtat-o tocmai pana in Belgia. Acum doarme cuminte in cutia ei cu fundite si viseaza. Viseaza la clipa in care va ajunge la cea pe care o va transforma, pentru o zi, in cea mai frumoasa printesa din lume. Piticii din Fabrica de vise va doresc noapte buna si cat mai multe vise implinite :)

Orasul ca o biserica

E dimineata de noiembrie cu soare si mult cer albastru. Pamantul continua sa se invarta exact cum se invartea acum 3 zile. Sunt aceiasi copaci, aceleasi masini, aceiasi oameni. Aceleasi lucruri si totusi, altele. E acelasi oras cu lumina de toamna. Atata doar ca azi orasul tace. E liniste pe strazi, in autobuze, in metrou. Oamenii tac. Stau cuminti unul langa altul, asa cum parca niciodata nu au stat. In priviri si in vesminte, poarta o singura culoare. Culoarea marilor plecari. Cumva, intr-un mod subtil, parca si gesturile sunt altele. Mai blande. Mai atente. Mai timide. Pasesc printr-un Bucuresti ireal, asa cum nu l-am vazut si nici nu vreau sa il mai vad vreodata. Pasesc pe strada si sufletul meu urla. De durere. De neputinta. De sila. De toate sentimentele care se pot aduna intr-un suflet mic. As fi putut vreodata sa schimb ceva in asa fel incat oroarea ultilelor zile sa nu fi existat niciodata? Nu stiu. Stiu doar ca am organizat de atatea ori evenimente fara sa ma intreb nicio secunda daca locul in care chem oamenii spre bucurie, dragoste de muzica si de frumos, este sigur pentru ei. Daca nu cumva ii chem spre ultimul lor drum. Ma bantuie toate serile cu folk tinute in cluburi in care niciodata, absolut niciodata, nu mi-a trecut prin minte sa intreb: oamenii care vor veni aici sunt in siguranta? Toti oamenii astia pe care eu ii conving sa iasa in seara asta din casa, se vor intoarce azi acasa, la cei pe care ii iubesc, sau i-am chemat catre moarte? Stiam, ca multi altii, ca sunt cladiri expuse riscului. Ca daca vine un cutremur, vor cadea peste noi. Ca daca se aprinde ceva, e posibil sa nu mai iesim de acolo. Stiam, insa nu spuneam si nu faceam nimic. Gandul se ascundea undeva departe in cotloanele mintii, pentru ca era mai important ca seara sa iasa bine. Nu m-am gandit niciodata ca "bine" include si cuvintele "intregi" si "vii". Sunt la fel de vinovata ca cei care nu au tinut cont de ceea ce s-ar putea intampla in #colectiv. Puteam fi noi. Putea fi orice zi, in orice club, in orice anotimp, la orice concert. Pentru asta, le cer iertare tuturor prietenilor mei pe care vreodata i-am chemat la o seara cu muzica si poezie. Ar trebui sa fie o dimineata de luni normala. E o dimineata de luni in care vad pompierii pazind intrarea in metrou, vad sute de vesminte negre pe strada, vad priviri triste, ingrozite, marcate pentru multe luni de cosmarul sfarsitului de saptamana care a trecut, vad tineri coborand din masini cu flori si lumanari in maini, si stiu unde merg, si nu mi se pare firesc sa stiu, si ascult dimineata de luni care vorbeste in soapta cu orasul. Pentru ca stie ca undeva, pe o strada anume, orasul si-a schimbat chipul intr-o biserica in care plang candele si flori.

Dansand printre umbre

Ce facem cand trecutul ne vrea inapoi? Cu totii suntem inconjurati umbre si fantome care au mers, candva, pe acelasi drum cu noi. Intamplari, oameni, amintiri, povesti, sunt bine ascunse si de multe ori uitate sau lasate in mod ostentativ sa se prafuiasca in speranta ca vor deveni uitare. Cateodata insa, umbrele se intorc in viata noastra. Ne striga, ne cer sa ne oprim, sa le privim, sa revenim la ele. Pot fi umbre inofensive, care pur si simplu nu vor sa le lase acoperitee de praf si din cand in cand cer doar un minut din timpul nostru. Pot fi umbre ramase agatate ca o tinichea de anii trecuti, de care nu reusim sa scapam orice am face. Pot fi umbre care pur si simplu nu reusesc sau nu vor sa inteleaga faptul ca viata noastra si a lor s-a separat si nu mai e cale de intoarcere. Sunt umbrele care dau buzna peste diminetile, noptile, zilele noii noastre vieti. Le raneste bucuria noastra, le macina zambetul pe care il purtam, ne vor cu orice pret inapoi nu neaparat pentru ca le lipsim, ci pentru a ne arunca la loc in acelasi iad cu ele. Le credeam inchise bine in cutia lor din trecut. Eram siguri ca au pornit si ele pe drumul lor. Le gasim, intr-o zi, determinate sa intre cu orice pret inapoi in lumea noastra. Nici macar nu isi dau seama cat de mult rau ne-ar putea face. Sau nu le pasa. Ne soptesc la ureche vorbe amagitoare, rad de lumina din noi, ne iau peste picior pentru fiecare secunda fericita petrecuta departe de ele. se prefac triste ca sa le bagam in seama. Cersesc atentia noastra in orice fel pot. Ce facem cand umbrele redevin reale? Putem sa le alungam, insa asta le va inversuna si mai tare. Putem sa la spunem ca locul la care ele au ales sa renunte este ocupat, insa nu vor intelege. Putem sa negociem cu ele, insa vor refuza un armistitiu, pentru ca dintr-o data au descoperit ca nu pot trai fara noi. Putem sa le explicam ca bocancii lor murdaresc covoarele albe pe care calcam acum, insa nu le va interesa, pentru ca asta e scopul lor: sa isi bage ghetele in viata noastra si sa danseze step pe ganduri si inimi. Putem sa le ignoram pur si simplu, sa ne prefacem ca nu exista. E cel mai simplu si, daca sunt niste umbre destepte, se vor plictisi si se vor intoarce inapoi in cutie. Daca le dam importanta insa, in mod sigur vor strica tot ce am incerca sa reconstruim pe ruinele lasate de ele. Ne vor intoarce fix in locul in care eram atunci cand ele au ales sa plece. Un loc intunecat, trist, in care doar amintirile ne infloresc diminetile cu un zambet si ne aduc pe perna toate stelele noptii. Ce facem cand trecutul ne vrea inapoi? Il lasam sa fie trecut si privim inainte, spre ceea ce am inceput sa cladim pe vremea cand umbrele erau doar atat: umbre.

ALERTA! Persoana disparuta, e nevoie de ajutorul vostru

Piticii din Fabrica de vise va cer azi ajutorul.

