Când nu mai eşti copil

Când eşti mic, cele mai mari probleme pe care le ai sunt ce vei primi cadou de ziua ta, dacă vei fi lăsat să mănânci prăjituri la micul dejun, dacă vei merge în vacanţă la bunici sau la mare. Eşti convins că adulţii fac mereu ce au chef, când au chef. Ca adult, nu mai există permanent pe lângă tine părinţi care să îţi spună mereu ce să faci, eşti liber să ieşi oriunde, să te întâlneşti cu oricine, să îţi cumperi ce vrei, să mergi în vacanţă unde vrei, să mănânci ce vrei, să dormi cât vrei. 
 
 Când creşti, descoperi că a fi adult înseamnă a avea responsabilităţi. Adulţii trebuie să fie în anumite locuri, să facă anumite lucruri, să câştige bani, să plătească facturi, să respecte anumite reguli. Cea mai înfricoşătoare parte a responsabilităţii este aceea în care faci o greşeală şi totul scapă de sub control. Când erai mic şi greşeai, cel mai rău lucru ce ţi se putea întâmpla era să fii pedepsit. Ca adult, o greşeală poate schimba viaţa ta, a altora, poate distruge într-o singură secundă tot ce ai clădit în ani de muncă. Nimeni nu îţi spune, atunci când eşti mic, faptul că un adult nu poate face chiar ce doreşte, când doreşte, cum doreşte. Nimeni nu îţi spune că vei avea de luat decizii mai grele decât dacă să te joci cu maşinuţele sau să ieşi afară cu bicicleta. Nimeni nu îţi spune că trebuie să înveţi să îţi asumi cuvintele rostite, acţiunile, chiar şi gândurile câteodată. E adevărat, nu mai eşti condiţionat de părinţi să faci diverse lucruri. Nu îţi mai spune nimeni "mănâncă, învaţă, trezeşte-te, spală-te pe dinţi, fă curat în cameră, nu ai voie să stai afară decât până la ora x, nu ai voie în club, etc, etc, etc." Descoperi însă că, dacă atunci când erai mic puteai să spui "nu am chef " fără că asta să îţi cauzeze prea multe probleme, acum nu o mai poţi face.
 
 Erai mic. Acum eşti adult. Nu ştii când s-a întâmplat asta şi nu ştii nici cum să opreşti procesul. Tot ce poţi face este ca, din când în când, să îţi reaminteşti cum e să fii copil. Asta este singura parte bună în a fi adult. Îţi poţi permite, câteodată, să faci ce vrei, când vrei, cum vrei. Trebuie doar să ştii să găseşti un echilibru, pentru că altfel totul o ia razna în jurul tău şi te vei trezi într-o zi că te-ai jucat mult prea mult de-a viaţa.
Este într-adevăr foarte bine să nu mai existe permanent pe lângă tine părinţi care să îţi spună ce să faci, atâta vreme cât eşti conştient de faptul că toate lucrurile au o limită şi că în 80% din timpul tău eşti obligat să ţii cont de responsabilităţile care vin la pachet cu independenţa.

SMS pentru o viaţă

Teodor.
13 ani.
Susţine recitaluri de chitară, pictează, joacă fotbal într-o echipă performantă, merge pe role, primeşte, anual, distincţii naţionale pentru participarea la diverse concursuri de matematică, limba romană şi engleză. Până în noiembrie 2010, povestea lui era cea a unui copil talentat, harnic, iubit de toţi cei din jur.
Acum, Teodor are nevoie de o operaţie care costă în jur de 9000E, pentru a fi din nou un copil sănătos. Detalii,  aici 
Nu uitaţi că şi voi puteţi ajuta.
Dacă nu aveţi posibilitatea să donaţi 2E trimiţând un sms la numarul 848, atunci măcar puteţi fi ecou.

P.S. Cu ocazia asta, vă reamintesc de Ioana Maria, fetiţa care încă aşteaptă să primească o mânuţă. Datorită campaniei începute în data de 1.03.2010, s-au strâns până acum 21.406 euro din cei 185.000 de care are nevoie pentru tratament şi o proteză bionică.
 
 Pentru ea puteţi dona astfel:

 prin telefon
 * 0900 900 545 pentru   5 euro
* 0900 900 547 pentru 10 euro
Numere valabile in reteaua Romtelecom

in cont
Cont Volksbank (EUR):
RO15 VBBU 2511 UN47 4092 1101
Sucursala Unirea Bucuresti Cont Volksbank (USD):
RO44 VBBU 2511 UN47 4092 3101
Sucursala Unirea Bucuresti
Cont Volksbank (RON):
RO77 VBBU 2511 UN47 4092 2701
Sucursala Unirea Bucuresti
CODUL SWIFT
VBBUROBU
Beneficiar cont: Mihai Iulian - tatal Ioanei
identificat cu Ci seria IF numarul 117577
CNP 1781003090082

Respect

 Am cunoscut în ultimele săptămâni străini care sunt convinşi că în limba romană se spune "vb", "dimi", "frumu", "cioco", "keama", "dintzi", "miam luat". Aşa au învăţat ei de la persoanele din jur. Oamenii chiar nu au nici o vină că vorbesc româneşte agramat şi piţipongistic, că sunt convinşi că muzica populară românească înseamnă diverse salamuri şi acm-uri, că portul popular românesc înseamnă multe fuste colorate puse una peste alta, că Dracula şi Vlad Ţepeş sunt una şi aceeaşi persoană, deşi chiar Bram Stoker a precizat la un moment dat că romanul lui nu are nici o legătură cu realitatea şi că personajul este fictiv. De vină suntem noi. Asta este ceea ce ducem afară şi ceea ce prezentăm celor care ajung aici: manelele, analfabetismul, incultura crasă, lenea, hoţia. A fi analfabet a devenit o onoare. A citi mai mult decât "Click" şi alte publicaţii asemănătoare este jenant şi cei care o fac sunt consideraţi rataţi. Subiectele principale de discuţie sunt divorţul nu-ştiu-cui, custodia nu ştiu cărui copil, botezul plodului unor snobi crescuţi în şatră printre purcei şi alte lighioane. Formatorii de opinie sunt indivizi care abia dacă sunt în stare să enumere mai mult de doi poeţi naţionali şi un domnitor român. Jurnaliştii sunt atât de limitaţi din punct de vedere al culturii generale încât confundă Polul Nord cu Polul Sud, pe Vlad Ţepeş cu Alexandru-Ioan Cuza şi ortopedia cu pediatria. Se fac transmisiuni live de o zi întreagă cu evenimente gen "moni-îşi-recuperează-fetiţa", cu un patos şi o isterie de zici că e cel puţin Al III-lea Război Mondial. Nici măcar transmisiunile şi ştirile din Japonia nu au avut atâta succes. Ca să contribuie din plin la dispariţia a ceea ce a mai rămas din cultura şi educaţia noastră, un domn artist propune să creştem rata celor care nu ştiu să scrie şi să citească, renunţând la subtitrarea filmelor, unicul lucru care îi mai obligă pe români să impună copiilor să înveţe măcar alfabetul. În curând, vom ajunge să organizăm, ca "pretenii" noştri de peste ocean, concursuri naţionale de silabisit şi liceenii vor fi consierati geniali dacă vor fi în stare să spună pe litere un cuvânt mai lung de o silabă. Deja subiectele din teza la română în liceele mai puţin elitiste sunt cam aşa: "formaţi propoziţii cu următoarele cuvinte" sau "corectaţi greşelile gramaticale din următoarele propoziţii", adică lucruri ce în mod normal se fac în clasa a II-a. Pare amuzant ce spun eu aici, însă, dacă insistăm să mergem pe drumul pe care am pornit, în câţiva ani, mai puţin de 10, nu vom mai şti să vorbim corect propria limbă, de citit şi scris nici măcar nu se va mai pune problema decât în cazuri excepţionale. Încet-încet, în loc să evoluăm, ne întoarcem, din punctul ăsta de vedere, la perioada medievală. Va reveni pe piaţa muncii meseria de scrib, oamenii din pătura medie vor merge, ca pe vremuri, la învăţători, preoţi sau poştaşi ca să le citească/scrie vreun act sau scrisoare, vom reîncepe să semnăm punând un X în locul numelui. Limba română, ce va mai rămâne din ea, va fi doar o înşiruire de consoane şi prescurtări, de expresii agramate şi formulări de care i-ar fi ruşine unui puşti de grădiniţă din anii '90. Asta nu este evoluţie, ci involuţie.
 Prin urmare,  nu mai consideraţi că este distractiv să prescurtati cuvinte şi să uitaţi de cratime, spunând " la mine nu se pune, eu ştiu să vorbesc/scriu corect, deci mi se iartă, îşi dă lumea seama că o fac doar din comoditate". Nu mai promovaţi mizeria şi incultura. Refuzaţi să mai acceptaţi orice lucru care, în loc să ne educe, ne lobotomizeaza şi ne reduce la 0 capacităţile intelectuale. Încercaţi, măcar atunci când staţi de vorbă cu străini, să vorbiţi corect româneşte, să promovaţi valorile şi nu nimicurile. Şi, din când în când, mai puneţi mâna pe câte un roman, o povestire, imposibil din toată literatura autohtonă sau mondială să nu găsiţi măcar un autor care să vă placă. Mă refer, desigur, la ceva mai mult decât Dan Brown. Refuzaţi să mai vedeţi emisiuni care în alte ţări nici măcar la televiziunile locale "săteşti" nu îşi au locul. Spuneţi copiilor voştri şi alte poveşti decât "Winnie ursuleţul", altfel nu vor şti niciodată că au existat Vladimir Colin, Alexandru Mitru, Petre Ispirescu, Ioan Slavici. Atunci când plecaţi în afară sau vă întâlniţi cu străini, nu mai vorbiţi despre ţara voastră ca despre un coş de gunoi şi nu mai permiteţi nici altora să o facă. Amintiţi-vă că suntem priviţi aşa cum dorim să fim. Dacă eu, român plecat afară, spun despre ţara mea că este mizerabilă, atunci aşa va fi tratată, e logic, doar  vin de acolo, lumea mă crede pe cuvânt. Vrem să fim respectaţi, însă suntem proprii noştri gropari. Voi aţi putea respecta un om care spune despre el însuşi: "sunt cam prost, cam manelist, cam murdar, hoţ, incult,  leneş, beţiv, casa mea este la fel ca WC-ul public, iar idealul meu este să văd nu doar capra, ci  întreaga familie a vecinului la 2 metri sub pământ"? Ca să putem fi respectaţi de alţii, trebuie să  ne respectăm în primul rând noi înşine. Ca oameni, ca popor, ca locuitori ai planetei Pământ. Iar atunci când nu sunteţi convinşi că putem realiza cel puţin la fel de multe lucruri ca orice alt cetăţean al oricărei alte ţări de prim rang din lumea asta, ascultaţi piesa "Mesaj pentru Europa".

Jocul

 Dintre toate soiurile de dependenţă existente, cea mai devastatoare, la fel de periculoasă şi destructivă ca dependenţa de droguri, mi se pare dependenţa de jocurile pe calculator, în special MMORPG. Începi ca orice user, îţi faci un cont, creezi un personaj. Începi să socializezi cu ceilalţi jucători, legi şi dezlegi prietenii, lansezi atacuri, cucereşti castele, planete, insule, faci alianţe, creşti armate. Înainte să îţi dai seama, dacă nu ştii unde să te opreşti, eşti prins într-o lume care nu există. Jocul a devenit, pentru tine, real, iar dependenţa ta nu are legătură cu numărul de ore jucate, ci cu modul în care relaţionezi cu jocul.  Te superi pentru lucruri întâmplate acolo, în matrice. Îţi faci probleme pentru fiecare lucru spus sau nespus de partenerii de joc. Nu mai dormi noaptea de grija armatelor tale plecate să distrugă alte armate. Starea ta de spirit este în directă legătură cu victoriile sau înfrângerile din lumea virtuală. Nu mai vorbeşti decât despre asta, nu te mai interesează decât asta. Nu mai eşti fiinţă umană raţională, ci un personaj care nu există, într-o lume care nu există. Creierul tău nu mai ştie să facă diferenţa dintre biţi şi realitate. Eşti doar o prelungire a calculatorului, chiar şi atunci când nu te afli în joc. Şi, desigur, ca în cazul oricărei alte dependenţe, nu vrei să recunoşti. Negarea. Primul semn că eşti dependent. Nu mai ai prieteni. Nimeni nu îţi mai vorbeşte, în afară de personajele tale din joc. Toţi te privesc, în cel mai bun caz, cu milă. Trăieşti printre fantome, la fel de palid şi de tăcut că ele.
Dacă te recunoşti în oricare 4 din cele 11 puncte de mai jos

-primul tău gând dimineaţa la trezire sau seara înainte de a închide ochii este: "ar trebui să mai cresc armata/personajul" sau "ar trebui să mai aducem nişte oameni în alianţă" sau "oare de ce X s-a supărat pe mine că nu i-am trimis mai multe resurse când nici eu nu am"
-eşti morocănos întreaga zi pentru că cine ştie ce raid nu a ieşit aşa cum doreai tu
- te interesează mai mult părerea despre tine a partenerilor de ghildă decât a oamenilor reali din jurul tău
- nu mai vorbeşti despre aproape nimic altceva decât despre joc
-începi să îţi consumi banii cumpărând tot felul de patch-uri şi tool-uri şi arme extraordinare care nu există decât în cyber sbace.
-primul lucru pe care îl faci când deschizi calculatorul este să intri în joc
-singurii oameni cu care vorbeşti mai mult de 10 minute într-o zi sunt ceilalţi jucători
-ţi-ai schimbat stilul de viaţă ca să poţi să te joci (ore de somn, ore de masă, etc)
- începi diverse acţiuni în joc chiar atunci când poate nu ai foarte mult chef de ele, numai din "obligaţie" faţă de parteneri, de teamă ca ei să nu te ostracizeze
-îţi neglijezi familia, partenerul de viaţă, prietenii, colegii pentru că ai de făcut cine ştie ce chestie în joc
- îţi stabileşti programul zilnic în funcţie de activităţile din joc, în aşa fel încât să nu cumva să pierzi vreun atac, vreo "şedinţa de lucru", vreo activitate "importantă" în alianţa sau ghilda din care faci parte
 
  chiar dacă nu joci decât 2-3  ore din 24, eşti dependent. 
 E timpul să te opreşti.
 Dacă nu poţi să te opreşti singur, atunci cere ajutor.
 Singurul joc pe care îl joci aici este cel cu propria ta minte şi vei pierde. 
Aminteşte-ţi un lucru: Richard Garriott este un geniu care a putut să facă diferenţa dintre lumile creeate şi viaţa reală. Creierul lui oricum funcţionează altfel. Tu eşti doar un om normal. Creierul tău îţi va spune într-o zi: "îmi pare bine că ne-am cunoscut, eu mă mut definitiv în joc".

