Faisbuc stail

Văzut pe FB, plăcut, copiat şi postat pe blog să vă amuzaţi şi voi.

"[Saturday]

Ion is in a relationship with Mărie.

Mărie is now in a relationship with Ion and other 26 people. (Popa Satului and other 24 people like this)

Mărie is attending the event "Mulsul vacii" (Vaca lui Mărie and Ion like this)

[Mărie is not really attending the event "Mulsul vacii". She is actually attending Vasile in the barn. Ion comes to see Mărie attending the "Mulsul vacii" event and finds out what is she actually attending]

Ion is now single.

Ion was invited to join group "Beţivanii satului"

Ion and other 20 people are attending the event "Beţie la crâşmă". (Crâşmarul likes this)

Ion set his status to: "supărat sunt doamne, iarăşi supărat"

Ion is now drunk and pissed on Mărie's Wall

Mărie finished attending Vasile.

Mărie set her status to: "Foarte obosită. Sper să mă pot trezi mâine să merg la biserică"

Vasile commented to Mărie's status "Eu nici nu cred că vin. Poate duminica viitoare"



[Sunday]
Babele din sat are attending the event "Slujba de duminică" (Popa satului, Părintele Iosif, Cantoru' and Clopotaru' like this)

Beţivii satului missed the event "Slujba de duminică" because of it's interference with the event "Beţia de duminică" (The Devil 666 Satana likes this)

Popa satului and Popa Porno are now friends (The Devil 666 Satana and Clopotaru' like this)



[Monday]

Mărie set her status to: "La spovedit..."

Ion commented on Mărie's status: "Ce-i Mărie, te-o prins ruşinea?"

Mărie also commented on her status: "Taci , Ioane că eşti prost"

Popa satului also commented on Mărie's status:" :)) :))" (Primarul satului likes this..)

Vaca lu' Mărie set her status to "Muuuuuuuuuu..."

Mărie commented to Vaca lu' Mărie's status: "Ioi ce proastă îs, am uitat să te mulg. După spovedit vin şi la tine. Paşte până atunci" (Vaca lu' Mărie likes this.)

Primarul satului added "şpagă" and "corruption" to his activities (Popa satului likes this)

Şefu de Post set his status to: "La primărie, la o vorbă cu primarul"

Primarul satului is now attending "Puşcăria".(Bebiţă săpunaru' and all his friends like this)



[Tuesday]

Mărie set her status to "Watching "fermier caut mireasă", so fuck off"

Vaca lu' Mărie exploded. (Ion likes this)

Mărie commented: "vaaaaiii...o murit vaca...am uitat s-o mulg...mă omoară tata când se întoarce de la crâşmă"

Popa satului also commented: "super, încă o înmormântare pe săptămâna asta" (Cantoru' and Popa Porno likes this)

Popa satului added "Praying" and "Porn" to his activities (Popa Porno and Părintele Iosif like this)

Popa satului, Părintele Iosif and Clopotaru' are now in a relationship and it's complicated. (The Devil 666 Satana likes this)



[Wednesday]

Popa satului set his status to "Zi de post, fiilor" (Babele satului like this; Beţivii satului dislike this)

Tata lu' Mărie posted on Mărie's Wall: "Ce ai făcut cu vaca? Te omor"

Tata lu' Mărie killed Mărie. (Ion and Popa Satului likes this. Vasile and other 25 people dislike this)

Tata lu' Mărie is now attending "Puşcăria" along with Primarul Satului

Mărie is attending Hell (The Devil 666 Satana, Hitler, Stalin, Saddam Hussein and other 75 bilion dead people like this)

Vaca lu' Mărie is attending Heaven (Saint Peter likes this)"

Evrika!

Cineva a ajuns la "geniala" concluzie că stârpirea câinilor vagabonzi ar duce la înmulţirea necontrolată a pisicilor şi a şobolanilor (nu am înţeles de ce, căţeii nu papă aşa ceva; şobolanii de obicei locuiesc în subsoluri, unde câinii nu ajung; pisicile nu prea pot fi prinse de un câine, ca asta să se întâmple ar trebui să fie în competiţie o pisică oligofrenă şi/sau un câine dresat să se caţere pe diverse chestii înalte, gen copaci, stâlpi, acoperişuri, etc). Pornind de la acest raţionament "logic", iată ideea mea pentru rezolvarea problemei "domestice":
Păstrăm căţeii, deoarece reprezintă soluţia contra unei invazii pisiceşti. Nu am văzut aşa ceva decât în romanul "320 de pisici negre", însă îmi plac filmele SF, aşa că pot fi de acord cu scenariile utopice. Pentru controlul populaţiei canine, importam nişte tigri. Pe care, desigur, îi lăsăm să circule liber pe străzi. Când tigrii vor începe să devină la rândul lor un pericol public (pentru că, se ştie, asemeni cateilor maidanezi flămânzi şi obsedaţi de teritoriu, tigrişorii sunt drăgălaşi şi nu te atacă decât dacă le faci ceva, deci la început nu vor fi deloc un pericol) importăm crocodili. Ca să scăpam de crocodili, chemăm o echipă Discovery şi Circul de Stat... Nu. Nu e o idee bună. Vor sări în sus asociaţiile pentru protecţia crocodililor. Importăm nişte extratereştri atunci, pare-se că nenea crocodilul nu prea are duşmani naturali pe Terra. Ca să scăpam de extratereştri, îi chemăm pe Keanu Reeves, Bruce Willis, Will Smith şi Nicolas Cage. În acest fel, toată lumea e mulţumită. Câinii rămân pe străzi, pisicile în copaci, şobolanii dispar in mod miraculos, vom avea şi noi crocodilul nostru din canalizare (la concurenţă cu New York-ul), iar fanii vedetelor mai sus menţionate vor fi în culmea fericirii. În plus, se vor putea organiza curse inedite om vs tigru, caine vs om, crocodil vs caine, fapt ce va duce la o creştere sigură a numărului de turişti (pariurile sportive sunt şi vor fi întotdeauna la modă în întreaga lume). Şi dacă tot suntem la capitolul ăsta, propun să importăm şi nişte tarantule, nişte cobre şi nişte şerpi cu clopoţei, ca să ne ajute cu gândacii de bucătărie, ţânţarii şi muştele. De aici până la momentul când omul va redeveni doar un fel de mâncare în meniul lanţului trofic nu mai e decât un pas şi astfel echilibrul natural al planetei va fi restabilit. Ca să fie fericiţi şi ecologiştii.