In noaptea dintre 30 noiembrie si 1 decembrie, unul din prietenii nostri a disparut. A fost vazut ultima oara de catre cunoscuti in barul E...Varza (str.Episcopul Radu nr.28 - zona Eminescu/Mosilor) in jurul orei 1 noaptea. A plecat din bar si din acel moment nu se mai stie nimic despre el. A fost alertata Politia, a fost cautat la spitale, morga, adaposturi. S-au format echipe de cautare care au impartit poza lui pe strazi in perimetrul Obor-Mosilor-Eminescu. Cateva persoane au spus ca l-ar fi zarit pe acolo umbland pe strada dezorientat. 

Nume: Marian Popescu

varsta: 56 ani

Inaltime: 180cm

In acest moment, prietenii si familia il cauta pe strazi incercand cu disperare sa dea de urma lui.
Nu stie nimeni ce i s-ar fi putut intampla.
Fabrica de vise va roaga sa dati o mana de ajutor, in orice fel puteti, pentru a fi gasit cat mai repede. Este iarna, frig, Marian e singur pe strazi, cel mai probabil speriat si dezorientat.

Ce puteti face:

Distribuiti cat mai departe acest mesaj

Intrati pe pagina de FB de mai jos si alaturati-va echipelor care il cauta pe strazi: https://www.facebook.com/events/759267600830604/

Cei care locuiti in zona Obor-Mosilor-Eminescu sau treceti zilnic pe acolo, uitati-va atent in jur, poate il vedeti.

Rugati-va prietenii sa se alature eforturilor noastre de a il gasi pe Marian.

Daca aveti prietenii care lucreaza in presa, rugati-i sa distribuie pagina de FB si pozele

Un om are nevoie de noi. Haideti sa incercam sa il gasim si sa il aducem acasa. 

Fabrica de vise va multumeste

Un gand

Sunt momente cand orice ai face, orice ai incerca, oricat de mult ai lupta, nimic nu se leaga, nimic nu iese. Chiar daca faci totul exact asa cum trebuie sa fie facut, urmand pas cu pas drumul care ar trebui sa te duca spre bucurie si implinire, Universul se incapataneaza sa iti puna piedici. Sau, cel putin, asa vezi tu situatia. Incepi sa te simti nedreptatit, sa suferi de mania persecutiei, sa crezi ca nu esti capabil de absolut nimic. De foarte multe ori, renunti la lupta si fugi catre spatiul tau sigur. Te ascunzi. De tine, de oameni, de viitor si chiar de prezent. Vine apoi un moment cand pur si simplu lucrurile incep sa functioneze. Din senin. Nu ai facut nimic diferit. Ai urmat exact aceeasi strategie din perioada cand totul era pe dos. Te uiti la felul in care viata ta se schimba, de la o zimla alta, de la o ora la alta. Incepi sa te intrebi daca nu cumva ingerul tau a fost pana acum la dezintoxicare iar acum, revenit in lume, se apuca sa repare in viteza tot ce a stricat lipsa lui. Poate chiar asa e. Sau....poate, totusi, ceva ai schimbat. Pe tine. Felul in care ai invatat sa ceri si sa daruiesti. Felul in care te vezi. Felul in care ai inceput sa crezi in tine.
Gandurile ne sunt cei mai buni prieteni, sau cei mai mari dusmani. Gandurile noastre catre noi, gandurile noastre catre ceilalti si, mai ales, gandurile celorlalti catre noi, sunt motorul care pune totul in miscare, spre lumina sau spre intuneric.
Lumea ta s-a schimbat peste noapte pentru ca pur si simplu primesti si daruiesti iubire si, datorita luminii ei calde, nimic rau nu te poate atinge. Esti iubire. Fata de toti si toate.
Visul pe care spiridusii vi-l daruiesc azi este un gand bun. Pentru voi si pentru cei din jurul vostru. Trimiteti ganduri bune. Cereti ganduri bune. Iubiti. Fiti lumina si armonie. Credeti in voi si in puterea gandurilor voastre senine.

Doua cuvinte si-un cliseu

Am invatat, de-a lungul anilor, ca este de ajuns o singura persoana, o singura clipa, pentru a iti schimba complet perspectiva si a te face sa privesti lucrurile intr-o lumina complet diferita. Credeai ca stii totul despre tine. Te trezesti brusc in fata unei re-evaluari, in care trebuie sa raspunzi la cele mai dificile intrebari posibile: cine esti, ce visezi, cum gandesti, ce iti doresti cu adevarat? Ai de dat cel mai greu examen: cel in care raspunsurile trebuie sa vina din interiorul tau, bazandu-se pe fapte exterioare.
Descoperi ca, de fapt, ceea ce iti doreai pana atunci nu era cu adevarat ceea ce iti doreai. In realitate, aveai doar o imagine programata in minte si reflectata asupra realitatii despre cum trebuie sa se intample anumite lucruri. Descoperi ca este mult mai frumos sa te bucuri din tot sufletul de ceea ce primesti si sa lasi viitorul sa isi vada de treaba si sa isi reverse magia asupra ta. Descoperi ca tot ceea ce credeai ca stii despre tine, despre lume, este complet gresit.
Este uimitor momentul in care realizezi ca toate cliseele in care ai trait pana acum si dupa care ti-ai coordonat viata sunt falsuri. Trebuie sa fie asa. Trebuie sa se intample asa. Daca nu e asa si nu se intampla asa, nu e bine. Nimic mai gresit. Universul are mii de moduri in care iti poate arata ca primesti exact ceea ce iti doreai. Nu seamana cu desenul pe care societatea ti l-a schitat in creier inca din primii ani de viata. Si totusi, e minunat. E extraordinar. Este exact cum trebuie sa fie. Daca esti destul de intelept, stii asta si nu-ti mai pui intrebari la care deja ai primit raspunsul de nenumarate ori, doar ca nu in forma in care tiparul clasic adoptat de toti spune ca trebuie sa il primesti.
Clipa in care iti dai seama ca nu e nevoie de cuvinte si de stereotipuri, ca gesturile marunte de fiecare zi iti pun de fapt la picioare tot cerul cu stele, luna si planete la pachet, clipa in care reusesti sa intelegi ca da, tiparul ala plictisitor este doar o inventie diabolica menita sa ne faca sa privim lumea cu susul in jos, clipa in care pur si simplu stii cine esti, ce iti doresti, ce visezi si, mai ales, stii ca ai reusit sa scoti ochelarii de cal si sa vezi lumea asa cum este ea, frumoasa, calda, stralucitoare, este clipa in care perspectiva ta se schimba.
Uneori o constientizezi, alteori nu.