Goagal frendli (sic!)

 De când am început blogul, nu am fost niciodată curioasă să aflu cum ajunge lumea la el. Stiind ca 90% din cei care se mai rătăcesc printre postările mele sunt oameni care vin la punct ochit, ştiind că nu sunt nici mare blogger nici mare scriitor, ci doar un om care înşiră cuvinte alandala pe o pagină virtuală, partea de SEO şi de ranking chiar nu mă interesează. Dorm foarte liniştită noaptea fără să ştiu dacă am 3 cititori în plus sau în minus, îmi ajung cei care sunt şi îmi sunt dragi şi profit de ocazia asta să le mulţumesc pentru răbdarea de a citi ce scriu eu.
Mulţumesc.
Săptămâna care a trecut însă, m-am gândit să mă uit puţin peste rapoartele prietenului nostru Google şi mi-a părut foarte rău că nu am mai făcut-o până acum. Cine ştie câte minunăţii am pierdut în cei aproape 4 ani de existenţă online.
Să vedem deci cum ajung oamenii în fabrica de vise. Mai pe româneşte, ce cuvinte cheie folosesc.

 
 
 ce inseamnă o gaura mare in vis - Depinde. Unde era, în asfalt sau în stratul de ozon?
 cum se respecta oamenii cu vinzatorii - În care film SF?
 ecouri haine - Am să pornesc de la premisa că te refereai la "ecouri rele". Sunt. Sigur. Foloseşte cuvintele cheie guvern+ecouri+media.
 era un film horror in care daca stergi un mesaj vei muri - Nu era un film, era trista realitate. Dacă nu mă crezi, şterge mesajele primite de la iubita ta (dacă eşti flăcău, desigur) şi aşteaptă efectul.
 faisbuc de fata - Încearcă la o agenţie matrimonială. Zic şi eu...
 filme de groaza de 3 ore - Orice miting, grevă, mişcare de protest care are loc într-o zi în care tu ai extrem de mult de alergat prin oraş cu maşina. Le găseşti anunţate în presă de obicei.
  frumu frumu dragu dragu - Ok, mă declar învinsă. Ce ai vrut să cauţi de fapt?
 gaura neagra de la polul nord - Când o găseşti să anunţi Discovery, ai mari şanse să câştigi un premiu Nobel pentru descoperiri ştiinţifice epocale.
 gaura neagra din aprilie 2011- Ai uitat să specifici dacă e vorba de aia din bugetul de stat sau aia din creierele românilor
 gaura ozon traseu - Zicea că trece şi pe la noi, dar s-a răzgândit. Mai multe nu ştiu, sună şi tu la PR-ul ei.
 stiati ca gauri in ozon - Nu!! Tu ştiai?!?Şi nu ne-ai spus?!? 
 gaura neagra din ozon - Ok, deja devine redundant şi foarte horror şi nu ştiu dacă să dau vina pe profesorul vostru de geografie din clasa a 5-a sau pe ziariştii care nu au ajuns la ora de geografie niciodată.
 ioana munteanu cantece crestina - NU. Deci NU. Serios.
vise deteam boboane la mort - Naşpa. Înseamnă că e cazul să închizi urgent calculatorul şi să te ascunzi sub pat cu un manual de limba română sau măcar un dicţionar.
 vise caini vagabonti - Te înţeleg perfect şi eu am acelaşi coşmar, zilnic, doar că nu în timp ce dorm. Mai am unul: analfabetismul.
www.faisbuc.rro - Chiar ai reuşit să găseşti site-ul?
 faisbuc filme porno - Mă îndoiesc sincer, cunoscând politica respectivului site care apropos, este Facebook, dar dacă zici tu...
 film crocodil in canalizare - Nu e. Cel mult şobolani şi aurolaci. Asta în România. Dacă ai să încerci în engleză, ca să înţeleagă şi Google ce cauţi, probabil ai oarece şanse să găseşti şi filmul.

Non-eco

Prin anii '70, era la modă să fii hippie. Îţi puneai o floare în păr, trăgeai blugii evazaţi (întotdeauna am fost de părere că primăriile ar fi trebuit să le plătească ceva oamenilor aia pentru contribuţia adusă la măturatul străzilor ) şi plecai în Tibet să te integrezi cu absolutul. Sau cu guru-ul. 
 În anii '80, reminescenţe ale curentului hippie au devenit modă: consumul excesiv de droguri şi lipsa de identitate sexuală. Tot în acea perioadă au apărut primii hackeri, primele reţele publice, primele calculatoare accesibile consumatorului "casnic", ne-a vizitat cometa Halley, s-a lansat MTV, a fost ucis John Lennon, s-a încercat uciderea Papei Ioan Paul al II-lea şi au avut loc primele mişcări sociale generate de indiferenţa autorităţilor la răspândirea îngrijorătoare a unei boli care mai târziu a fost supra-numită "boală secolului". Teoretic, fiecare secol, a fost marcat printr-un curent social, cultural, muzical, artistic, economic. Chiar şi Evul Mediu. Atunci era la modă arderea pe rug aplicată ca metodă coercitiva. Câteodată mă întreb dacă era chiar aşa o mare greşeală. 
 Cam ăsta a fost secolul XX , în mare: o combinaţie mai mult sau mai puţin fericită între muzică, ţopăitul printre religii diverse ca până la urmă să descoperi că nu crezi în nimic, bomba nucleară, literatura SF, masacrul de la  Columbine,  dependenţa de droguri, internet şi telefon mobil şi desigur să nu uităm controversata aselenizare.
 Secolul XXI are o singura modă (cel puţin până acum): toată lumea este ecologistă. Probabil în cărţile de istorie de peste 400 de ani primele două decade vor fi numite "verzi" şi nu va fi o aluzie la ceva care se fumează sau se îmbracă. Pur şi simplu, absolut toată lumea trebuie să fie "eco-friendly". 
 
 "- Ce faci azi? 
  - Păi nu ştiu, cred că stau în casă 
  - Hai să ieşim undeva, poate dăm o fugă până la Sinaia să ne mai răcorim
  - Nu că am vândut maşina, am devenit ecologist/ă 
  - Cum?!? 
  - Stai două minute să dau drumul la aerul condiţionat, că mor de cald şi îţi explic. " 
   
 În secolul XXI, la începutul lui, pasiunea noastră este să salvăm tot ce se poate salva. Căţei. Delfini. Vama Veche. Natura.

"- Iubito, mi-a fost dor de tine
 - Oh...
 - M-am gândit tot timpul la tine când am fost la conferinţa aia despre salvat copacii. 
 - Oh...
 - Uite, ţi-am adus ceva să vezi cât de dor mi-a fost
   - Vaaaiii, ce buchet frumos de flori!! "

Suntem ecologişti. Nu ajungem la acţiuni de ecologizare decât dacă ne-am rătăcit pe acolo sau, în unele cazuri, dacă vrem să impresionam vreo noua cucerire. Nu am plantat niciodată un copac şi în general ni se cam fâlfâie de soarta balenelor, a tigrilor siberieni, a corcoduşilor sălbatici şi a şocâtilor de câmpie. Deschidem televizorul în fiecare seară şi ne indignam când vedem acte care nu cadrează cu modelul nostru eco de gândire. După care ne ducem la frigider şi deschidem o bere. Aruncăm nonşalant hârtiile pe stradă şi nu ne-am apleca nici morţi să adunăm vreun PET pe care cineva, voit sau nu, l-a "scăpat" pe lângă coşul de gunoi. Pledăm pentru soarta copacilor în timp ce aranjăm în vază florile rupte de la locul lor şi condamnate la moarte ca să ne satisfacă nouă un capriciu. Pledăm pentru animale în timp ce ronţăim fericiţi grătarul duminical de la marginea oraşului şi tot atunci pledăm pentru diminuarea poluării, că e weekend şi merge o discuţie  semi'telectuala. Pledăm pentru apararea drepturilor animalelor fără rasă si fără stăpân mângâind afectuos dulăul personal posesor de arbore genealogic mai stufos decât al Casei Regale. Vorbim, din spatele unui monitor care consumă curent, despre efectul de seră, reducerea consumului şi dezastrele provocate de inconştienţa umană.
Suntem ecologişti: în loc să mergem cu maşina alegem să mergem  pe jos şi pe chestia asta nu pierdem niciodată ocazia să ne lăudăm.
Dragii mei prieteni "eco", hai să vedem cât de "friendly" sunteţi: renunţaţi la tv, la maşina de spălat, la frigider, la curentul electric, la blender, la apa curentă, la calculator, la telefonul mobil, la fierul de călcat, la deodorante şi parfumuri, la săpun făcut din altceva decât leşie, la tot mobilierul din lemn pe care îl aveţi în casă, la absolut orice obiect de îmbrăcăminte sau accesoriu făcut din lâna, piele, bumbac, renunţaţi, doamnelor, să mai cereţi flori şi renunţaţi, domnilor, să le mai cumpăraţi, mergeţi în fiecare vară să prestaţi muncă de voluntariat la "pieptănat" nisipul, salvat steluţe de mare, pupat în bot delfini, nu mai ucideţi ţânţarii, sunt fiinţe vii, fac parte din ecosistem, lăsaţi în pace şobolanii, gândacii, păianjenii, renunţaţi la apartamentele voastre confortabile de la bloc şi plecaţi să trăiţi în sânul naturii, nu mai mâncaţi carne, de fapt nu mai mâncaţi nimic din ce este viu, treceţi pe pastă din aceea pe care o papă cosmonauţii .
Atunci am să vă cred şi am să mă plec cu respect în faţă voastră. Eu recunosc cinstit ca nu aş avea nervi să fac aşa ceva. Prefer să plantez copăcei, să strâng gunoaie, să ridic sticlele lăsate de alţii pe bănci ca sa  le duc la coşul de gunoi,  să salvez când pot un animăluţ, să fac un gest de curtoazie de  Ziua Pământului, pentru  îmi place atmosfera,  non-eco dar foarte "friendly", care se creează la evenimente de genul acesta, nu pentru aş crede cu adevărat că foloseşte la ceva. Atâta vreme cât nu o fac 6 miliarde de oameni în acelaşi timp şi  nu o oră, ci vreo două săptămâni minim pe an, chiar nu are efect şi nici nu sensibilizează pe nimeni. Apropos de asta, cel mai tare mă amuză diversele televiziuni care transmit live cum toată lumea stinge lumina şi se declară total de acord cu acest gest.
"- Noi suntem televiziunea x şi va anunţăm live ca susţinem din tot sufletul Ziua Pământului" .
Mulţumim că ne anunţaţi live, dar se presupune că noi am oprit orice consumă curent, timp de o oră, deci nu avem cum să vă vedem,  iar voi, ca susţinători declaraţi ai evenimentului, se presupune că nu emiteţi timp de o oră decât dacă aţi descoperit vreo metodă SF să o faceţi fără să folosiţi deloc curent electric.
Acesta fiind zise, eu  mă declar complet non-eco. De fapt, singura mea legătură cu "sindromul eco" este că îmi place culoarea verde.

