Poveste din cartierul virtual

 Cândva ne plăceau copacii înfloriţi. Îi aşteptam în fiecare primăvară. Alergam prin parcuri să îi vedem, să îi atingem. Scuturam crengile, ca să plouă cu roz şi alb, râdeam soarelui şi albinelor. Azi, ne plac la fel de mult copacii înfloriţi. Avem sute de poze cu ei. Dacă nu avem noi, au alţii. Alergăm către monitorul calculatorului ca să îi vedem. Marcăm cu un "like" ploile virtuale de flori şi plecăm în grădina virtuală ca să plantăm şi noi câţiva zarzări, care nu ştiu să îşi scuture crengile dar au avantajul de a creşte instant. 
 
 Cândva, dacă eram trişti, ne căutam cei câţiva prieteni ca să le vorbim, să îi privim, să simţim căldura unui glas, a unei atingeri. Azi facem la fel. Glasul e cam metalic, iar căldura nu mai vine decât de la unitatea pc-ului, însă ne putem lăuda cu sute de prieteni pe care nu i-am privit niciodată în ochi.
 
 Cândva, dacă ne despărţeam, stăteam două zile în casă furioşi sau trişti sau beţi (în funcţie de caracter, sex şi preferinţe) apoi plecam hai-hui să ne căutăm prietenii. La un moment dat, cineva întreba "dar unde e ea/el, nu vine?" şi acela era momentul când toată lumea afla, dintr-un oftat, că suntem din nou listaţi pe bursa relaţiilor. Putea totuşi să dureze zile întregi sau chiar săptămâni până când altcineva în afară de cel mai bun prieten îşi dădea seama. Azi ne despărţim la fel şi stăm furioşi, trişti sau beţi, însă află toată lumea imediat. Despărţirile se întâmplă din două click-uri: unul ca să deselectam "in a relationship" şi altul ca să marcăm "single". Simplu. "Ce are y de e supărat/a? - Păi nu ai văzut că şi-a schimbat statusul? -Nu ştiam, când s-au despărţit? -O, de mult, de vreo 2 ore". 
 
 Cândva, plecam în vacanţă sau concediu pe furiş, nu ştiau decât cei care ne însoţeau. Ne întorceam arşi de soare şi de vânt, veseli, cu un munte de amintiri, aşteptam cu inima bătând să vedem pozele. Ne întâlneam la terase, căram după noi albumele, poveştile. Şi azi plecăm în concediu. Dacă nu plecăm noi, pleacă alţii şi nu trebuie să aşteptăm câteva săptămâni ca să vedem pe unde au fost. Din toate definiţiile virtualului, iat-o pe cea care mie mi se pare perfectă:  "un concediu pe feisbuc; te duce unde vrei, doar să găseşti persoana cu pozele potrivite şi e gratis". Chiar aşa. De ce să ne mai chinuim noi, când sunt alţii care văd în locul nostru. Mai trist va fi când nimeni nu va mai vrea să vadă, pentru că totul e pe internet.  Da, numai pe internet.
 
 Cândva, ne bucuram din suflet când, de ziua noastră, eram sunaţi sau ni se bătea la uşă şi descopeream că avem mulţi prieteni care ne spun "la mulţi ani". Şi azi avem mulţi prieteni care o fac. Nu ne mai simţim la fel de bine şi nu mai e aceeaşi bucurie adusă de "şi-a amintit, m-a sunat, a venit la mine". Nu contează. Avem mulţi prieteni. Inclusiv boţii impersonali care trimit mesaje preformatate ne sunt prieteni. Şi ei ne spun "la mulţi ani".
 
 Cândva, aveam animale reale, biciclete reale, căsuţe de păpuşi reale, făceam castele de nisip reale, ne certam, ne împăcăm, iubeam în realitate.  Azi, suntem doar un mănunchi de emoticonuri care au uitat să trăiască. 
 
  Cândva, ascultam Pink Floyd şi ne gândeam cât de singur trebuie să fii când între tine şi lume se află un perete. Azi, tot ceea ce mai avem sunt "pereţii". Ai noştri. Ai prietenilor. Ai lumii întregi. Punem pe ei link-uri către "The Wall" fără să observăm cât de ironic este gestul nostru.
 
 O vreme, m-am lăsat şi eu prinsă în hora de biţi. Azi, voi dărâma peretele. Pentru ca nu mai vreau să mă joc. Pentru că îmi place să simt, să văd, să ating zarzări înfloriţi. Pentru ca te iubesc real, nu virtual.
 
 
                                       Două puncte cratimă paranteză.
 
                                                    Sfârşit