Visul pe care spiridusii vi-l daruiesc azi este acesta:
Nu cautati cuvinte si raspunsuri. Cuvintele sunt cateodata prea mici, iar raspunsurile probabil ca le primiti in fiecare zi, doar ca nu stiti sa le auziti, pentru ca in mintea voastra inca se deruleaza clisee. Nu exista retete exacte despre cum trebuie sa fie. Priviti atent cu sufletul, ascultati atent cu sufletul. Ochii nu pot sa vada esenta lucrurilor. Urechile nu pot sa auda bataia inimii care sta in palmele ce se intind spre voi cu incredere si bucurie. Nu va mai suparati atunci cand nu auziti ceea ce ati fost programati  sa credeti ca trebuie sa auziti. Lasati inima sa asculte si veti sti ca vorbele ajung la voi cu fiecare zambet, fiecare privire, fiecare gest. Nu stricati minunea ce v-a fost daruita doar pentru ca nu vine impachetata intre doua cuvinte mici.

De-a v-ati-ascunselea printre cuvinte

Uneori, cuvintele se ascund. Se joaca de-a v-ati-ascunselea cu noi. Nu stim ce sa spunem, cand sa spunem, daca vrem sa spunem,  daca e bine sau nu sa spunem. Se invart prin mintea noastra ca niste catei care isi fugaresc propria coada si ne zapacesc gandurile in asemenea hal, incat de cele mai multe ori alegem fix pe dos: tacem cand ar trebui sa vorbim si vorbim cand ar trebui sa tacem. De aici incolo, incepe ceata. Incep nisipurile miscatoare. Incep intrebarile fara rost. Evident, ele exista doar in noi pentru ca nici macar intrebari nu stim daca e bine sau nu sa rostim cu voce tare.
Avem un talent aparte sa complicam absolut orice. Oricat de simplu ar fi si oricat de clar, sucim si rasucim pe toate partile firele, le despicam in mii de alte fisiroare. Atat de mult, incat la un moment dat nici macar noi nu mai stim ce se mai poate face cu ghemul incalcit pe care il purtam in suflet si in minte.
Cateodata nici macar nu suntem constienti de ceea ce facem. In cele mai multe din cazuri, ni se intampla asta atunci cand ar trebui sa ne folosim cuvinte in loc sa le tinem inchise in noi. Presupunem ca cei din jur stiu deja ce gandim, ce vrem, ce credem, ce simtim. Ca si cum fiecare fiinta umana ar avea ceva veleitati de mafalda nedescoperite inca. Vorbim cu ochii, cu gesturile, cu trupul, cu ceea ce facem, fara sa ne inchipuim nici macar o secunda ca ceilalti ar putea sa inteleaga fix pe dos, pe jumatate sau si mai rau, sa nu inteleaga deloc. Sa fie atat de zapaciti si de incerti, incat sa renunte chiar sa mai incerce sa inteleaga si sa ne lase in boii nostri pana cand ne decidem sa deschidem gura si sa spunem clar, tare si raspicat: "asa gandesc, asta vreau, asta simt".
Scriam candva despre scenarii si povesti care exista doar in mintea noastra. Calea cea mai sigura spre ele e tacerea. Indiferent de situatia de viata in care ne aflam. Sunt aproape convinsa ca 90% din razboaiele lumii au pornit pentru ca cineva, la un moment dat, a tacut cand era nevoie sa comunice si altcineva a inteles pe dos tacerea, a interpretat-o in felul sau propriu.
Uneori nu e de ajuns sa facem si sa plecam de la premisa ca suntem intelesi prin prisma actiunilor. Mai ales cand actiunile sunt si ele usor neclare pentru restul omenirii. Avem nevoie de cuvinte. Chiar daca ele se joaca de-a de-a v-ati-ascunselea si ne e greu sa le gasim. Cateodata, chiar si cel mai micut cuvant poate opri un razboi.

Riddikulus

Un prieten mi-a spus ca poti vedea doar lucrurile bune din jurul tau, daca gandesti corect. Chiar si cele mai mari spaime pot fi sucite, modelate si modificate in asa fel incat sa devina cele mai interesante experiente. Uneori chiar cele mai frumoase experiente. Uneori e greu de crezut. Daca mie imi e frica de gandaci si de sobolani, in nici un caz nu ma va distra o incapere plina de ei si nu voi putea gasi nimic frumos care sa imi altereze perceptia si sa imi linisteasca teama. Apoi, mi-am amintit de Harry Potter si de boggart, psihomorful care iti punea in fata cele mai mari frici personale.
Schimbarile ne sperie intotdeauna. Avem cu totii o zona de confort din care, daca putem sa alegem, nu avem curajul sa iesim. Locuri familiare, oameni pe care ii cunoastem, intamplari si amintiri care ne leaga de ceva sau cineva. Chiar daca ne batem cu pumnul in piept spunand ca pe noi nu ne sperie schimbarea, realitatea este ca aproape nimeni nu se simte bine cand e pus in fata ei, cand drumul devine unul cu sens unic fara posibilitate de intoarcere. Cel putin nu fara a darama o suta de alte chestii in jur. E momentul ala cand te opresti din orice faceai, adrenalina scade la cote minime si in creierul tau incepe sa incolteasca cea mai terifianta intrebare: "Ce-o fi fost in mintea mea cand am luat hotararea asta? In ce m-am bagat? Daca nu ma voi descurca?". Desigur, e vorba de schimbari majore, nu de deciziile de zi cu zi pe care uneori trebuie sa le modificam in functie factorii externi.
Cea mai mare provocare insa o reprezinta iesirea din zona de confort interioara. Momentul in care decizi ca trebuie sa te schimbi pe tine. Sa privesti altfel lumea. Sa accepti lucruri pe care inainte nu le puteai accepta, sa te asculti, sa incerci sa afli cine esti, de fapt. Ce vrei cu adevarat. Oare nu cumva pana acum totul a fost pe dos tocmai pentru ca ai refuzat noul din viata ta, pentru ca ai preferat caldura linistitoare si iluzorie a zonei de confort? Oare nu cumva, avand curajul sa iesi din pestera, vei descoperi ca ai pornit pe drumul catre cele mai mari visuri ale tale, cele despre care credeai ca absolut niciodata nu vor deveni realitate?
Totul tine de perceptie. Daca alegi sa iti fie teama, atunci vei vedea totul in negru. Pe drum vor aparea crocodili mari si rai care te vor rontai. Daca, insa, incerci sa vezi ce inseamna  pentru tine schimbarea, care sunt lucrurile bune pe care le-ar putea aduce cu ea, frica dispare. E ca un caleidoscop. In functie de cum il sucesti, imaginea se modifica radical. Pot sa apara cele mai frumoase forme, cele mai extraordinare culori, sau cele mai banale formatiuni. Cand poti sa crezi ca de fiecare data cand vei invarti caleidoscopul vor iesi de acolo curcubee si stele, atunci probabil asta se va intampla. Pentru ca mintea noastra ne poate fi cel mai bun prieten, sau cel mai mare dusman. Lucrurile sunt exact asa cum vrem noi sa le vedem.
Visul  pe care azi spiridusii din Fabrica vi-l daruiesc este acesta: indiferent ce se intampla, incercati sa gasiti binele. Chiar daca acel bine pe moment nu vi se pare deloc a fi asa. Chiar daca spaima de a pleca din culcus e mai mare. E nevoie doar de o secunda, un declic si pur si simplu veti realiza ca schimbarea care e pe cale sa se intample s-ar putea sa ca duca spre visele voastre cele mai adanci si mai dragi. Nu incercati sa schimbati drumul. Schimbati-va pe voi. Obligati-va sa il priviti schimbarea ca pe cea mai minunata aventura a vietii voastre. Daca va e teama, radeti de spaima voastra si considerati-o ridicola.
In fond, ce se poate intampla rau, cand intreg Universul te impinge, cu pasi mici dar siguri, catre acea schimbare de care iti este atat de groaza?