Poveste din cartierul virtual

 Cândva ne plăceau copacii înfloriţi. Îi aşteptam în fiecare primăvară. Alergam prin parcuri să îi vedem, să îi atingem. Scuturam crengile, ca să plouă cu roz şi alb, râdeam soarelui şi albinelor. Azi, ne plac la fel de mult copacii înfloriţi. Avem sute de poze cu ei. Dacă nu avem noi, au alţii. Alergăm către monitorul calculatorului ca să îi vedem. Marcăm cu un "like" ploile virtuale de flori şi plecăm în grădina virtuală ca să plantăm şi noi câţiva zarzări, care nu ştiu să îşi scuture crengile dar au avantajul de a creşte instant. 
 
 Cândva, dacă eram trişti, ne căutam cei câţiva prieteni ca să le vorbim, să îi privim, să simţim căldura unui glas, a unei atingeri. Azi facem la fel. Glasul e cam metalic, iar căldura nu mai vine decât de la unitatea pc-ului, însă ne putem lăuda cu sute de prieteni pe care nu i-am privit niciodată în ochi.
 
 Cândva, dacă ne despărţeam, stăteam două zile în casă furioşi sau trişti sau beţi (în funcţie de caracter, sex şi preferinţe) apoi plecam hai-hui să ne căutăm prietenii. La un moment dat, cineva întreba "dar unde e ea/el, nu vine?" şi acela era momentul când toată lumea afla, dintr-un oftat, că suntem din nou listaţi pe bursa relaţiilor. Putea totuşi să dureze zile întregi sau chiar săptămâni până când altcineva în afară de cel mai bun prieten îşi dădea seama. Azi ne despărţim la fel şi stăm furioşi, trişti sau beţi, însă află toată lumea imediat. Despărţirile se întâmplă din două click-uri: unul ca să deselectam "in a relationship" şi altul ca să marcăm "single". Simplu. "Ce are y de e supărat/a? - Păi nu ai văzut că şi-a schimbat statusul? -Nu ştiam, când s-au despărţit? -O, de mult, de vreo 2 ore". 
 
 Cândva, plecam în vacanţă sau concediu pe furiş, nu ştiau decât cei care ne însoţeau. Ne întorceam arşi de soare şi de vânt, veseli, cu un munte de amintiri, aşteptam cu inima bătând să vedem pozele. Ne întâlneam la terase, căram după noi albumele, poveştile. Şi azi plecăm în concediu. Dacă nu plecăm noi, pleacă alţii şi nu trebuie să aşteptăm câteva săptămâni ca să vedem pe unde au fost. Din toate definiţiile virtualului, iat-o pe cea care mie mi se pare perfectă:  "un concediu pe feisbuc; te duce unde vrei, doar să găseşti persoana cu pozele potrivite şi e gratis". Chiar aşa. De ce să ne mai chinuim noi, când sunt alţii care văd în locul nostru. Mai trist va fi când nimeni nu va mai vrea să vadă, pentru că totul e pe internet.  Da, numai pe internet.
 
 Cândva, ne bucuram din suflet când, de ziua noastră, eram sunaţi sau ni se bătea la uşă şi descopeream că avem mulţi prieteni care ne spun "la mulţi ani". Şi azi avem mulţi prieteni care o fac. Nu ne mai simţim la fel de bine şi nu mai e aceeaşi bucurie adusă de "şi-a amintit, m-a sunat, a venit la mine". Nu contează. Avem mulţi prieteni. Inclusiv boţii impersonali care trimit mesaje preformatate ne sunt prieteni. Şi ei ne spun "la mulţi ani".
 
 Cândva, aveam animale reale, biciclete reale, căsuţe de păpuşi reale, făceam castele de nisip reale, ne certam, ne împăcăm, iubeam în realitate.  Azi, suntem doar un mănunchi de emoticonuri care au uitat să trăiască. 
 
  Cândva, ascultam Pink Floyd şi ne gândeam cât de singur trebuie să fii când între tine şi lume se află un perete. Azi, tot ceea ce mai avem sunt "pereţii". Ai noştri. Ai prietenilor. Ai lumii întregi. Punem pe ei link-uri către "The Wall" fără să observăm cât de ironic este gestul nostru.
 
 O vreme, m-am lăsat şi eu prinsă în hora de biţi. Azi, voi dărâma peretele. Pentru ca nu mai vreau să mă joc. Pentru că îmi place să simt, să văd, să ating zarzări înfloriţi. Pentru ca te iubesc real, nu virtual.
 
 
                                       Două puncte cratimă paranteză.
 
                                                    Sfârşit

Teama de cealaltă privire

 În ultimii ani, oamenii au uitat să vorbească faţă în faţă. Totul se întâmplă pe tărâmul lui "Bit&Byte". Este o teamă permanentă de privit în ochi, teamă de a fi alături la o cafea, teamă de a folosi cuvinte care se şi aud, nu doar se scriu. Zâmbetul, unul din cele mai frumoase mesaje pe care un om îl poate transmite altui om, a devenit doar o reprezentare grafică. Câţi dintre cei care îşi zâmbesc o dată la 3 litere pe messenger o fac şi dacă se întâlnesc în real? Câţi dintre cei care discută despre aproape orice pe internet au curajul să reia aceeaşi discuţie atunci când între ei şi interlocutor nu se află un ecran? Ascunşi în spatele zidului, fals apăraţi de iluzia comodă a ideii că, fiind vorba despre conversaţie  virtuală, cele spuse rămân la fel de virtuale, am uitat să comunicăm cu adevărat. Despărţirile se petrec prin intermediul unui SMS. Prieteniile se fac şi se desfac pe Facebook. Lumea noastră se învârte între bloguri, Twitter, Hi5, suntem o matrice fără personalitate şi fără (mai ales fără asta) magia care nu apare decât atunci când priveşti pe cineva în ochi. Cunosc oameni care s-au certat definitiv pentru că unul a spus ceva pe chat, celălalt a înţeles şi nu prea şi amândoi au aflat, mult prea târziu, că de fapt cele spuse aveau cu totul şi cu totul alt sens, însă era greu de depistat asta fără ca privirile să se întâlnească. Cunosc soţi şi soţii care au divorţat pentru că unul din ei a găsit un mail care în realitate era complet inofensiv, însă scos din contextul întregii poveşti părea o trădare. Cunosc prieteni de-o viaţă care nu şi-au mai vorbit niciodată pentru că un singur cuvânt a fost înţeles pe dos. Sunt de acord că este necesar să comunicăm repede unii cu alţii şi că pentru asta este util să avem diverse conturi pe diverse platforme de gen. Nu sunt însă de acord cu discuţiile importante purtate în acest fel. Pentru ca ele să nu strice relaţii de afaceri, iubiri, prietenii, este neapărat necesar ca cei doi să fie faţă în faţă. Orice ar fi de spus, dacă nu poţi spune sincer privind în ochi atunci în mod sigur nu poţi spune sincer nici pe messenger. Este într-adevăr uneori nevoie de cumplit de mult curaj ca să vorbeşti. Însă astea sunt părţile frumoase. Gestul. Viaţa. Bătaia de inimă. Teama de cealaltă privire. Fără ele, suntem doar maşini şi am putea la fel de bine ca în loc de "bună dimineaţa, te iubesc" să scriem 01000010 01010101 01101110 01000001 01000100 01101001 01001101 01101001 01101110 01000101 01000001 01110100 01000001 01110100 01000101 01101001 01010101 01000010 01000101 01010011 01000011.
Înseamnă exact acelaşi lucru.

Din nou ecouri

Ea are cel mai frumos nume din lume: Ioana Maria. S-a nascut pe 15 iulie 2008, insa bucuria celor care o asteptau s-a transformat in cosmar in secunda in care a vazut lumina zilei. Asta pentru ca Ioana Maria s-a nascut fara o manuta. Povestea ei o gasiti aici
De asemenea, Ioana Maria are si doua conturi de Facebook: unul personal si unul facut special pentru a o ajuta

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~
Esti tanar. Vesel. Ai planuri de viitor. Ai absolvit o facultate si ti-ai planificat viata pe foarte multi ani de acum inainte. Intr-o zi, totul se darama, sub povara unui singur cuvant: cancer.

Andi are 25 de ani.
Mai jos este povestea lui, asa cum a fost scrisa de prieteni.

"Totul a inceput de la o chestiune relativ minora. Mici dureri in partea dreapta, langa coasta, de care se vaita mai in gluma, mai in serios si o zi intreaga de ajutat o persoana in a cara cateva frigidere au dus la o vizita la spital. A primit un raspuns rapid si ferm:hernie abdominala.Doctorul l-a calmat si i-a spus ca e nevoie doar de o minora interventie chirurgicala si va scapa rapid.Asa ca nu la mult timp,a avut loc operatia la Spitalul Judetean din Ploiesti.Din pacate,graba sau siguranta doctorilor i-a determinat sa nu mai faca ecografie inainte de operatie. Am ajuns in fuga la spital,iesisem de la scoala si eram sigura ca o sa il regasesc pe Andi,cel care glumeste,plin de energie pozitiva.Am gasit-o in schimb pe mama lui plangand.”Ceva nu e bine”,mi-a spus si atunci am stiut ca lucrurile se vor schimba.

Dupa analize,atat la Ploiesti,cat si la Spitalul Clinic Judetean Nr. 1 din Timisoara,a venit si rezultatul biopsiei.Asa s-a facut ca, inainte de ziua lui de nastere,inainte sa implineasca 25 de ani,doctorii au pronuntat niste cuvinte mult prea grele pentru orice om:este cancer.De fapt,diagnosticul este mult mai complex decat atat.Ficatul lui,desi nu este cel al unui fumator sau al unui alcoolic,este afectat de ciroza.O hepatita B,nedepistata,pe care o avea de cand era mic,este de vina.Toti anii ce au oferit acestui om atata fericire si veselie au tinut ascuns un groaznic cosmar.

Andi este diagnosticat cu ciroza hepatica virusala HBV compensata, hepatocarcinom de lob hepatic stang si tromboza de vena porta stanga.

Poate ca par prea multe detalii,insa sunt prea putine pentru a intelege prin ceea ce trece.Acum, Andi are nevoie de un transplant de ficat.Nu se poate face aceasta interventie in Romania deoarece ar insemna o lista de asteptare care,in conditiile afectiunii lui,nu ii ofera nicio sansa,iar aparatura si resursele necesare recuperarii sale -incomensurabil de importante- nu sunt disponibile in momentul de fata la discretie pentru pacienti in tara,fapt ce reprezinta un risc mult prea mare, timpul lucrand acum impotriva lui. Asadar,sansa lui Andi este in Germania,unde doctorii sunt convinsi ca il pot opera si il vor ajuta in recuperare astfel incat poate peste luni bune, el sa inceapa sa se refaca.Fireste ca exista un “dar”…Si acest dar este egal cu o suma de bani uriasa, necesara operatiei si al tratamentului de refacere, acest dar valorand 150.000 de euro. Sunt foarte multi bani pentru Andi, dar nu o suma imposibila pentru noi toti, ceilalti care ii suntem alaturi. Doar ca avem nevoie si noi la randul nostru de speranta si rugaciunile dumneavoastra, si orice fel de ajutor ne puteti oferi.

Mi-e dor de Andi care isi cauta,ca orice absolvent de Politehnica in perioada asta,un loc de munca,cu care imi faceam planuri de viitor ,mi-e dor de Andi care nu sufera din cauza durerilor,care nu se chinuia sa se odihneasca sau sa manance.Mi-e dor de Andi jucand baschet,de Andi care incerca sa ma invete sa dansez chiar daca stie ca sunt lipsita de ritm.

Nu pot decat sa va rog sa actionati asa cum considerati dumneavoastra, gandidu-va, chiar si pentru o clipa la ce ar insemna sa treceti printr-o astfel de situatie. Sansele ca el sa fie bine sunt foarte mari, insa depind enorm de cei din jur. Cu tot riscul de a ma exprima cliseic, orice ajutor reprezinta o sansa in plus ca Andrei Teodoroiu sa se vindece."

Mai multe informaţii puteţi afla de aici.

Daca nu ai cum sa ii ajuti altfel, fii macar ecou, spune si altora.
"Fiecare dintre noi poate face diferenta. Chiar si tu."

