Scrisoare pentru inger

Nu am mai vorbit de mult cu tine. Nu te-am uitat, doar ca a venit viata si mi-a abatut gandurile pe alte cai. Au trecut 8 ani de cand ai plecat si vreau sa iti spun ca mi-e tare dor de tine, la fel de dor ca atunci. Sunt zile in care as vrea sa alerg la tine si sa iti povestesc tot ce mi se intampla, sa iti cer sfatul, sa te aud cum ma lauzi sau cum ma certi. Ma privesti din fotografia in care esti atat de tanara, atat de extraordinar de frumoasa si imi zambesti de acolo cu ochii pe care ii voi pastra mereu in suflet. Luminosi. Senini. Plini de dragoste pentru oameni si viata. Dragostea pe care mi-ai insuflat-o si mie. Credinta ca nu exista oameni rai, ca toti au cel putin o calitate pentru care merita sa fie apreciati.
Am invatat de la tine sa fiu fiinta intreaga si completa. Sa iert, sa cred, sa sper, sa iubesc. Stiu, sunt clipe cand ignor tot ce mi-ai spus tu si las sufletul sa alunece spre intuneric. E de ajuns insa sa privesc in ochii tai si imi amintesc ce cale trebuie sa urmez.
Am invatat de la tine ca merita sa lupti pentru visele tale. Nimic nu e prea mult si nu exista notiunea de sacrificiu atunci cand croiesti drumul unui vis. Chiar daca nu se implineste, chiar daca ai luptat in van, marea realizare este ca ai crezut in el.
Cel mai important insa, am invatat de la tine ce inseamna miracolul de a darui si altora sufletul tau. Bucuria care curgea din tine ca un izvor atunci cand urcai pe scena. Emotia, mereu alta si mereu aceeasi, tremurul, momentele in care voiai sa fii singura, in culise, in care te pregateai pentru marea intalnire cu publicul.
Fiecare spectacol era pentru tine unic. Fiecare om din sala era cel pentru care jucai. Si jucai, cu patima, cu daruire, pentru 100 de oameni, sau pentru 5. Iti mai amintesti? Sala era goala, nu se vandusera biletele pentru ca vremea era rautacioasa. Erau doar 10 spectatori. Iar voi ati refuzat sa plecati acasa. Ati facut un spectacol extraordinar, poate cel mai bun de pana atunci cu acea piesa. Erati doar voi si bucuria voastra de a va juca, precum niste copii mari. Lumea, scena, erau ale voastre. Sau acel spectacol cand toti ati racit bocna, pentru ca apa din galetile de pe scena era rece ca gheata si in loc sa te superi, ai privit "accidentul" ca pe o gluma buna si ai indurat amuzata guturaiul.
Am invatat de la tine sa imprastii lumina si bucurie chiar daca sufletul meu plange si sa transform durerea in zambete pentru ceilalti.
Azi, acum, as vrea sa iti multumesc pentru asta. Pentru ca azi, acum, stiu ce simteai atunci cand te inclinai in fata celor veniti sa te vada. Stiu ca nu era doar un gest de curtoazie. Era multumirea sincera si adanca pentru ca ti-au daruit doua ore din vietile lor. Erau aplauzele tale pentru public.
Azi, acum, as vrea sa iti povestesc despre oamenii extraordinari care ma inconjoara. Despre caldura si despre zambete. As vrea sa iti spun ca visul tau cel mai drag legat de mine a devenit realitate si ca fara tine, fara cuvintele tale, fara puterea ta de a te darui, pe care cand ai plecat mi-ai lasat-o cumva mie, nimic nu ar fi fost posibil.
Azi, acum, as vrea sa fii mandra de mine si imi place sa cred ca, oriunde ai fi, zambesti.
Azi, acum, as vrea sa iti spun ca prin mine vei urca mereu pe scena pe care atat de mult ai iubit-o. Vei fi mereu acolo, primind si daruind iubire.