Aripi de vis

Da, avem nevoie de vise. Traim cu si prin ele. Ne coloreaza gandurile, ne imping inainte, ne dau aripi. Fara vise, lumea noastra ar fi goala si gri. Visele construiesc lucruri extraordinare. La fel de bine pot naste si cele mai adanci rani. Cand intreaga noastra viata se cladeste pe bucati de vis,  trebuie sa pasim cu mare grija printre schele. Sunt atat de fragile, incat pana si respiratia le poate frange. E de ajuns o secunda si totul se darama, dispare ca si cum nu ar fi fost. Visul se destrama si, oricat am incerca, nu mai putem prinde nici macar o frantura din el. Ramane doar amintirea zilelor in care visam ca visam.
Cateodata insa se intampla o minune mica. Atat de mica incat nici macar nu ne vine sa credem in ea. Undeva, in noi, incolteste din nou visul. Daca ascultam foarte atent cu toate urechile sufletului, il putem auzi cum creste, cum se intinde, trezit din somn de cine stie ce clipa pasagera pe care nici macar nu am observat-o. E clipa aceea care schimba vieti. Clipa despre care candva, mult mai tarziu, vom spune ca a fost cea care ne-a readus pe cararile viselor. Este rara si unica. Prima oara, visele vin singure si raman cat pot ele de mult. A doua oara insa, depinde doar de noi sa facem tot ce ne sta in putinta sa le pastram.
Daca intr-o zi vi se pare ca ceva s-a schimbat, ceva e pe cale sa se intample, daca inima voastra va striga in gura mare sa fiti putin atenti si sa va opriti din tot ceea ce faceti pentru a asculta, nu fiti neincrezatori. E visul vostru, aparut din lumea de unde apar toate visele. Unii o numesc speranta. Altii, a doua sansa.
Orice nume ar purta, credeti in ea. E adevarata si e pentru voi. Nu fugiti, nu va speriati. In fond, asta v-ati dorit mereu: ca frumosul vostru vis sa se implineasca totusi, candva. Macar o parte din el. Chiar daca, poate, nu este exact asa cum l-ati vazut voi, tineti cont de faptul ca Stapanul Viselor nu trimite niciodata oameni, intamplari, clipe, cuvinte de care nu avem nevoie. Intotdeauna stie mult mai bine decat noi cum se construiesc visele. Daca prima oara ne-a lasat sa ne modelam singuri visul, a doua oara ne da o mana de ajutor si ne arata exact cum trebuie sa fie pentru a se inalta pana la stele.
Aveti grija de visele voastre si nu uitati ca miracolele se intampla doar daca le dati voie sa se intample.

Cer senin

Toti ne intrebam, de 4 zile, cine este, pana la urma, de vina. A cui este responsabilitatea, al cui cap trebuie sa cada. Raspunsul este simplu si trist: noi. Noi toti suntem de vina. Pentru ca stim sa protestam doar pe retelele sociale si forumuri. Pentru ca nu reactionam. Pentru ca ii lasam sa faca ce vor, cand vor, cum vor. Pentru ca am avut, probabil pentru prima oara in decurs de multi ani, o demonstratie extrem de clara de incompetenta, incapacitate, prostie, limitare si lipsa de interes nu pentru un om sau pentru sapte oameni, ci pentru un intreg popor. Am aflat, in ultimele 4 zile, ca pentru a putea beneficia de dreptul de a nu muri in pustiu, trebuie sa ne asiguram ca, inainte de a avea un accident grav, am comis si o ilegalitate, oricare, pentru a putea avea statutul de infractor care necesita urmarire si localizare prin sistemele care au costat milioane de euro si care, iata, fac diferenta dintre viata si moarte. Am mai aflat ca daca avem nenorocul ca in urmatoarele 5 minute ne confruntam cu o catastrofa (naturala sau nu) de proportii, unica noastra sansa este sa ne fi uitat la documentarele despre supravietuire de pe Discovery, pentru ca oamenii pe care ii platim sa ne ofere suport sunt pur si simplu incapabil sa ni-l ofere. In mod cu totul special si particular, pentru ca sunt direct interesata de asta, am aflat si ca daca am ghinionul sa patesc ceva pe munte, cea mai mare greseala pe care o pot face este sa sun la 112, pentru ca 112 nu are legatura directa cu Salvamontul. Cu oamenii aia special antrenati, extraordinar de bine echipati si pregatiti pentru detectare, recuperare si salvare desi, culmea, fondurile pe care le folosesc pentru a se echipa si pregati nu vin din buzunare europene, ci, in proportie de 90%, din propriile buzunare. Am aflat o multime de lucruri care nu credeam ca e posibil sa existe. Am constientizat, poate pentru prima oara cu adevarat, ca un dus rece, haosul cumplit care domneste in aceasta tara. M-am trezit atat de brusc incat, desi am spus ca nu o voi face niciodata,  ma gandesc foarte serios sa fug, cat mai repede si cat mai departe. Sunt pur si simplu ingrozita de ideea ca debandada la care am asistat si asist in continuare este reala.

Cine e de vina? Eu. Si voi, cei care citi asta. Pentru ca in loc sa facem, vorbim. Semanam al naibi de mult cu ei. Vorbim, si vorbim, si iar vorbim. Facem grupuri si grupulete. Protestam pentru toate prostiile (scuze, Rosia, scuze, Pungesti, asta e adevarul), in loc sa protestam pentru unica problema reala, grava si urgenta: bataia de joc si lipsa de respect pentru noi ca oameni, ca cetateni, ca popor. 

Azi Fabrica de vise este in doliu si in doliu ar trebui sa fim toti. Pentru ca din cauza nepasarii, neimplicarii si blazarii noastre au murit doi oameni. Poate ar fi murit oricum. Poate finalul ar fi fost acelasi indiferent de timpul de reactie si modul de actiune. Sau poate nu. Avem toate sansele sa aflam asta pe propria piele, daca nu incepem sa realizam ca schimbarile nu au cum sa vina decat daca noi le impunem. Ar trebui sa fim in doliu nu doar din respect pentru cele doua vieti, ci si pentru noi insine si pentru tara pe care am lasat-o sa moara, putin cate putin, ignorand toate aparent micile erori care acum s-au adunat si ne-au explodat in fata. Si, nu in ultimul rand, din respect pentru un copil de 7 ani. Cum ii spui unui copil ca tatal lui a devenit o poveste pentru ca oamenii mari l-au ucis pe Fat-Frumos si nu mai are nimeni curaj sa lupte cu zmeii?