Gaura (neagră) din stratul de neuroni

Ştiaţi că găurile din stratul ozon se plimbă? Călătoresc, aşa, prin lume, se mai opresc puţin deasupra câte unei ţări, dacă le place stau mai mult pe acolo, dacă nu o iau din nou la picior în căutarea unor locuri mai primitoare. Sunt atât de deştepte, încât una din ele a mutat Antarctica la Polul Nord. Moş Crăciun a fost extrem de nedumerit când s-a trezit şi a descoperit că îl vizitează Polul Sud. S-a spălat bine de tot pe ochi, şi-a pus ochelarii, s-a scărpinat în barbă, s-a uitat din nou pe fereastră. Nu, elfii nu au făcut nicio glumă, chiar dacă se apropie 1 aprilie. Nu l-au dus cu tot cu reni în altă emisferă. S-a uitat pe monitorul calculatorului, unde titlul ştirii acoperă un sfert de ecran: "gaura de ozon de la Polul Nord care se află deasupra Antarcticii...". A oftat resemnat, întrebându-se (în gând, nu cumva o jignească) de ce găurile din stratul de ozon nu studiază geografia în clasele primare şi i-a oferit o cafea. Gaura din stratul ozon a mulţumit politicos, apoi şi-a studiat harta. Şi-a dat seama nu îşi va putea respecta itinerariul şi că a calculat greşit timpii traseului pe care îl are de parcurs. A pus mâna pe telefon şi a anunţat că în România nu mai poate ajunge în 2 zile, adică la finalul lui martie, aşa cum avea programat. Îi pare foarte rău de încurcătură, dar va întârzia 5 zile. Între timp, dacă tot mai întârzie, rugămintea ei este să se verifice numele pe care s-a facut rezervarea la hotel, pentru că ea se numeşte "gaura din stratul de ozon", nu "gaura de ozon", s-a făcut o confuzie, aia e sora ei mai mică şi puţin oligofrenă care nu prea ştie să vorbeşte (sic!). Nu se supără nimeni, nu? Oricum noi suntem ocupaţi să reinventăm din nou (sic!) medicina, să facem ceva schimbări în glandele lacrimale şi să punem la cale experimente stil Menghele pentru a modifica genomul uman şi a putea da ştirea "bombă" că Liz Taylor a murit din cauză că "lichidul din interiorul ochilor actriţei a suferit o mutaţie genetică ". Poate după aia cumpărăm o carte de engleză, ca data viitoare să traducem corect: "Taylor's large, liquid eyes, had the unusual benefit of a genetic mutation". Eventual şi una de biologie, ca să nu ne mai trezim invadaţi de cine ştie ce minerale modificate genetic de extratereştrii pacifici. La final, vom dărâma mitul potrivit căruia intreaga Terra este înconjurată de un strat de ozon: "Stratul de ozon, care se subţiază cu o viteză foarte mare şi care se află deasupra Antarcticii (...)". (Serios, gaura asta din stratul de ozon e chiar...neserioasă. Nici măcar la al doilea articol pe care l-a scris nu s-a prins că Polul Nord nu se află la Polul Sud şi invers).
După care mutăm măsuţa în sufragerie, mutăm baia în hol, bradul îl mutăm pe balcon şi aranjăm cu vecinul să facem un transplant de bucătărie. V-am pupat. Mă duc să mut grădina pe masă si să operez pe cord deschis o ridiche. C-aşa-i în tenis.

Later edit: Potrivit unei stiri de ultima ora, "gaura din stratul de ozon formată deasupra Polului Nord ajunge astăzi deasupra României." Iata ca pana la urma este o persoana serioasa si a facut tot posibilul sa isi respecte orarul stabilit. Este vesela, vioaie si pusa pe sotii. Dupa ce l-a deturnat pe Mos Craciun, s-a gandit ca nici noi nu prea stam bine in zona carpato-danubiano-pontica si s-a oferit sa ne rezolve toate problemele mutandu-ne in alta parte: "În ceea ce priveşte pierderile de ozon în spaţiul de deasupra României nu este cazul să ne facem niciun fel de probleme. Vorbim de un indice de radiaţie cuprins între 1,4 şi 5,5 în sudul peninsulei Scandinave." Mie imi place de ea. Imi aminteste de Eugen Ionescu. "-Et la cantatrice chauve? -Elle se coiffe toujours de la même façon."

Când asculţi liniştea

Înainte de venirea zorilor, pământul tace. Timpul se opreşte suspendat undeva între intunericul nopţii şi primele raze de soare. Dacă apleci urechea atent către în afară, poţi auzi liniştea. E o clipă asemeni unei picături de rouă. Limpede, preţioasă, efemeră. Undeva, în lume, înfloresc cireşi. Se ţes şi de destrăma vise. Se moare, se iubeşte, se nasc speranţe şi se dărâmă castele. Undeva în lume există un val care vine şi într-o secundă distruge întregul tău univers cunoscut. Verdele se transformă în noroi şi cenuşă. Balanţa se clatină şi nimic nu mai este cum a fost înainte. În locul în care liniştea dansa printre culori delicate, e acum vuiet de mare, scâncet de planetă bolnavă sau zgomot strident de fiare răsucite tembel prin iarbă, de sirene, de moarte şi totul se transformă din "mâine" în "prea târziu".
Închide ochii. E linişte. Adun-o în suflet şi îmbracă-te în ea. Înfloreşte un cireş şi zboară o mie de cocori. Lângă un pat mic, o lampă de veghe luminează chipul unei mame care îşi adoarme puiul cu glas legănat, de poveste. Undeva, în lume, răsare soarele. Se nasc îngeri. Zâmbeşte-le.

Pasiunea pentru mister naşte...situaţii comice sau drame

Printre multele obiceiuri umane care mi se par fascinante, e şi cel al căutării de sensuri ascunse acolo unde nu există. În 9 din 10 cazuri, e o pasiune destructivă, atrage o mulţime de neplăceri. "Afară plouă." zice el. "Iar încearcă să găsească motive să nu mă scoată în oraş. E clar, nu mă mai iubeşte." gândeşte ea. De aici până la o despărţire fulminantă cu surle şi trâmbiţe nu e decât un pas, pentru că, de obicei, ea începe să facă reproşuri înainte ca el să aibă timp să adauge: "ar trebui să luăm taxiul când ieşim, ca să nu aşteptăm autobuzul în ploaie". Întâmplător, el nu făcuse decât să constate starea vremii. Fără sensuri duble. Fără intenţii absconse şi fără încercări de sustragere de la "îndatoririle" de cuplu. "Luna asta am făcut vânzări puţine. " zice patronul. "Uite al naibi, iar încearcă să ne micşoreze salariile. E clar, îmi dau demisia, aşa nu se mai poate." Acţionezi, dar ce faci dacă, după ce ţi-ai dat demisia, auzi de la foştii colegi că unicul efect al lipsei de vânzări a fost reducerea stocului de consumabile şi că dacă ai fi avut răbdare până la şedinţa de a doua zi....?
Unele lucruri nu ascund nimic. Sunt cuvinte care spun exact ce vor să spună şi nimic mai mult. Simple constatări, simple afirmaţii, fără nimic în spatele lor.
"Dacă muntele vine la tine şi nu eşti Mahomed ar fi o idee bună să o iei la goană: sigur e avalanşă." Serios, chiar nu ştiaţi bancul? Nu că nu m-ar fi amuzat deducţiile logice pe marginea subiectului şi încercările de a afla cine e muntele şi cine e Mahomed şi la cine mă refer şi ce am vrut să spun cu statusul ăsta...

P.S. La mulţi ani, tata. Serios.

Zăpada zânelor

Se spune că, dacă mai e zăpada în ziua de Dragobete, zânele sunt de vină pentru existenţa ei. Chiar mă întrebam cum, după atâta soare, iarna a decis să revină în forţă şi să toarne peste noi alte câteva tone de fulgi pufoşi. Acum îmi e clar: o zâna mică şi ghiduşă şi-a băgat aripioarele în oala cu anotimpuri şi a cam greşit ingredientele. În loc de două uncii de ploaie de primăvară şi trei fire de ghiocel, a pus în fiertura magică nişte scame din cojocul Babei Dochia. De asta nu trebuie lăsate zânele mici să facă ce au chef. Mereu încurcă treburile şi zăpăcesc lumea.
Se mai spune că zăpada strânsă şi topită în această zi e foarte bună pentru spălat pe faţă tot anul, ca să fii blând, drăgăstos şi ca norocul Dragobetelui să te însoţească până la următoarea naştere a primăverii. Tot azi, păsările încep să îşi construiască micile locuinţe pentru pui. Ursul iese din bârlog şi mormăie la copaci, restul animalelor ţopăie fericite prin pădure în căutarea "perechii ideale". Este o zi în care nu ai voie să te cerţi, nu ai voie să fii supărat, nu ai voie decât să iubeşti. Ştiu, nu e atât de cool ca Valentine's Day, practic nu se întâmplă nimic interesant, nu sunt zdrăngănele rozalii şi inimioare "fluffy". Dragobetele nu are decât ghiocei, rândunele şi primăvară. Mulţi ar spune că e o sărbătoare ştearsă şi anostă. Eu aş spune că este o declaraţie de dragoste pentru noi toţi, venită din partea naturii care se trezeşte la viaţă. Între o sărbătoare sclipicioasă, cu gesturi "mari" şi cuvinte care sunt uitate până a doua zi şi una care aduce lumină, copaci înfloriţi şi ghiocei, eu o aleg pe ultima. În plus, ultima oară când verificasem România era ţară de rit creştin-ortodox. La noi nu există sfinţi Valentini prin calendar. Dacă totuşi vreţi să legaţi Dragobetele de vreun sfânt, ziua de 24 februarie pentru biserica ortodoxă înseamnă Aflarea capului lui Ioan Botezătorul. Nu că aş ţine eu partea religiei, dar dacă tot serbăm sfinţii altora, o să ajungem până la urmă să declarăm 4 iulie Ziua Naţională a României.
Am uitat ceva?
Da. Ceva insignifiant. Nu zic eu că e aşa. Zic "jurnaliştii".
Ieri ne-a părăsit unul din cei mai valoroşi oameni de cultură pe care îi aveam. Iertare că am scris despre asta doar la final, la rubrica "fapt divers". Am luat şi eu exemplu de la presă, care a "pierdut" ştirea undeva între ultima bârfă mondenă legată de un anume divorţ şi arestarea unui oarecare interlop.
A fost scriitor, ziarist, editor, secretar al Uniunii Scriitorilor. A scris prefeţe şi studii introductive pentru romane şi culegeri de povestiri semnate de Edgar Allan Poe, Edmond About, Villiers de l'Isle-Adam, Mark Twain, J.H Rosny-Aine, R.L. Stevenson, Stanislaw Lem şi alţii. Prozele şi studiile lui au apărut în peste douăzeci de ţări. I s-au decernat marele premiu al Ministerului Culturii şi Artei din Polonia (1973), premiul special "Aripile de aur ale fanteziei" (1980) şi premiul "World F" (Brighton, 1984), pentru întreaga sa activitate în domeniul SF-ului. Fan împătimit al lui Jules Vernes, a publicat zeci de studii legate de opera şi viaţa acestuia. Monografia "Douăzeci de mii de pagini în căutarea lui Jules Verne" a fost tradusă şi publicată în Italia. Studiile lui despre cele 4 romane semnate Jules Vernes în care acţiunea se petrece în România sunt cunoscute la nivel mondial, iar în anul 2004 a publicat o lucrare care completează aceste studii, intitulată "Jules Verne. Chipuri, obiceiuri şi peisaje româneşti", prin care arată întregii lumi locurile, tradiţiile şi lucrurile frumoase din această ţară. Am avut onoarea să stau de vorba cu el cândva şi m-au fascinat privirea albastră pierdută printre stele şi rachete, glasul cald, extraordinarul talent de a naşte imagini în cuvinte, pasiunea şi forţa care clocoteau în el ca un vulcan. Drum bun, Ion Hobana. Fie ca paşii spre alte planete să-ţi fie mângâiaţi de zăpada zânelor.

Spleen de primavară

Mi-e lehamite
de oamenii care se plâng mereu fără să încerce să schimbe nimic,
de strada pe care nu văd niciodată coşuri de gunoi, măturători sau maşini de la REBU,
de privirile mereu în pământ ale oamenilor care trec pe lângă mine,
de neputinţa de a îi ajuta pe cei pe care îi iubesc,
de ţara în care totul "trebuie" şi nimic "nu se poate",
de adolescenţii care nu au auzit niciodată de Cireşarii, în schimb ştiu exact ce culoare de chiloţi preferă Moni,
de zilele identice care trec una după alta, iau totul şi nu aduc nimic,
de copacii fără frunze şi fără pădure,
de ploaia care promite mereu că vine şi nu mai ajunge,
de motanul care se încăpăţânează să mi se aşeze pe tastatură, pe mâini sau pe mouse când lucrez,
de zidurile goale şi neprietenoase ale blocurilor,
de ştirile stupide pe care le citesc/aud zilnic,
de cei care ştiu să reproşeze atunci când greşeşti, însă uită să îţi mulţumească atunci când îi ajuţi,
de mi-au vs pisică(miau), mi-am vs gustos(miam-miam), te-am vs echipă(team), cf, bn, u, k, tz, y,
de "nu am cum", "nu am când", "nu ştiu", "nu e treaba mea", "nu mă interesează",
de primăvara care nu mai vrea să înceapă,
de reclamele roz cu iz de bomboane mucegăite uitate în noptieră pe care le-am văzut în ultima săptămână,
de aşteptare,
de faptul că nu înţelegi nimic din ceea ce tot încerc să îţi spun, sau nu vrei să înţelegi, sau nu te interesează,
de gripă,
de "cei mai iubiţi fii ai boborului" care de 21 de ani spun multe şi nu fac nimic,
de ieri, de azi, de mâine,
de vise şi de cântece,
de scaunul care nu vrea niciodată să mă lase să îi fixez spătarul,
de "activiştii" asociaţiilor umanitare care fac chestionare şi "cauze" pe facebook însă trec pe lângă un copil bolnav fără să se uite la el,
de zgomotele prea stridente şi prea redundante ale oraşului,
de legile nedrepte care trec de Parlament ca raţa prin apă,
de mişcările sociale fără scop, fără finalitate, fără scânteie,
de lipsa acuta de idealuri,
de zilele în care nu am chef de nimic,
de cei care mă privesc fără să mă poată vedea,
de comentatorii împătimiţi care care scriu pe marginea a orice, fără să ştie despre ce e vorba şi fără să aibă măcar habar cum să lege două cuvinte în limba romană,
de spitalele în care copii sunt lăsaţi să ardă de vii, iar bătrânii sunt bruftuluiţi că nu mor mai repede,
de cuvinte împrumutate din alte limbi şi folosite cu sau fără rost, asemeni celui pe care l-am pus şi eu în titlul acestei postări, deşi puteam foarte bine să spun "depresie", "amoc", "nervi", tristeţe"
de mine, de tine, de ei.
Mi-e lehamite până şi de această perpetuă stare de lehamite de care nu mai reuşesc să scap.
Hai să (ne) râdem. Înainte să ni se facă lehamite şi de asta. Măcar atât mai putem face.

