Când chitările plâng...

Eram mică atunci când am auzit prima oară "Parisienne Walkways". Nu ştiam cine cântă, nu ştiam ce spune, nu ştiam cum se numeşte piesa, ştiam doar că auzeam un instrument care plângea. A fost momentul când m-am îndrăgostit de chitară şi am început să îmi doresc una. Am păstrat acea stare şi o regăsesc de fiecare data când cea mai bună şi mai dragă prietenă a mea este alături de mine şi îmi vorbeşte din strune. Azi, chitara care mi-a plâns în inimă timp de 26 de ani a tăcut pe pamanat. S-a mutat în cer, alături de multe altele. Mă pot gândi la un singur lucru: undeva, dincolo de curcubeu, dincolo de stele, e o întreagă orchestră de chitări care plâng pentru noi în fiecare zi. Noapte bună, domnilor Artişti...