Cer senin.

Folk S.R.L - o altfel de seara folk

Cred ca inca mai exista frumusete si senin undeva acolo prin lume. Cred ca fiecare voce, cat de mica, are dreptul sa se faca auzita daca are ceva de spus lumii. Cred ca muzica folk nu a murit si ca mai poate fi readusa la ceea ce era cand nebunii frumosi ai anilor '70-'80 strigau ca nu conteaza cat de lung ai parul. Cred ca marele vis al lui Motu de a readuce pe scena si in suflete folk-ul romanesc merita sa fie dus mai departe frumos si curat, asa cum el l-a nascut si ca avem toti, nu doar unii din noi, datoria de a ajuta la asta. Cred in folk, in talent, in faptul ca oricine merita o sansa. 

Si, pentru ca oamenii vin mereu acolo unde sunt vise, va invit alaturi de mine sa luati parte la un nou vis. Cunoasteti un copil sau adolescent talentat, indragostit de chitara si de muzica folk? Aveti un prieten sau o prietena care canta pe la toate petrecerile si iesirile pe care le organizati dar nu a avut niciodata ocazia sa apara pe scena? Vecinul de alaturi zdrangane toata ziua si toata noaptea la chitara? Trimiteti-i la FOLK S.R.L. Orice folkist din umbra talentat si cantacios, indiferent de varsta, va gasi aici oameni dispusi sa il asculte si sa ii ofere sansa de a porni pe un drum la care pana acum doar a visat. 

Vanzatorul de Vise si Spiridusii te asteapta sa li te alaturi pentru a pune bazele unei cooperative de folk la care si tu poti deveni partener de suflet.

O lume minunata

Avem o lume mica, numai a noastra. O lume in care visurile au aripi, zanele exista, povestile sunt adevarate, oamenii sunt frumosi si minunati, totul se poate si nimic nu pare imposibil.
E o lume fermecata in care nu patrunde oricine. Ca sa primesti o cheie, trebuie sa porti in suflet toate culorile universului, toate gandurile bune, toata dragostea si, cel mai important, toata magia copilariei.
E o lume interzisa oamenilor mari. Pentru ca oamenii mari nu stiu niciodata sa vada lucrurile cu adevarat importante, asa ca nu vad ceea ce vedem si noi. Ei vad balauri, vulcani suparati, crocodili, paianjeni si plante carnivore. Din aceasta cauza, cand un om mare ajunge in lumea noastra mica, incepe sa faca ordine si sa strice tot echilibrul  pe care noi ne-am chinuit sa il construim. Curata vulcanii si ii astupa cu nisip ca sa nu mai scoata flacari, fara sa stie ca din acele flacari se nasc pasarile Phoenix. Vaneaza balaurii, fara sa stie ca sunt intelepti si cuminti si ne ofera mereu noi provocari, ne ajuta sa crestem. Impaiaza crocodilii, fara sa stie ca in burta lor se afla ceasurile dupa care noi masuram secundele inimii, ceasurile care ne anunta cand e vremea sa mergem mai departe. Strica panzele paianjenilor, fara sa stie ca in acele panze noi am tesut toate sperantele noastre. Taie plantele carnivore fara sa stie ca pana si ele au un rost. Chiar daca nu sunt dragute si prietenoase, ne fac sa intelegem ca nimic nu este perfect. Peste tot sunt pericole de care e nevoie sa ne ferim.
Avem o lume mica si fragila si foarte frumoasa. Sunt multi cei care si-ar dori sa fie in locul nostru. Ar da orice pentru o bucatica din darurile noastre, daruri pe care noi le-am primit fara sa facem nimic pentru ele. Au venit pur si simplu catre noi, aduse pe aripi de ursitoare. Uneori insa, uitam cate de privilegiati suntem. Incepem sa ne purtam ca niste oameni mari si sa daramam tot, inclusiv ceea ce chiar noi am construit. Aruncam cu noroi in straturile de flori. Mazgalim peretii. Stricam jucariile. Si ce este cel mai rau, facem toate astea in vazul tuturor. Ignoram faptul ca, oricum am fi, orice am fi, oricum ne-am numi, suntem, pana una alta, locuitori ai lumii magice, responsabili cu linistea si frumusetea ei. Facand astfel, ii dezamagim cumplit pe cei care cred cu tot sufletul in lumea noastra. Cei care pot patrunde in ea doar cu ajutorul nostru, pentru putina vreme. II ranim si ii indureram. Se gandesc ca daca pana si noi, cei minunati, cei frumosi, cei speciali, cei daruiti, suntem asa, atunci lumea lor banala, obisnuita, gri, nu are nicio sansa sa devina vreodata frumoasa.
Le ucidem propriile visuri, le daramam propriile sperante si ii alungam pentru totdeauna.
De aceea, in lumea noastra mica trebuie sa fie mereu pace. Apar furtuni, insa e usor sa linistesti valurile. Apar uragane, insa e usor sa opresti vantul. Apar fiare salbatice, insa e usor sa le imblanzesti.
Noi avem aceasta putere. Pentru ca noi, doar noi, detinem licoarea magica ce linisteste valuri, opreste vantul, imblanzeste fiarele, schimba lumea.
Doar in sufletele noastre exista lumea mica si minunata a cantecului, poeziei, zambetului daruit celor din jur.
Chiar daca se intampla cateodata sa facem lucruri pe care ceilalti nu le inteleg sau le percep altfel decat noi, chiar daca uneori gresim, chiar daca e posibil sa nu avem intotdeauna dreptate, chiar daca mai sarim si noi cu sabia la cate un balaur ratacit, chiar daca nu intotdeauna alegem cea mai buna cale, cea care sa ii multumeasca pe toti, avem puterea de a repara. Avem, in acelasi timp, si puterea de a distruge tot. Noi alegem ce dorim sa facem.

Vanzatorul de vise si spiridusii din Fabrica va roaga, in aceasta luna, singura din an in care magia este la ea acasa, in care e de ajuns sa crezi in povesti ca povestile sa vina catre tine, sa contribuiti la reconstructia lumii mici si fermecate a muzicii, care acum e bantuita de furtuni si viscol.

Haideti sa iubim, sa iertam si sa cantam. Pace, oameni frumosi si dragi.