The Ten Commandments of Blogging
1.I am Google and you shall use no other platform but Blogger.
2.You shall not think that Problogger, Seth, nor Lifehacker have the final word on blogging. They don't!
3.You shall not use the name of Google nor any of its related products (AdSense, AdWords) in vain.
4.Remember your Sitemap index and keep it clean for bots.
5.Honor your meta element.
6.You shall not delete your blogs nor move them to Word Press.
7.You shall not mix CSS, XML, nor any invalid, potentially dangerous script.
8.You shall not steal (republish) thy neighbor's text, images nor any content.
9.You shall not spam about lottery prizes in England and Nigeria, nor use rumor, hype, and false promises în linkbaiting.
10.You shall not covet thy neighbor's Google, Technorati, or Alexa ranking, his Feedburner subscribers, nor shall you covet thy neighbor's blog design.
*am lăsat textul netradus ca să nu îşi piardă "savoarea"

Tipuri de femeie IT
Femeia-Internet: de cele mai multe ori este greu accesibilă
Femeia-Server: e mereu ocupată când ai nevoie de ea
Femeia-Windows: toţi ştiu că nu e utilă şi nici performantă, dar nimeni nu poate trăi fără ea
Femeia-Excel: poate şi ştie multe, dar e folosită doar pentru cele mai simple activităţi
Femeia-Word: are întotdeauna pregătită o surpriză şi nimeni nu o înţelege în întregime
Femeia-DOS: toţi au avut-o odată, dar azi n-o mai vrea nimeni
Femeia-Virus (se instalează de obicei ca Soţie.exe, însă poate metamorfoza şi în Logodnică.dll sau Iubită.exe): vine când o aştepţi mai puţin şi consumă toate resursele fizice şi virtuale
Femeia-Scandisk: e bună şi vrea doar să ajute, dar nimeni nu ştie precis ce face
Femeia-Screensaver: nu e de folos, dar te binedispune
Femeia-Harddisk: nu uită niciodată nimic
Femeia-Joystick: pricinuieşte bătături în palmă şi febră musculară la braţe
Femeia-Password: crezi că eşti singurul, dar jumătate din populaţie o cunoaşte deja
Femeia-User: nu face nimic ca lumea şi cere prea mult
Femeia-E-Mail: din 10 lucruri pe care le spune, 8 sunt gunoi

Când chitările plâng...

Eram mică atunci când am auzit prima oară "Parisienne Walkways". Nu ştiam cine cântă, nu ştiam ce spune, nu ştiam cum se numeşte piesa, ştiam doar că auzeam un instrument care plângea. A fost momentul când m-am îndrăgostit de chitară şi am început să îmi doresc una. Am păstrat acea stare şi o regăsesc de fiecare data când cea mai bună şi mai dragă prietenă a mea este alături de mine şi îmi vorbeşte din strune. Azi, chitara care mi-a plâns în inimă timp de 26 de ani a tăcut pe pamanat. S-a mutat în cer, alături de multe altele. Mă pot gândi la un singur lucru: undeva, dincolo de curcubeu, dincolo de stele, e o întreagă orchestră de chitări care plâng pentru noi în fiecare zi. Noapte bună, domnilor Artişti...

Faisbuc stail

Văzut pe FB, plăcut, copiat şi postat pe blog să vă amuzaţi şi voi.

"[Saturday]

Ion is in a relationship with Mărie.

Mărie is now in a relationship with Ion and other 26 people. (Popa Satului and other 24 people like this)

Mărie is attending the event "Mulsul vacii" (Vaca lui Mărie and Ion like this)

[Mărie is not really attending the event "Mulsul vacii". She is actually attending Vasile in the barn. Ion comes to see Mărie attending the "Mulsul vacii" event and finds out what is she actually attending]

Ion is now single.

Ion was invited to join group "Beţivanii satului"

Ion and other 20 people are attending the event "Beţie la crâşmă". (Crâşmarul likes this)

Ion set his status to: "supărat sunt doamne, iarăşi supărat"

Ion is now drunk and pissed on Mărie's Wall

Mărie finished attending Vasile.

Mărie set her status to: "Foarte obosită. Sper să mă pot trezi mâine să merg la biserică"

Vasile commented to Mărie's status "Eu nici nu cred că vin. Poate duminica viitoare"



[Sunday]
Babele din sat are attending the event "Slujba de duminică" (Popa satului, Părintele Iosif, Cantoru' and Clopotaru' like this)

Beţivii satului missed the event "Slujba de duminică" because of it's interference with the event "Beţia de duminică" (The Devil 666 Satana likes this)

Popa satului and Popa Porno are now friends (The Devil 666 Satana and Clopotaru' like this)



[Monday]

Mărie set her status to: "La spovedit..."

Ion commented on Mărie's status: "Ce-i Mărie, te-o prins ruşinea?"

Mărie also commented on her status: "Taci , Ioane că eşti prost"

Popa satului also commented on Mărie's status:" :)) :))" (Primarul satului likes this..)

Vaca lu' Mărie set her status to "Muuuuuuuuuu..."

Mărie commented to Vaca lu' Mărie's status: "Ioi ce proastă îs, am uitat să te mulg. După spovedit vin şi la tine. Paşte până atunci" (Vaca lu' Mărie likes this.)

Primarul satului added "şpagă" and "corruption" to his activities (Popa satului likes this)

Şefu de Post set his status to: "La primărie, la o vorbă cu primarul"

Primarul satului is now attending "Puşcăria".(Bebiţă săpunaru' and all his friends like this)



[Tuesday]

Mărie set her status to "Watching "fermier caut mireasă", so fuck off"

Vaca lu' Mărie exploded. (Ion likes this)

Mărie commented: "vaaaaiii...o murit vaca...am uitat s-o mulg...mă omoară tata când se întoarce de la crâşmă"

Popa satului also commented: "super, încă o înmormântare pe săptămâna asta" (Cantoru' and Popa Porno likes this)

Popa satului added "Praying" and "Porn" to his activities (Popa Porno and Părintele Iosif like this)

Popa satului, Părintele Iosif and Clopotaru' are now in a relationship and it's complicated. (The Devil 666 Satana likes this)



[Wednesday]

Popa satului set his status to "Zi de post, fiilor" (Babele satului like this; Beţivii satului dislike this)

Tata lu' Mărie posted on Mărie's Wall: "Ce ai făcut cu vaca? Te omor"

Tata lu' Mărie killed Mărie. (Ion and Popa Satului likes this. Vasile and other 25 people dislike this)

Tata lu' Mărie is now attending "Puşcăria" along with Primarul Satului

Mărie is attending Hell (The Devil 666 Satana, Hitler, Stalin, Saddam Hussein and other 75 bilion dead people like this)

Vaca lu' Mărie is attending Heaven (Saint Peter likes this)"

Evrika!

Cineva a ajuns la "geniala" concluzie că stârpirea câinilor vagabonzi ar duce la înmulţirea necontrolată a pisicilor şi a şobolanilor (nu am înţeles de ce, căţeii nu papă aşa ceva; şobolanii de obicei locuiesc în subsoluri, unde câinii nu ajung; pisicile nu prea pot fi prinse de un câine, ca asta să se întâmple ar trebui să fie în competiţie o pisică oligofrenă şi/sau un câine dresat să se caţere pe diverse chestii înalte, gen copaci, stâlpi, acoperişuri, etc). Pornind de la acest raţionament "logic", iată ideea mea pentru rezolvarea problemei "domestice":
Păstrăm căţeii, deoarece reprezintă soluţia contra unei invazii pisiceşti. Nu am văzut aşa ceva decât în romanul "320 de pisici negre", însă îmi plac filmele SF, aşa că pot fi de acord cu scenariile utopice. Pentru controlul populaţiei canine, importam nişte tigri. Pe care, desigur, îi lăsăm să circule liber pe străzi. Când tigrii vor începe să devină la rândul lor un pericol public (pentru că, se ştie, asemeni cateilor maidanezi flămânzi şi obsedaţi de teritoriu, tigrişorii sunt drăgălaşi şi nu te atacă decât dacă le faci ceva, deci la început nu vor fi deloc un pericol) importăm crocodili. Ca să scăpam de crocodili, chemăm o echipă Discovery şi Circul de Stat... Nu. Nu e o idee bună. Vor sări în sus asociaţiile pentru protecţia crocodililor. Importăm nişte extratereştri atunci, pare-se că nenea crocodilul nu prea are duşmani naturali pe Terra. Ca să scăpam de extratereştri, îi chemăm pe Keanu Reeves, Bruce Willis, Will Smith şi Nicolas Cage. În acest fel, toată lumea e mulţumită. Câinii rămân pe străzi, pisicile în copaci, şobolanii dispar in mod miraculos, vom avea şi noi crocodilul nostru din canalizare (la concurenţă cu New York-ul), iar fanii vedetelor mai sus menţionate vor fi în culmea fericirii. În plus, se vor putea organiza curse inedite om vs tigru, caine vs om, crocodil vs caine, fapt ce va duce la o creştere sigură a numărului de turişti (pariurile sportive sunt şi vor fi întotdeauna la modă în întreaga lume). Şi dacă tot suntem la capitolul ăsta, propun să importăm şi nişte tarantule, nişte cobre şi nişte şerpi cu clopoţei, ca să ne ajute cu gândacii de bucătărie, ţânţarii şi muştele. De aici până la momentul când omul va redeveni doar un fel de mâncare în meniul lanţului trofic nu mai e decât un pas şi astfel echilibrul natural al planetei va fi restabilit. Ca să fie fericiţi şi ecologiştii.

Vacile latră, haita trece...

Mă amuz de două zile citind comentariile pro şi contra adunării de pe străzi a câinilor fără stăpân. De obicei, cele contra sunt argumentate într-un singur fel: sunt şi ei "oameni", au un suflet, etc etc etc. Am găsit însă şi un comentariu care aducea alt argument. Pe cât de hilar, pe atât de "imbatabil": ar trebui să lăsăm câinii să trăiască liberi şi nestingheriţi pe străzi pentru a urma exemplul Indiei. Citez: "(...)...aţi auzit pe cineva să bălăcărească INDIA...este una din cele mai căutate destinaţii turistice şi la ei şi vacile umblă libere pe stradă." Păi, asta ar fi în primul rând pentru că în India vacile sunt animal sacru, venerat de mii de ani. Dacă nu cumva au apărut noutăţi istorice (sic!) de care eu nu ştiu, la noi animalele sacre sunt şarpele, bourul şi lupul. Nu mi-aş dori să văd nici una din aceste minunate fiinţe patrulând prin Piaţa Unirii sau pe străzile adiacente, aşa cum nu îmi doresc să văd nici căţei, oricât de urmaşi de lup ar fi ei. În al doilea rând, vacile nu muşca şi nu sar la tine mârâind când treci prin zona considerată de ele ca fiind teritoriu personal. Singurul incident cu vaci de care ştiu este cel în care o văcuţă gurmandă a "atacat" supa pusă la răcit lângă unul din corturile noastre. În plus, nu îmi amintesc ca vreodată să îmi fi auzit prietenii şi rudele mai mult sau mai puţin apropiate spunând:"sunt afară, plimb câinele, stai aşa că nu mai pot vorbi la telefon, trebuie să îl iau în braţe/să îi strâng lesa, vine o haită de vaci spre mine." Tot în ordinea asta de idei, nu am văzut absolut niciodată o ştire care să spună: "cutare a fost muşcat/mâncat de vacile din spatele blocului." Şi cu asta mi-am încheiat pledoaria pro. Pro văcuţe, desigur, ce aţi crezut? Nu am nimic împotrivă să fie lăsate să zburde libere pe asfaltul oraşelor. Sunt nişte animale simpatice şi blânde. Ca să nu mai spun că în acest mod simplu şi relativ ieftin s-ar putea rezolva mai multe probleme: nu ar mai fi nevoie de angajaţi care să tundă periodic iarba din zonele verzi; s-ar elimina parţial problema hrănirii oamenilor străzii, ba chiar ar putea să fie învăţaţi să facă unt, brânză, iaurt; nu ar mai fi nevoie de "corn şi lapte", pentru că şcolile ar putea creşte în incintă cirezi formate din specimene atent selecţionate, fără E-uri şi ne-expirate.
Acestea fiind zise, lansez un nou slogan:
Un nu hotărât suprimării accesului vacuţelor în oraşe. Lăsaţi vacuţele libere pe străzi. Sunt şi ele "oameni" şi au un suflet. Strângeţi doar câinii vagabonzi care ne terorizează ziua şi noaptea.

