Hraniti si cainii vagabonzi

Iubim cainii.
Atat de mult, incat ne face placere sa ii vedem in strada.
Flamanzi. Bolnavi. Raniti. In frig, ploaie sau arsita. Plini de purici. Murind in chinuri groaznice din cauza tuturor bolilor care ar putea fi tratate sau pe care nu le-ar face daca ar locui alaturi de noi, in casa, supravegheati, ingrijiti, vaccinati, hraniti adecvat.
Ne infioram de placere de fiecare data cand vedem un caine cu blana cazuta de la jigodie si raie.
Ajungem pe culmile extazului atunci cand observam pe marginea strazii cate un catel plin de sange, inca respirand, cu matele pe afara si creierul imprastiat pe trotuar. Lasat sa moara acolo de cel care a dat cu masina peste el pentru ca pur si simplu i-a sarit brusc in fata incercand sa muste rotile si, pentru ca il iubea la fel de mult ca si noi, nu i-a trecut prin minte sa il urce in portbagaj si sa ii dea macar dreptul la o moarte decenta si fara chinuri, asistata de un veterinar si la un colt cat de mic de gradina in care sa isi doarma somnul.
Iubim cainii.
Avem acasa cel putin un ogar afgan, un cocker si un ciobanesc german rasa pura, din parinti premiati, cu un arbore genealogic mai elaborat decat cel al proaspatului nascut la Palat.
Iubim atat de mult cainii, incat suntem incantati cand patrupedul adoptat de catre locatarii din bloc, murdar, plin de capuse si cu ochi urdurosi, cu burta lipita de spate si coastele la vedere, cu rani infectate pe piciorul stang din fata, ne iese in intampinare cand ne intoarcem seara acasa. Il iubim atat de mult incat nu ne deranjeaza ideea ca e in strada cand afara sunt -21 de grade si viscoleste. Sau 35 de grade cu plus si nicio balta din care sa bea apa.
Sustinem dreptul lor la viata, de aceea suntem perfect multumiti cand trecem nepasatori pe langa ei in timp ce agonizeaza in strada.
Ii iubim atat de mult, incat consideram ca un monstru de 4 ani, nu cu mult mai inalt decat un catel de talie medie, cu suflet rau si nemilos, isi merita soarta atunci cand este sfasiat pentru ca a indraznit sa isi ceara dreptul la joaca. Atat de mult, incat suntem de acord sa nu mai iesim niciodata din casa, ziua sau noaptea, la periferie, in centru sau in parc, pe bulevarde sau pe stradute laturalnice. Se stie doar ca orasele, trotuarele, soselele, aleile din parcuri, curtile spitalelor si ale scolilor, apartin de drept cainilor si oamenii nu au ce cauta pe ele iar daca le incalca, animalul are tot dreptul sa isi apere teritoriul.
Iubim cainii si ii ostracizam pe cei care ne cer sa ii luam acasa, sa ne asuman responsabilitatea ingrijirii si educarii lor, sa le oferim un adapost decent, jucarii, mangaieri si dragoste. Ei nu inteleg ca iubirea noastra enorma se consuma la distanta.
Iubim cainii.
Atat de mult, incat suntem dispusi sa ii hranim cu proprii nostri copii.
Atat de mult, incat facem orice e nevoie numai sa nu ne ceara sau oblige cineva sa ii adoptam si sa le asiguram un acoperis, o familie si un loc in care sa traiasca fericiti, aparati, in siguranta, departe de mizerie, de foame, de chinuri.