Gol de fluturi

Exista intamplari, cuvinte, locuri, oameni care lasa un gol in suflet. Poate pentru ca asteptarile noastre sunt prea mari, sau poate pentru ca alergam prea repede si prea avantat inainte. Vedem ceea ce vrem sa vedem. Privim lumea doar prin ochii nostri, chiar daca spunem ca suntem deschisi catre ea si ii acceptam diferentele. In realitate, acceptarea este doar o masca. O purtam inconstient cateodata. Stim ca fara ea am parea mult prea ciudati, mult prea altfel. Este o tendinta generala de a spune: "pot sa accept ca lucrurile nu sunt asa, nu vor fi asa sau nu pot fi asa cum le vad sau cum le doresc eu". In interiorul nostru insa, nutrim speranta secreta ca vor fi exact asa cum le vedem sau cum le dorim. Chiar daca vocea principala din noi afirma cu tarie ca isi asuma responsabilitatea esecului, cealalta voce, cea a sufletului, se ascunde mica de tot cat poate de bine si spera. Spera ca va fi totul asa cum viseaza. Spera ca oamenii sunt exact atat de buni si de frumosi cum ii vede el, stapanul nostru real, sufletul. Spera ca e de ajuns sa imparti lumina ca sa primesti inapoi lumina. Adevarul este ca toti, fara exceptie, suntem ipocriti. Oricat de infima, in toti exista speranta ca poate, totusi, de data asta...De cele mai multe ori ne credem chiar si noi pe noi insine cand afirmam ca nu speram si nu asteptam nimic. Suntem convinsi ca asa simtim. Cand, insa, asteptarile ne sunt inselate, cand oamenii nu sunt buni si frumosi, cand visurile noastre dispar, cand aripile se rup, cand impartim lumina si primim inapoi negura, cand Ileana Cosanzeana si Fat-Frumos aleg, totusi, altfel decat spera inima noastra, cand povestile se incheie si clipele magice dispar definitiv in jobenul din care au iesit, in noi e gol. Pentru un minut, o ora, o zi sau un veac. Depinde cat de mare era speranta. Un gol pe care nimic nu il poate umple, adanc si greu. Atat de greu incat sufletul abia reuseste sa il poarte. Un gol diferit de orice alt gol de inima. Nu este durerea unei despartiri, tristetea unui esec, nu sunt lacrimile care spala ingerii, nu e teama din fata primejdiei iminente sau furia generata de nedreptate. E un sentiment fara cuvinte, culori, emotii sau reactii. Este cate putin din toate cele de mai sus si inca ceva. Un ceva nedefinit, impalpabil, pe care nu putem sa il numim. Este, probabil, unul din putinele momente in viata cand suntem cu adevarat singuri si foarte tristi.
Iar cand golul trece, o luam de la capat. Visam, speram, credem. Asteptam. Vedem exact la fel si dorim exact la fel, exact aceleasi lucruri, aceleasi locuri, aceiasi oameni. Uitam absolut tot si pur si simplu revenim la starea initiala, cea in care suntem perfect convinsi ca lucrurile se vor petrece asa cum viseaza sufletul.
Aceasta este mica noastra magie personala si acesta este secretul fluturilor din noi.

Secunda ca un veac

Sunt cuvinte in noi cat un veac de taceri
Risipite prin timp, alergand dinspre ieri
Spre un maine incert, nevazut, nestiut,
Prea prezent in acum, prea ascuns in trecut.

Clipe vin si se duc si ne pierdem de noi,

Ratacim prin uitari prea albastre de ploi,

Nu vom sti, nu vom sti ce va fi, ce a fost,

Daca sunt, daca esti, daca are vreun rost.

Un minut a plecat, vine altul in loc,

Ca-ntr-un joc de copii care nu mai e joc.

Ne-nvartim tot mereu, ne e teama de vis

Si nu stim ca-ntre noi o poveste s-a scris.

N-ai curaj sa vorbesti, n-am curaj sa mai tac

Va mai trece o zi, va mai trece un veac

Intr-un timp fara timp se va naste-un cuvant

Si vom fi numai noi intre cer si pamant. 

O secunda-i un veac

Langa umarul tau

Un mileniu-a trecut

Peste sufletul meu

Dansul nostru prin timp

N-are loc de priviri

O secunda-i un veac de iubiri.

Salvam un profesor?

De obicei, ei sunt cei care ne ajuta, ne indruma, ne sfatuiesc, ne sustin. Exista insa si momente cand au, la randul lor, nevoie de ajutorul nostru.
Am salvat munti, am salvat catei, am salvat delfini, alge si stele de mare, am salvat pelicani, bruni carpatini si flori de colt. Este momentul sa incepem sa salvam oameni.

Un profesor  are nevoie de suportul vostru. Moral sau material, oricare dintre ele sunteti dornici, dispusi si apti sa il oferiti.  Fabrica de vise se alatura, in mod neoficial si absolut voluntar, campaniei "Salvam un profesor, Salvam generatii!" initiata de Universitatea din Bucuresti. Este un apel de strangere de fonduri pentru un membru al comunitatii academice, doamna Adela Rogojinaru, conferentiar doctor la Facultatea de Litere. Dansa a fost diagnosticată in anul 2012 cu melanom malign cu metastaze, cea mai agresiva forma de cancer de piele. Costul integral al tratamentului este de 235.340 RON (aproximativ 52.872 Euro). Suma ramasă spre donatie pentru care se face acest apel este de 3.975euro.

Puteti ajuta in urmatoarele moduri:

1. Vorbind si altora despre aceasta campanie sau/si

2. Prin donatii. 

Detaliile legate de aceasta campanie, tratament si modul in care se primesc donatiile le gasiti accesand link-ul de mai jos:

http://media.unibuc.ro

Da mai departe (pay it forward)

Scrierea de mai jos este preluata.
Nu voi adauga nimic pe langa ea, pentru ca vorbeste de la sine si oricum nu as sti ce sa spun.
Poate doar atat: iti multumesc, anonimule, pentru ca ma ajuti sa imi pastrez convingerea ca nu exista oameni rai, doar oameni care nu au cunoscut niciodata bunatatea. Iti multumesc ca ma lasi sa visez in continuare la o lume mai frumoasa.
Cititi...si dati mai departe.

Visul zilei: nu uitati sa fiti buni, oricat v-ar costa asta si orice ar insemna
Promotia fabricii: zambetul unui om pe care l-ai ajutat este cel mai frumos dar din lume

“Salut,

Vreau sa iti povestesc un eveniment ce mi s-a intamplat acum cateva minute: eram intr-o farmacie non stop iar in fata mea era o persoana neingrijita, mirosea urat, era imbracat la pantalon si camasa dar hainele erau murdare si muncite, avea unghiile crescute si murdare, iar in mana avea o plasa cu 6 paini…. dar ceea ce m-a socat a fost atitudinea lui cand a ajuns la casa; a spus urmatoarele” sarumana fiti amabila va rog si dati-mi si mie 2 pastile de la pct unu si 2 de la pct 2 pentru ca nu am bani sa cumpar toata reteta”, a scos din buzunar o hartie de 10 lei si cateva de un leu cu care a platit 15 lei cat faceau medicamentele si cativa banuti ce i-a primit ca rest, 10 20 de bani in monede, i-a luat si i-a bagat in buzunarul de la piept, terminand cu un “va multumesc frumos”.