Fără limite

Între limitele pe care ni le auto-impunem şi limitele stabilite de alţii, există un tărâm al nimănui în care totul este posibil. Locul în care poţi să îţi doreşti orice, poţi să fii orice, poţi să faci orice. Locul în care nimic nu "trebuie" şi toate semafoarele sunt verzi. Ai 16 ani. Ai mulţi prieteni. Ai aproape toate lucrurile pe care un adolescent normal al secolului XXI şi le poate dori. Ai toate cuvintele, gesturile şi culorile ca să te exprimi. Ai extraordinarul atu al vârstei căreia i se iartă scăpările, furiile, lacrimile, revoltele, paşii împiedicaţi. Ai întreaga viaţă înainte, aşteptându-te să o cucereşti. Într-o zi însă universul tău se îngustează, liniile ordonate pe care mergeai şi care îţi călăuzeau paşii încep să se frângă. Culorile dispar. Nu te mai simţi stăpânul lumii, ci un grăunte insignifiant, aruncat încoace şi încolo de un fir de vânt. Declanşatorul poate fi orice: o primă dragoste sfârşită în mod nefericit, o primă trădare, plecarea unui părinte (definitivă sau provizorie, efectul este acelaşi pe termen scurt), oameni care îţi spun în fiecare zi că nu poţi, că nu ai cum, că nu ştii. La început, lupţi cu toate aceste lucruri, încerci să le ordonezi, să le găseşti locul în tine şi să îţi găseşti locul printre ele. Teoretic, ştii că nu este totul atât de întunecat cum ţi se pare ţie. Practic, ai doar 16 ani şi universul tău, cum ziceam, s-a îngustat. E de ajuns doar o clipă de neatenţie şi trenul tău va lua o curbă şi va intra, din ce în ce mai adânc şi mai de neoprit, în tărâmul nimănui. Totul începe fără să îţi dai seama, ca o glumă. "Hai să vezi şi tu cum este, ce se poate întâmpla, o dată nu contează." Încerci, crezând că nu ai nimic de pierdut. Îţi place. E ca un refugiu unde nimic nu te mai poate atinge. Logica ar trebui să îţi spună un lucru elementar: o substanţă chimică nu poate fi un refugiu. Tu însă nu mai funcţionezi logic. Eşti departe, foarte departe, în tărâmul nimănui. Nu există nimeni care să îţi spună că inclusiv aici e neapărat necesar să existe limite, că fără ele te poţi pierde pentru totdeauna. Te simţi din nou în fruntea lumii. Eşti fericit, sigur şi stăpân pe tine. Nu te simţi deloc artificial. Cel puţin nu atâta vreme cât falsa fericire curge prin venele tale, neutralizează strigătele disperate de ajutor ale tuturor încrengăturilor nervoase din corpul tău. Apoi, plăteşti preţul. Înainte să îţi dai seama, începi să ai nevoie de ea nu ca să te simţi bine, ci ca să nu te mai simţi rău. Nu te mai interesează decât următoarea doză. Universul tău s-a îngustat atât de mult încât nu mai există decât patru pereţi care se strâng din ce în ce mai tare în jurul tău, iar între ei nu mai este decât suferinţă. Eşti, abia acum, cu adevărat singur. Singur în faţa coşmarurilor şi a insomniilor. Singur în faţa durerilor, foarte reale, tot atât de reale pe cât de ireală era ea, fericirea. Singur în faţa corpului tău care pe zi ce trece încetează să te mai asculte, încetează să mai ştie că are doar 16 ani. Singur în faţa imaginii din oglindă care îţi arată un om îmbătrânit, rătăcit, o fiinţă asemenatoare cu cele din filmele cu zombies. Singur în faţa degetelor acuzatoare care se îndreaptă spre tine. În foarte multe din cazuri, singur în faţa unor boli despre care copilăria ta nici măcar nu trebuia să ştie că există.
Aveai 16 ani. Aveai mulţi prieteni. Ai crezut că este o glumă. O ţigară, hei, ce rău poate face? O pastilă, e doar o pastilă, zău că nu se întâmplă nimic, hai, încearcă. Înainte să o ştii, gluma se va transforma într-o realitate pe care nici un film de groază nu o poate descrie.
Eşti într-un tren al cărui sistem de frânare s-a stricat şi care aleargă nebun spre prăpastie. Dacă ai puţin noroc, o mână se va întinde spre tine la timp ca să te tragă din vagon, însă chiar şi aşa vor urma luni, ani în care nu vei mai fi tu şi mai ales nu vei mai fi niciodată tânăr. Dacă nu ai noroc, atunci tot ce va mai rămâne după tine va fi, poate, un şoricel de pluş gri cu urechi roz, aruncat printre dărâmăturile şi molozul unei clădiri dezafectate. Un şoricel de pluş care îşi doarme somnul inocent de jucărie printre resturile fericirii chimice. Crezi că este o metaforă? Te înşeli. E doar cea mai tristă imagine pe care am văzut-o vreodată şi m-am întrebat mereu ce s-a întâmplat cu stăpâna lui de 15-16 ani care şi-a uitat acolo cel mai bun prieten pentru că trenul ei pornise pe o şină fără limite.

De-o umbră

Era spre apus. Era primăvară tânără sosită prea devreme în oraş. Era un loc în care timpul curgea după propriile reguli. Stăteam pe băncile din parcul Teatrului şi respiram copacii, pământul, ghioceii. Cineva a venit spre noi fluturând victorios o casetă: "Am găsit-o, aţi adus careva walk-man-ul?". O mână a apăsat pe buton şi a înlăturat căştile, ca să putem asculta toţi, la difuzor. Am plecat departe, pe ţărmuri de mare, prin poveşti din alte vremuri, am uitat că e seară, că începe să fie frig, că secolul este XX. Am pornit aiurea prin "negru de fum", purtată "de-o umbră", ca să citesc "cartea de gheaţă" şi să privesc "melciada fricii". Apoi au venit "vertical" peste mine anii şi am privit "absent" cum trec alte primăveri cu nori "albaştri după ploi", întrebându-mă ce s-a întâmplat cu extraordinarul artist ale cărui cântece m-au însoţit în dulcele târg al Ieşilor timp de aproape zece ani. L-am întâlnit, întâmplător, în Cetatea lui Bucur, acum câţiva ani. Eram împreună cu o persoană care îl cunoştea şi care m-a dus spre el aproape cu forţa, pentru că brusc reintrasem în zodia laptelui şi nu mai ştiam cum să merg, cum să articulez cuvinte. I-am strâns mâna şi am bâlbâit cred ceva legat de numele meu. Mi-a dat cartea lui de vizită şi mi-a spus să îl caut, însă nu am avut niciodată curaj să o fac. Apoi a dispărut din nou. De fiecare dată când, la întâlniri cu chitări, cântam vreunul din cântecele lui şi, întrebată, spuneam cui îi aparţine, ochii se măreau şi invariabil sosea replica: "n-am auzit de el". Mă întristam, pentru că este unul din cei câţiva de care merită să auzi şi totuşi e mult prea puţin "mediatizat". Au ajuns apoi la mine veşti despre saloane albe de spital şi timp de vreo 2-3 ani nu am mai ştiut chiar nimic, însă l-am păstrat mereu în playlist şi m-am întors la el de fiecare dată când dorul de oameni, locuri şi întâmplări era prea mare.
Azi l-am regăsit şi aflu, cu enormă bucurie, că în timpul în care a luptat cu boala, cu oamenii, cu viaţa, a pregătit un alt album. Nu ştiu ce planuri aveaţi voi în data de 27 ianuarie la ora 20, însă vă asigur că merită să le abandonaţi pentru o oră sau două, ca să veniţi la lansarea care se întâmplă la Silver Church. Veţi auzi voce, muzică şi versuri pe care nu le veţi uita prea curând, adunate într-un singur nume: Adrian Berinde.

Buletin de ştiri

18 ianuarie 2011 secolul XXI România

Doborât de "boala sărăciei" şi de (să recunoaştem) abuzul de diverse substanţe mai mult sau mai puţin în "coordonanţă" ("succesuri" sună chiar bine, comparativ, măcar păstrează sensul cuvântului) cu legea, unul din "golanii" de acum 20 de ani a plecat dintre noi. Neştiut de nimeni, a păşit peste Styx la fel cum a trăit, umbră pierdută în mulţimea de umbre. A fost un om asemeni nouă. A visat, a sperat, a crezut. Undeva, pe drumul dintre ieri şi azi, paşii lui au şovăit şi, în loc să aleagă poteca spre stele, au pornit pe cea dinspre uitare. A fost un folkist, poate nu extraordinar, însă în mod sigur purtător de steaguri albe şi flăcări în suflet. Undeva, pe drumul dintre muzică şi viaţă, mâna lui a uitat strunele şi a ales să clădească, piatră cu piatră, stavile între el şi lume. A murit singur, sărac, uitat. Cântecele lui răsună doar întâmplător, dacă şi când cineva îşi mai aminteşte de ele, deşi cândva versurile lor stăteau mândre pe tricouri, pe ziduri, pe chitări. Există un singur verb care îi defineşte trecerea pe acest pământ: a fost. Totuşi, în inima, în gândul şi în glasul lui existau muzică, poezie, dor de frumos.

-----------------------------------------------------------------

18 ianuarie 2011 secolul XXI Marea Britanie

Radio BBC difuzează manele. Moderatorii şi dj-ii se extaziază în faţa a ceva care nu are versuri, nu are melodie, însă te ajută să dai mai bine din fund şi buric la chef. Piesa difuzată este numită "revoluţionară" şi stilului respectiv i se prevede un viitor european luminos în următorii doi-trei ani.

------------------------------------------------------------------

Părerea mea despre toate astea nu o pot exprima, pentru că atunci când eram mică bunica mi-a explicat că nu e frumos ca o femeie să folosească limbaj necivilizat. Vă las pe voi să vă întrebaţi dacă vă mai place să trăiţi într-o lume în care "succesurile" sunt în "coordonanţă" cu numărul "almanahelor" în care îţi apar "pics-urile photoshopite", o lume în care prostia, incultura şi analfabetismul devin vedete internaţionale şi europarlamentari, în timp ce arta moare singură (la propriu). Poate e vremea să schimbăm cu adevărat ceva. Cuvintele nu mai sunt de ajuns, iar nenea Murphy avea dreptate când spunea că "lucrurile lăsate în voia lor tind să evolueze dinspre rău înspre mai rău".

Ziua de după mâine

Pentru fiecare om există un timp al schimbărilor radicale şi un timp al adaptării. Întotdeauna, schimbările se petrec abrupt, neaşteptat. Adaptarea e lungă şi de foarte multe ori înainte să apucăm să ne adaptăm complet intervine o nouă schimbare. Sunt întotdeauna semnale pentru schimbare. De cele mai multe ori însă nu le observăm, sau ne prefacem că nu le vedem. Noul, neaşteptatul, ne sperie. Ne dorim stabilitate, siguranţă, refuzăm să vedem multe lucruri care stau chiar în faţa noastră. Când schimbarea îşi face apariţia, indiferent de natura ei, ne dă peste cap întregul univers perfect pe care ne-am chinuit să îl construim. Echilibrul se rupe, puzzle-ul complicat căruia tocmai ne pregăteam să îi lipim ultimele piese se destramă. Totuşi, cu mult înainte ca ultima rotiţă a angrenajului să pornească, suntem anunţaţi că se va întâmpla. Există întotdeauna un bec de alarmă care se aprinde pe panou şi ne spune: "atenţie, momentul 0 se apropie, au mai rămas 10, 9, 8...". Trebuie doar să dorim să vedem asta. Să avem curaj să ne adaptăm din timp, să pregătim calea. Să aşteptăm şi să încercăm să minimizăm -pe cât posibil- efectele, dacă este o schimbare negativă, sau să îi creem toate condiţiile să funcţioneze dacă schimbarea este pozitivă.
Pentru fiecare om există un timp al schimbării. Dar dacă există un timp al schimbării radicale şi pentru întreaga omenire? Dacă întâmplător semnalele sunt în faţa noastră, de câţiva ani deja şi nu vrem să le vedem? Nu este o schimbare pozitivă, ci una care va dărâma credinţe, vieţi, teoreme, oraşe, o schimbare care va da un alt chip lumii pe care o cunoaştem azi, o schimbare care pentru o vreme va aduce haos şi multe răspunsuri -nu neapărat plăcute- la întrebări vechi de secole. O schimbare care a început. Nu putem să o oprim. Putem doar să încercăm să minimizăm efectele recunoscând că e pe cale să se întâmple şi pregătind din vreme soluţii. Nu mai este o glumă dintr-un viitor îndepărtat şi nu mai avem timp. Trebuie doar să vrem să vedem. Să căutăm. Să punem cap la cap evenimente aparent disparate. Numărătoarea inversă a început. Tu unde vei fi în ziua de după mâine, dacă viitorul a început ieri şi încă nu o ştii?

10 reguli de netichetă

Aşa cum există un cod al bunelor maniere în viaţa reală, există şi unul al internetului: neticheta. În ambele cazuri, este bine să le cunoaştem, pentru a putea interacţiona civilizat cu cei din jur. Sintagma "e pe internet deci nu contează" este nu doar eronată, ci dovedeşte şi o completă lipsă de consideraţie pentru interlocutorii noştri.

1. Nu folosi niciodată fonturi speciale, culori, bold, italic, litere prea mari sau prea mici, decât dacă vrei să subliniezi un anume cuvânt. E posibil ca nu toată lumea să aprecieze pasiunea ta pentru roz, portocaliu, violet, curcubeu şi altele. Aminteşte-ţi că aproape toate aplicaţiile de mesagerie (instant sau nu) îţi permit să vizualizezi ceea ce scrii sau ţi se scrie aşa cum doreşti tu, fără să obligi şi interlocutorul să îţi suporte preferinţele.
2. Începe întotdeauna conversaţiile cu un salut. Este la fel de nepoliticos ca şi în viaţa reală să faci altfel.
3. Nu scrie niciodată cu majuscule, iar dacă întâmplător ai lucrat într-o aplicaţie care cerea folosirea lor şi treci imediat la fereastra de chat, cere-ţi scuze. În codul internetului, când scrii cu majuscule înseamnă că ţipi sau te răsteşti la cineva. În plus, este foarte obositor pentru ochii celui care citeşte.
4. Foloseşte, pe cât posibil, cuvinte întregi. Nimeni nu este obligat să îşi piardă vremea încercând să înţeleagă ce ai vrut tu să spui şi nu toţi utilizatorii sunt familiarizaţi cu acronimele specifice internetului. Aşa cum am mai zis, vorbirea şi scrierea corectă chiar şi pe internet sunt o dovadă de respect pentru partenerul tău de discuţie.
5. Nu da buzz. Este ca şi cum ai intra peste om în casă fără să baţi la uşă şi fără să ceri voie. Dacă cineva nu îţi răspunde imediat, înseamnă că are altceva de făcut sau pur şi simplu nu are chef să discute cu tine. Un buzz nu va face decât să înrăutăţească situaţia şi cel mai probabil vei ajunge pe lista "neagră" a cunoscuţilor tăi. În nici un caz nu deranja o persoană care are la status "busy" decât în cazul în care este efectiv o urgenţă, sau ştii sigur că restricţia impusă nu ţi se aplică şi ţie.
6. Nu trimite mass-uri decât dacă este vorba de ceva cu adevărat foarte important, cum ar fi anunţuri de care cei din lista ta ar putea fi interesaţi (asta dacă desigur îi cunoşti pe toţi; dacă nu îi cunoşti sari peste punctul ăsta şi treci la punctul 7) sau S.O.S.-uri (donare de sânge, căutare de medicamente, calamitate naturală în curs de desfăşurare, invazie de balauri sălbatici etc). În rest, nimeni nu e interesat că tu cauţi filme noi, muzică nouă, parteneri de vacanţă (asta mi se pare chiar patetic, a propos, fă-ţi o viaţă, fă-ţi prieteni reali, cei imaginari sigur nu pot merge cu tine la ski, lasă calculatorul şi ieşi pe afară, încă mai ai o şansa). În cazul în care ai totuşi zilnic ceva important de comunicat populaţiei, fă un grup separat doar cu cei despre care ştii sigur că vor fi interesaţi de mesajul tău. Nu îi deranja inutil şi pe alţii.
7. Fă curat periodic în lista de messenger. Este caraghios să ai sute de oameni adăugaţi ca "prieteni" şi să nu cunoşti în realitate decât 3-4 dintre ei, să nu îţi mai aminteşti de unde ai id-urile şi cine e în spatele lor. Faptul că ai o lista interminabilă nu te transformă într-o persoană populară, ci doar în una care are mare nevoie să facă ce am zis la finalul punctului 6.
8. Nu cere celor din lista ta să îşi schimbe avatarul/statusul doar pentru că aşa ai tu chef sau pentru că nu îţi place ce afişează ei. Este pur şi simplu nepoliticos. Nu este problema ta. Nici ei nu vin la tine acasă să îţi spună cum să te îmbraci, ce să mănânci, cum să mobilezi.
9. Când eşti pe un forum sau pe un chat public, foloseşte întotdeauna un limbaj civilizat şi mai ales nu te lua la ceartă cu nimeni, nu aduce injurii, nu fi neanderthalian. Nu în ultimul rând, mare atenţie la gramatică. Citeşte cu atenţie mesajul înainte de a-l publica, pentru că va fi vizualizat de multe persoane, cărora le va fi greu să îţi înţeleagă postarea dacă nu este scrisă corect.
10. Alege-ţi cu grijă cuvintele, tonul, atitudinea când vorbeşti cu persoane necunoscute ţie. Felul în care relationezi şi te comporţi în lumea virtuală este tot un soi de carte de vizită.

În general, aminteşte-ţi că regulile din spaţiul virtual sunt cam aceleaşi ca şi în spaţiul real.

Scrisoare pentru tine

Nu ai ştiut niciodată cine sunt. Mă priveşti fără să mă vezi, mă asculţi fără să îmi auzi cuvintele. Trec pe lângă tine, umbră şi gând, mă strecor în cotloanele cele mai ascunse ale amintirii şi de acolo îţi trimit curcubee şi fluturi. Aş putea să îţi făuresc cel mai strălucitor răsad de lumina, ca să îţi creşti în el visurile, aş putea să ţes pentru tine aripi. Aş putea să îţi spun toate cuvintele care nu au fost spuse şi aş putea să îţi cânt toate cântecele vântului şi ale ploii. Aş putea să fiu strada pe care treci, casa în care te întorci, apa care te curaţă dimineaţa de negurile somnului, perna pe care îţi odihneşti fruntea, umărul pe care îţi clădeşti speranţele. Aş putea să fiu un infinit de lucruri, un infinit de locuri, un infinit de iubire. Aş putea merge alături de tine un infinit de vieţi.
Dar tu nu ai ştiut niciodată cine sunt. Mă priveşti fără să mă vezi, mă asculţi fără să îmi auzi cuvintele, trec pe lângă tine, umbră şi gând...

Vanzatorul de vise

Ultimele ore. Ultimele zambete. Ultimele tristeti si ultimele bucurii. Ultimele momente in care putem decide ce vrem sa schimbam in noi, in lume, in Univers. Peste putina vreme, vom face un pas, unul singur. Un pas insignifiant pentru omenire. Un pas mare pentru noi. Vom trece in noul an sperand, visand, crezand. Vom fi mai buni, mai atenti, mai darnici, mai linistiti. Vom reusi sa realizam tot ce nu am putut realiza in anul care a trecut. Vom creste putin mai mari si vom invata sa iubim, sa iertam, sa impartim zambete si raze de soare.
Acestea sunt visele pe care vi le vand in ultima seara a anului.
Pentru cei care au fost, pentru cei care sunt, pentru cei ce vor veni
La multi ani cu soare.

Oraşul de oţel

A fost o dată un Oraş. Ca orice oraş de poveste care se respectă, crescuse în câţiva ani cât alte oraşe în 20 şi adunase între hotarele lui generaţii întregi de prinţi şi prinţese, curteni, menestreli, bufoni, şoricei, saltimbanci, poeţi, chelari, uşieri, mă rog, cam tot ce îi trebuie unei curţi împărăteşti. Avea şi împărat Oraşul, însă curtenii îl vedeau rar, era foarte ocupat şi mereu pe drumuri, aşa cum trebuie să fie un împărat care doreşte binele poporului său. În Oraşul nostru, timpul nu curgea ca în alte oraşe. Aici clipele se măsurau în zâmbete, în versuri, în prieteni şi mai ales în cântece. Pentru că, trebuie să ştiţi, Oraşul avea ceva special: câţiva sfetnici puţin cam zăpăciţi şi cam visători de felul lor, care hotărâseră că toată lumea e obligată să cânte dacă trece de porţi. Aşa că cine intra acolo, vrând-nevrând, începea să cânte. Chiar dacă la început nu prea aveai chef, magicienii Oraşului învârteau de câteva ori bagheta şi gata, vraja te cuprindea. O altă regulă în Oraş era că oamenii trebuiau să fie prieteni unii cu alţii, măcar în timpul cât poposeau acolo. Era şi o seară specială dedicată imprietenelii generale, dacă mergeai era imposibil să pleci fără să ai măcar 2-3 prieteni noi şi fără să ţi se dăruiască sau să dăruieşti măcar un zâmbet, cât de mic.
Într-o zi însă, o vrăjitoare rea a aflat de Oraş. Era o vrăjitoare căreia nu îi plăceau cântecele, poveştile şi zâmbetele. Trăia într-o grotă unde crescuse alături de ea un soi de fiinţe schimonosite, care nu ştiau să spună toată ziua decât "auuuuuuviatameaaaaaa" şi nu suporta să audă alte sunete decât cele scoase de ele. Când a auzit despre ce se petrece în Oraş, a început să pufnească, să trântească, să mârâie şi din momentul ăla ocupaţia ei principală a fost să găsească o metodă prin care să distrugă cetatea cu menestreli, magicieni, saltimbanci, zâmbete şi prieteni. Când a descoperit soluţia, a chiuit de bucurie, s-a urcat pe o coadă de mătură ştirbă şi a pornit val-vârtej să îşi ducă la îndeplinire planul. A făcut ea ce-a făcut şi, cumva, a reuşit să închidă porţile Oraşului. Apoi, frecându-şi mâinile fericită, s-a întors la grota ei şi a început să îşi imagineze cum va aduce, pe locul unde fusese Oraşul, fiinţele ciudate pe care le crescuse. Nu ştia vrăjitoarea însă că Oraşul avea curteni curajoşi, tineri, care învăţaseră de la Împărat, magicieni şi menestreli că, dacă într-adevăr crezi într-un lucru, atunci merită să lupţi pentru el. Iar ei credeau în Oraşul lor. Aşa că s-au strigat unii pe alţii, s-au adunat la porţile închise şi l-au încurajat pe Împărat. Iar Împăratul, ca în orice poveste, s-a urcat pe calul lui alb care scotea flăcări pe urechi, nas, gură şi copite, a dat cu sabia stânga şi în dreapta (l-a ajutat puţin şi Moş Crăciun, e adevărat, dar numai puţin) şi a dărâmat lacătele pe care vrăjitoarea le pusese pe porţile cetăţii lui dragi. Pentru că totul într-o poveste trebuie să se termine cu un bal, curtenii, magicienii şi menestrelii au cerut azil politic câteva ore în altă cetate, ca să îi arate vrăjitoarei că nu renunţă, chiar dacă cetatea lor de baştină nu este încă pregătită să primească oaspeţi şi că nu mor caii când vor câinii. Şi uite aşa, pentru că nişte curteni inimoşi au crezut cu toată forţa în ceea ce învăţaseră de-a lungul anilor de la menestreli, magicieni şi Împărat, Oraşul din povestea noastră are acum din nou porţile larg deschise. A demonstrat, încă o dată, că există multe lucruri frumoase pe lumea asta pentru care merită să lupţi, că întotdeauna Moş Crăciun vine la cei care cred în el din tot sufletul. Spunea cândva, undeva, un maestru al poveştilor că, de fiecare dată când cineva spune că nu crede în zâne, undeva în lume o zâna cade jos şi moare şi că, pentru a o salva, trebuie să batem din palme şi să strigăm "eu cred în zâne". Acesta este felul Oraşului de a striga în gura mare, să audă toate urechile sufletelor: "We do belive in music, we do, we do!"