Am ramas socat de acest om care la 12 noaptea nu putea decat sa fi terminat tura de noapte si din banii castigati cumparase pentru el cateva pastile si 6 paini pentru o familie numeroasa ma gandesc…. o familie ce poate se bazeaza pe el si pentru care el lupta…poate pastilele astea o sa il tina in viata sa mai vina si maine la munca pentru a ajunge acasa cu…paine. ( 4 pastile 15 lei, nu stiu preturile medicamentelor dar mi se pare scump si nu pot decat sa imi fac o ipoteza tragica in minte, un om care are o boala grava si care nu face decat sa isi cumpere pastilele pt a doua zi, care traiste in fiecare zi, ultima zi si care la sf zilei nu uita de familia lui…nu isi ineaca amarul in alcool ci ia viata in piept si lupta…)

Cu teama de a nu-l denigra ca om dar si cu gandul ca poate astazi pot ajuta un om am mers la el si i-am intins mana cu cativa bani spunandu-i ca l-am auzit ca nu are bani pt intreaga reteta si ca as vrea sa il ajut. S-a uitat la mine, speriat si mi-a spus ” nu, va multumesc, o sa vad cum fac eu rost de bani”. Am crezut ca nu aud bine, am insistat si i-am spus ca stiu cat de greu e sa fii bolnav si ca sa -i accepte pt sanatatea lui… mi-a multumit si i-a luat, ca sa faca apoi drum inapoi catre farmacie…

Sunt socat si as vrea sa tragem un semnal de alarma, sa ne trezim odata si sa vedem ca viata trebuie traita astazi si trebuie sa ne bucuram de orice lucru din preajma noastra si mai ales de sanatate….luam totul de-a gata si uitam sa mai fim oameni… si mie mi s-a intamplat mai mult ca sigur sa nu o rog frumos pe o vanzatoare sau sa ii multumesc la final pt ca eram cu gandul la “problemele mele”, dar acest om cu adevarate probleme… inca era OM. Ne miram ca suntem atacati de animale….pai noi suntem animalele, noi muscam mana care ne hraneste, noi purtam invidie si noi nu apreciem ceea ce este in jurul nostru…. E NEVOIE DE O SCHIMBARE!!

Pentru mine cu siguranta e o lectie si as vrea prin intermediul tau sa dam o lectie si altora care poate la randul lor vor spune aceasta poveste altora si usor usor sa schimbam mentalitatile si abordarea vietii, sa devenim din nou oameni cu principii si coloana vertebrala pt ca ne-am dezumanizat…

Daca vei considera ca poti face o postare cu mesajul meu te-as ruga sa raman anonim, pt ca nu vreau publicitate… Nu sunt un erou, ci sunt la fel ca marea majoritate de oameni, “pacatos si rau” dar sunt dispus sa ma schimb! Poate au si altii nevoie de acest imbold…iti multumesc.”

Postarea originala o gasiti aici: http://www.bloguluotrava.ro/luam-totul-de-a-gata-si-uitam-sa-mai-fim-oameni/

Hraniti si cainii vagabonzi

Iubim cainii.
Atat de mult, incat ne face placere sa ii vedem in strada.
Flamanzi. Bolnavi. Raniti. In frig, ploaie sau arsita. Plini de purici. Murind in chinuri groaznice din cauza tuturor bolilor care ar putea fi tratate sau pe care nu le-ar face daca ar locui alaturi de noi, in casa, supravegheati, ingrijiti, vaccinati, hraniti adecvat.
Ne infioram de placere de fiecare data cand vedem un caine cu blana cazuta de la jigodie si raie.
Ajungem pe culmile extazului atunci cand observam pe marginea strazii cate un catel plin de sange, inca respirand, cu matele pe afara si creierul imprastiat pe trotuar. Lasat sa moara acolo de cel care a dat cu masina peste el pentru ca pur si simplu i-a sarit brusc in fata incercand sa muste rotile si, pentru ca il iubea la fel de mult ca si noi, nu i-a trecut prin minte sa il urce in portbagaj si sa ii dea macar dreptul la o moarte decenta si fara chinuri, asistata de un veterinar si la un colt cat de mic de gradina in care sa isi doarma somnul.
Iubim cainii.
Avem acasa cel putin un ogar afgan, un cocker si un ciobanesc german rasa pura, din parinti premiati, cu un arbore genealogic mai elaborat decat cel al proaspatului nascut la Palat.
Iubim atat de mult cainii, incat suntem incantati cand patrupedul adoptat de catre locatarii din bloc, murdar, plin de capuse si cu ochi urdurosi, cu burta lipita de spate si coastele la vedere, cu rani infectate pe piciorul stang din fata, ne iese in intampinare cand ne intoarcem seara acasa. Il iubim atat de mult incat nu ne deranjeaza ideea ca e in strada cand afara sunt -21 de grade si viscoleste. Sau 35 de grade cu plus si nicio balta din care sa bea apa.
Sustinem dreptul lor la viata, de aceea suntem perfect multumiti cand trecem nepasatori pe langa ei in timp ce agonizeaza in strada.
Ii iubim atat de mult, incat consideram ca un monstru de 4 ani, nu cu mult mai inalt decat un catel de talie medie, cu suflet rau si nemilos, isi merita soarta atunci cand este sfasiat pentru ca a indraznit sa isi ceara dreptul la joaca. Atat de mult, incat suntem de acord sa nu mai iesim niciodata din casa, ziua sau noaptea, la periferie, in centru sau in parc, pe bulevarde sau pe stradute laturalnice. Se stie doar ca orasele, trotuarele, soselele, aleile din parcuri, curtile spitalelor si ale scolilor, apartin de drept cainilor si oamenii nu au ce cauta pe ele iar daca le incalca, animalul are tot dreptul sa isi apere teritoriul.
Iubim cainii si ii ostracizam pe cei care ne cer sa ii luam acasa, sa ne asuman responsabilitatea ingrijirii si educarii lor, sa le oferim un adapost decent, jucarii, mangaieri si dragoste. Ei nu inteleg ca iubirea noastra enorma se consuma la distanta.
Iubim cainii.
Atat de mult, incat suntem dispusi sa ii hranim cu proprii nostri copii.
Atat de mult, incat facem orice e nevoie numai sa nu ne ceara sau oblige cineva sa ii adoptam si sa le asiguram un acoperis, o familie si un loc in care sa traiasca fericiti, aparati, in siguranta, departe de mizerie, de foame, de chinuri.

Scrisoare pentru inger

Nu am mai vorbit de mult cu tine. Nu te-am uitat, doar ca a venit viata si mi-a abatut gandurile pe alte cai. Au trecut 8 ani de cand ai plecat si vreau sa iti spun ca mi-e tare dor de tine, la fel de dor ca atunci. Sunt zile in care as vrea sa alerg la tine si sa iti povestesc tot ce mi se intampla, sa iti cer sfatul, sa te aud cum ma lauzi sau cum ma certi. Ma privesti din fotografia in care esti atat de tanara, atat de extraordinar de frumoasa si imi zambesti de acolo cu ochii pe care ii voi pastra mereu in suflet. Luminosi. Senini. Plini de dragoste pentru oameni si viata. Dragostea pe care mi-ai insuflat-o si mie. Credinta ca nu exista oameni rai, ca toti au cel putin o calitate pentru care merita sa fie apreciati.
Am invatat de la tine sa fiu fiinta intreaga si completa. Sa iert, sa cred, sa sper, sa iubesc. Stiu, sunt clipe cand ignor tot ce mi-ai spus tu si las sufletul sa alunece spre intuneric. E de ajuns insa sa privesc in ochii tai si imi amintesc ce cale trebuie sa urmez.
Am invatat de la tine ca merita sa lupti pentru visele tale. Nimic nu e prea mult si nu exista notiunea de sacrificiu atunci cand croiesti drumul unui vis. Chiar daca nu se implineste, chiar daca ai luptat in van, marea realizare este ca ai crezut in el.
Cel mai important insa, am invatat de la tine ce inseamna miracolul de a darui si altora sufletul tau. Bucuria care curgea din tine ca un izvor atunci cand urcai pe scena. Emotia, mereu alta si mereu aceeasi, tremurul, momentele in care voiai sa fii singura, in culise, in care te pregateai pentru marea intalnire cu publicul.
Fiecare spectacol era pentru tine unic. Fiecare om din sala era cel pentru care jucai. Si jucai, cu patima, cu daruire, pentru 100 de oameni, sau pentru 5. Iti mai amintesti? Sala era goala, nu se vandusera biletele pentru ca vremea era rautacioasa. Erau doar 10 spectatori. Iar voi ati refuzat sa plecati acasa. Ati facut un spectacol extraordinar, poate cel mai bun de pana atunci cu acea piesa. Erati doar voi si bucuria voastra de a va juca, precum niste copii mari. Lumea, scena, erau ale voastre. Sau acel spectacol cand toti ati racit bocna, pentru ca apa din galetile de pe scena era rece ca gheata si in loc sa te superi, ai privit "accidentul" ca pe o gluma buna si ai indurat amuzata guturaiul.
Am invatat de la tine sa imprastii lumina si bucurie chiar daca sufletul meu plange si sa transform durerea in zambete pentru ceilalti.
Azi, acum, as vrea sa iti multumesc pentru asta. Pentru ca azi, acum, stiu ce simteai atunci cand te inclinai in fata celor veniti sa te vada. Stiu ca nu era doar un gest de curtoazie. Era multumirea sincera si adanca pentru ca ti-au daruit doua ore din vietile lor. Erau aplauzele tale pentru public.
Azi, acum, as vrea sa iti povestesc despre oamenii extraordinari care ma inconjoara. Despre caldura si despre zambete. As vrea sa iti spun ca visul tau cel mai drag legat de mine a devenit realitate si ca fara tine, fara cuvintele tale, fara puterea ta de a te darui, pe care cand ai plecat mi-ai lasat-o cumva mie, nimic nu ar fi fost posibil.
Azi, acum, as vrea sa fii mandra de mine si imi place sa cred ca, oriunde ai fi, zambesti.
Azi, acum, as vrea sa iti spun ca prin mine vei urca mereu pe scena pe care atat de mult ai iubit-o. Vei fi mereu acolo, primind si daruind iubire.

Cu adevarat fara cuvinte

Am adunat in Fabrica de vise, de-a lungul anilor, visele mele, visele altora, vise cantate, vise la pachet, vise rimate, cateodata cosmaruri (rar, din fericire). Am stat de vorba cu Micul Print, am scos din cutia de carton a amintirii ursul cu ochelari care mi-a bucurat copilaria si o parte din adolescenta, am fost vanzatorul de vise evadat din cotidian, vreau intotdeauna - cu incapatanare - o poveste, chiar si acolo unde nu exista povesti, port in mine un suflet de inchiriat si doua insule pierdute pe cai de fum, am locuit intre mine si cer, v-am amintit, domnilor, ca ea e frumoasa oricand si oricum atata vreme cat o priviti cu ochii dragostei si astept, alaturi de o floare, un baobab, o vulpe si un vulcan, un epilog senin.
Azi, la un capat si totodata inceput de drum, din toate cuvintele care mi se plimba prin ganduri de cateva zile, nu stiu sa spun decat:
Va multumesc, oameni frumosi.
Pentru visele pe care mi le-ati daruit. Pentru clipele fermecate. Pentru zambete. Pentru lacrimi. Pentru flori de colt. Pentru amintiri. Pentru toate povestile care se tes acum in Fabrica si care, mai devreme sau mai tarziu, vor ajunge inapoi la voi, rimate sau nu.
Noapte cu vise instelate, tuturor, oriunde ati fi.
Cu drag, Vanzatorul de vise.

De vorba cu Micul Print

Stelele sunt diferite pentru fiecare dintre noi. Pentru unii, spun povesti despre alte galaxii, alte lumi, alte ganduri. Pentru altii, stelele sunt faruri in noapte, lumini de ghidaj care ii ajuta sa ajunga acolo unde le este sufletul. Sunt stele intelepte, care te pot invata cum s-au nascut planetele si meteoritii. Cateodata, stelele ne fac cu ochiul, glumete. Alteori cad si exista o poveste care spune ca fiece stea care cade este de fapt o zana mica in care nu a crezut nimeni.
Insa cea mai frumoasa poveste cu stele este cea despre omul ce avea stele care radeau. Doar el din intreaga lume. Numai pentru el, stelele clincheteau in fiecare noapte si ii dadeau de veste ce mai face oaia, ce mai face floarea, cum mai creste baobabul.
Nu am avut pana acum decat stele care canta. Azi insa, imi dau seama ca am si stele care rad. Undeva in lume, exista un zambet pe care il stiu, il simt de fiecare data, chiar daca nu il vad. Si, atunci cand el apare, stelele mele rad.
Numai eu, in intreaga lume, eu singura, am stele care stiu sa rada.
Si rad, pe cer si in mine, cu toate oile si toti baobabii si toate florile.
Numai eu, cateodata, noaptea, stau de vorba cu Micul Print.
Va daruiesc stelele mele, oameni frumosi. Radeti cu mine si haideti la vanatoare de vise.