Implanturi marca "Terra"

Am aflat de curând că mineralele conţin ADN şi că există o invazia pacifico-mediteraneano-atlantico-carpato-danubiano-pontică a extratereştrilor. Astăzi, acelaşi site de ştiri s-a gândit să îşi delecteze cititorii cu alte informaţii noi şi interesante. Astfel, aflăm de la ei că "Pământul are roci precum cuarţul şi feldsparul, care sunt făcut de silicon şi oxigen plus alte elemente." Fără nici un fel de alte comentarii, aş dori să întreb editorul care a lăsat chestia asta să apară online: cât mai costă nişte implanturi pentru planete zilele astea? În plus, l-aş ruga să fie atât de drăguţ să facă o faptă bună la vară şi, în loc să scrie ştiri, să modifice genetic siliciul ăla de pe plajă, ca să nu mai găsim chiştoace de ţigări şi ambalaje. În acest mod simplu şi plăcut, va rezolva două probleme majore în acelaşi timp: va contribui la ecologizarea planetei, ca să i se vadă silicoanele mai frumos şi îşi va oxigena puţin neuronii mult prea solicitaţi.

Amintiri din copilarie

Am petrecut ieri o seara care mi-a amintit de copilarie, de mirosul de portocale si banane puse pe calorifer, de nopti de iarna cu prieteni, cu vin fiert, cu chitari. Timp de aproape 6 ore, am reeditat clipele extraordinare in care imi scriam temele la lumina lumanarilor, imbracata cu toate hainele de iarna pentru a combate gerul din camera mea. Am invatat sa fiu ecologista si sa aleg mersul pe jos, sa renunt la tramvai sau troleibuz. Tot aseara mi s-a facut dor de o tura de noapte pe munte. A fost de altfel si prima oara cand am folosit frontala in oras pentru a vedea pe unde calc. Chiar mi s-a parut distractiv, mai ales ca pe langa mine treceau oameni care nu aveau frontala si le inghetau mainile pe lanterne. Mai putin distractiv a fost cand am facut cunostinta cu o creanga de copac, pentru ca un sofer cu prea multa energie mi-a bagat faza lunga in ochi cand a ajuns la 3 metri distanta de mine. In magazine era o atmosfera de sarbatoare, lumanarele aprinse peste tot, chipuri care afisau zambetul ranjit ce te duce cu gandul la un inceput de dementa, insa nici macar gandul ca li se strica marfa in frigidere nu i-a putut face pe comercianti sa renunte la el. E mai putin important faptul ca intreaga atmosfera festiva a fost putin deteriorata de clienti nemultumiti, care au inteles ca o ora nu vor beneficia de serviciile oferite de noi, insa le-a fost destul de greu sa priceapa de ce nici la 10 noaptea inca nu s-a rezolvat problema. Insa asta a fost doar un amanunt minor. Important e ca am petrecut ore minunate, demne de Evul Mediu si de o tara second hand. Candva poate voi afla si motivul din care ni s-a oferit sansa, tuturor celor cateva sute de oameni din zona asta, sa devenim sociabili, sa iesim pe strazi si sa schimbam informatii foarte interesante, cum ar fi de pilda "- Stiti cumva ce s-a intamplat? - Nu, ca nu mi s-a explicat, nici dansii nu prea stiau care e problema, dar stiu ca va dura pana la cel putin 9 seara".
Pentru toate astea, trebuie sa multumesc cuiva. Ocazia unica de a avea o seara romantica in firma, la lumina lumanarilor si cu atmosfera sarbatoreasca in aproape un sfert din sectorul 1 nu este meritul meu personal. Prin urmare, multumesc, Enel Muntenia. Am si o urare de sarbatori pentru tine: UP YOURS.

Eu as fi de parere...

8 decembrie 1980, New York. 4 focuri de arma. Simbolul unei generatii incrustat pe o piatra funerara.
16 septembrie 2000, Bucuresti. Cancer. Simbolul unei generatii incrustat pe o piatra funerara.
5 august 2007, Bucuresti. Cancer. Simbolul unei generatii incrustat pe o piatra funerara.
5 noiembrie 2010, Bucuresti. Cancer. Simbolul unei generatii incrustat pe o piatra funerara.

Eu as fi de parere ca prea curand si prea egoist ii uitam pe cei care au schimbat chipul istoriei. A noastra, a altora, a intregii umanitati. Ne amintim de ei doar cand se implineste un numar rotund de ani de cand au ales sa plece. In rest, sunt doar soaptele vantului si praful din stelele pe care ni le-au daruit. Eu as fi de parere ca este nedrept ca doar la 30 de ani de la moartea unui extraordinar artist omenirea considera ca este cazul sa il omagieze. Sunt oameni care au modelat frumos caractere, au schimbat moduri de gandire. Sunt oameni de la care fiecare din noi a invatat sa fie mai bun, sa iubeasca, sa viseze, sa creada, sa lupte. Eu as fi de parere ca, pe pamant, idiotii nu au doar arme. Au si puterea de a spala creiere. Eu as fi de parere ca e vremea ca macar noi, cei care era mici atunci cand "fratele" Lennon si-a mutat chitara in Rai, sa ne amintim, in fiecare an, ca el si altii asemeni lui sunt motivul din care noi stim, vrem si putem azi sa fim fiinte cu suflet, nu masinarii aliniate in fabrica de vieti.

Eu as fi de parere...


Vali Sterian


Florian Pittis


John Lennon

Întrebări existenţiale

Întrebări, întrebări, ne punem mereu întrebări, existenţa noastră este compusă din întrebări. Foarte târziu înţelegem că în general nu răspunsurile sunt importante, ci calea pe care ajungem la ele, pentru că aşa evoluăm (sau nu, dar am avut şansa să o facem, depinde de noi). Nu toate întrebările au răspuns. Cele 40 care urmează sunt pe cât de distractive, pe atât de logice zic eu şi sigur se poate găsi un răspuns la fiecare din ele. Nu uitaţi că marile idei apar exact când începem să ne punem întrebări ce pot părea stupide şi fără legătură cu problemele care ne frământă. E şi ăsta un mod de a relaxa neuronul. Ar fi de dorit totuşi să nu experimentaţi pentru a afla răspunsul la întrebarea cu numărul 16. Pisica voastră sigur nu va considera asta o realizare :)

...
1. De ce "prescurtare" este un cuvânt aşa lung ?
2. De ce soldaţii kamikaze purtau o cască ?
3. De ce se sterilizează acele cu care se fac injecţiile condamnaţilor la moarte ?
4. Care este sinonimul cuvântului "sinonim" ?
5. De ce nu există mâncare de pisici cu gust de şoarece ?
6. Dacă nimic nu se lipeşte de teflon, cum e lipit teflonul de tigaie ?
7. De ce balerinele merg mereu pe vârfuri ? Nu ar fi mai simplu să angajeze balerine mai înalte ?
8. Vreau să îmi cumpăr un bumerang nou. Cum pot să scap de cel vechi ?
9. De ce localurile deschise non stop au încuietori ?
10. De ce avioanele nu sunt fabricate din acelaşi material din care sunt făcute cutiile negre ?
11. Cum poate avea Donald nepoţi dacă nu are fraţi sau surori ?
12. Adam avea buric ?
13. Dacă Superman este aşa de deştept, de ce îşi ia chiloţii peste pantaloni ?
14. Când faci fotografii cu Mickey la Disneyland, omul din interiorul lui Mickey zâmbeşte ?
15. Când o maşină merge, aerul din interiorul pneului se învârte ?
16. Dacă o pisică pică mereu în picioare şi o bucată de pâine cu unt cade mereu pe partea unsă, ce se întâmplă dacă legăm o felie de pâine unsă cu unt de spatele unei pisici şi o aruncăm pe fereastră ?
17. De ce nu câştigă ghicitoarele la 6 din 49?
18. Cum se va numi epoca ce va succede pe cea contemporană?
19. Dacă despre o femeie se spune, atunci când nu este moartă, că este vie, de ce nu face struguri?
20. Cum se traduce "Ziua Păcii" în engleză fără să sune vulgar în româneşte?
21. Dacă de la înot se slăbeşte, unde greşesc balenele?
22. Dacă uleiul de porumb se face din proumb, cum este cu uleiul de corp?
23. Dacă lipiciul superglue lipeşte într-adevăr orice, de ce nu şi interiorul tubului?
24. De ce nu sună ocupat cînd greşim numărul?
25. De ce îţi trebuie programare la clarvăzător?
26. Dacă azi sunt zero grade, şi mâine e de două ori mai frig, cât de frig va fi mâine?
27. Primeşti bani înapoi dacă taxiul merge cu spatele?
28. De ce morcovii sunt mai portocalii decît portocalele?
29. De ce oamenii te cred pe cuvânt când le spui că există 400 milioane de stele pe cer, dar când le spui că această bancă a fost proaspăt vopsită cred că glumeşti?
30. De ce sucul de lămâie este în mare parte din ingrediente sintetice, pe când în soluţia de spălat vase este zeamă de lămâie adevărată?
31. De ce Tarzan nu are barbă?
32. Oamenii căsătoriţi trăiesc mai mult, sau doar li se pare?
33. Cu ce viteză se deplasează întunericul?
34. Cum se împachetează biluţele de polistiren când vrei să le trimiţi pachet?
35. Cum ar arăta scaunele, dacă am avea genunchii la spate?
36. De ce femeile nu merg niciodată singure la WC, ci doar în grupuri?
37. Un termos vara păstrează băutura rece, iarna caldă. De unde ştie termosul când e vară şi când e iarnă?
38. Eschimoşii orbi au câini de sanie dresaţi pentru orbi?
39. Un şofer care lucrează pe maşini de deszăpezire, cum ajunge dimineaţa la servici ?
40. Peştii de mare beau apă sărată sau apă dulce?

Brand de ţară

Există undeva, în munte, un sat în care timpul s-a oprit. Poate pentru că mulţi tineri au plecat spre alte zări, poate pentru că oamenii de acolo au ales să păstreze viaţă aşa cum era cea străbunicilor, în acel sat totul vorbeşte despre alte vremuri, despre datini, despre poveşti spuse la gura sobei în nopţile lungi de iarnă. În acel sat copacii poartă cocheti fire albe şi roşii, începând de pe 24 februarie şi până pe 9 martie, pentru a chema păsările şi pentru a aduce soarele şi ghioceii, vara casele mici şi bătrâne dorm în umbra nucilor şi merilor, toamna porţile se împodobesc cu şiraguri de fructe, iar iarna răsună clopoţeii cailor şi colindele copiilor.
Povestea acestui sat nu stă însă în obiceiuri, ci în oameni. În el locuiesc ultimii căutători de chihlimbar din România şi ultimul meşter ale cărui mâini ştiu să modeleze şi să aducă la viaţă mierea brună a pământului.
Stând de vorba cu el, privind micile bijuterii de care era atât de mândru, ascultându-i tristeţea din glas când spunea că nimeni nu mai vrea să înveţe şi că arta de a prelucra manual chihlimbarul va muri o dată cu el, m-am întrebat de ce nu ştim să păstrăm şi să arătăm lumii lucrurile frumoase pe care le avem. De ce copiii, în şcoli, învăţă cum să lucreze la calculator, însă nu au habar cum se ţese un covor, cum se naşte o oală de lut, cum se pictează vestiţii cocoşi de Horezu. De fapt, cred că nu mai au habar nici măcar ce sunt cocoşii de Horezu. Am popularizat mitul lui Dracula, ne preocupă (dez)integrarea diverselor minorităţi naţionale, ne batem cu pumnul în piept că avem cei mai buni IT-işti, cei mai buni medici, cei mai buni gimnaşti şi uităm cel mai important lucru: în fiecare sat pierdut în munte dispare, an de an, câte un meşteşug extraordinar care ar putea deveni cartea noastră de vizită pe care să o arătăm mândri tuturor. Şi asta pentru că bătrânii care cunosc tainele se sting, iar tinerii care ar putea învăţa de la ei nici măcar nu ştiu că poate bunicul ce le-a spus poveşti când erau mici este ultimul meşter olar, tâmplar, ţesător, bijutier, lutier de pe la noi, că meşteşugul care moare o data cu el ar putea să ne reprezinte şi să creeze un brand de ţară. La mulţi ani, România, oriunde ai fi.

Colind pentru ieri
Cu zapezi din suflet iarasi ninge,
se coboara amintiri din cer,
peste pragul casei iarna curge
cu miros de nuci si lerui-ler
se aprind in noapte gutuile la geamuri
din copilarie adunate de un gand
si dintr-o padure risipita fara ramuri,
toti copacii pleaca, pleaca iarasi la colind

Muntii innuntiti si singuratici
au aprins faclii de brazi spre cer
buciumele zimbrilor salbatici
canta pentru oameni lerui-ler.
Cu tristeti demult pierdute intr-o gara
Se topesc acum si merele-perechi
Canta lerui-ler,lerui ler in prag de seara
vara-ndragostita cu cirese la urechi.

Ninge cu al tropotelor iures
clopoteii cailor de lemn
si-ntr-un vechi catun din Maramures
timpul a lasat pe-o prispa semn.
Semn ca-n lume inca panze albe trec pe zare,
semn ca este vreme pentru noi iubiri sub cer
semn ca mai exista intre infinit si mare
glasuri care canta pentru viata lerui ler.

Madalina Amon - Trei sferturi in cer