Vacile latră, haita trece...

Mă amuz de două zile citind comentariile pro şi contra adunării de pe străzi a câinilor fără stăpân. De obicei, cele contra sunt argumentate într-un singur fel: sunt şi ei "oameni", au un suflet, etc etc etc. Am găsit însă şi un comentariu care aducea alt argument. Pe cât de hilar, pe atât de "imbatabil": ar trebui să lăsăm câinii să trăiască liberi şi nestingheriţi pe străzi pentru a urma exemplul Indiei. Citez: "(...)...aţi auzit pe cineva să bălăcărească INDIA...este una din cele mai căutate destinaţii turistice şi la ei şi vacile umblă libere pe stradă." Păi, asta ar fi în primul rând pentru că în India vacile sunt animal sacru, venerat de mii de ani. Dacă nu cumva au apărut noutăţi istorice (sic!) de care eu nu ştiu, la noi animalele sacre sunt şarpele, bourul şi lupul. Nu mi-aş dori să văd nici una din aceste minunate fiinţe patrulând prin Piaţa Unirii sau pe străzile adiacente, aşa cum nu îmi doresc să văd nici căţei, oricât de urmaşi de lup ar fi ei. În al doilea rând, vacile nu muşca şi nu sar la tine mârâind când treci prin zona considerată de ele ca fiind teritoriu personal. Singurul incident cu vaci de care ştiu este cel în care o văcuţă gurmandă a "atacat" supa pusă la răcit lângă unul din corturile noastre. În plus, nu îmi amintesc ca vreodată să îmi fi auzit prietenii şi rudele mai mult sau mai puţin apropiate spunând:"sunt afară, plimb câinele, stai aşa că nu mai pot vorbi la telefon, trebuie să îl iau în braţe/să îi strâng lesa, vine o haită de vaci spre mine." Tot în ordinea asta de idei, nu am văzut absolut niciodată o ştire care să spună: "cutare a fost muşcat/mâncat de vacile din spatele blocului." Şi cu asta mi-am încheiat pledoaria pro. Pro văcuţe, desigur, ce aţi crezut? Nu am nimic împotrivă să fie lăsate să zburde libere pe asfaltul oraşelor. Sunt nişte animale simpatice şi blânde. Ca să nu mai spun că în acest mod simplu şi relativ ieftin s-ar putea rezolva mai multe probleme: nu ar mai fi nevoie de angajaţi care să tundă periodic iarba din zonele verzi; s-ar elimina parţial problema hrănirii oamenilor străzii, ba chiar ar putea să fie învăţaţi să facă unt, brânză, iaurt; nu ar mai fi nevoie de "corn şi lapte", pentru că şcolile ar putea creşte în incintă cirezi formate din specimene atent selecţionate, fără E-uri şi ne-expirate.
Acestea fiind zise, lansez un nou slogan:
Un nu hotărât suprimării accesului vacuţelor în oraşe. Lăsaţi vacuţele libere pe străzi. Sunt şi ele "oameni" şi au un suflet. Strângeţi doar câinii vagabonzi care ne terorizează ziua şi noaptea.

Fără limite

Între limitele pe care ni le auto-impunem şi limitele stabilite de alţii, există un tărâm al nimănui în care totul este posibil. Locul în care poţi să îţi doreşti orice, poţi să fii orice, poţi să faci orice. Locul în care nimic nu "trebuie" şi toate semafoarele sunt verzi. Ai 16 ani. Ai mulţi prieteni. Ai aproape toate lucrurile pe care un adolescent normal al secolului XXI şi le poate dori. Ai toate cuvintele, gesturile şi culorile ca să te exprimi. Ai extraordinarul atu al vârstei căreia i se iartă scăpările, furiile, lacrimile, revoltele, paşii împiedicaţi. Ai întreaga viaţă înainte, aşteptându-te să o cucereşti. Într-o zi însă universul tău se îngustează, liniile ordonate pe care mergeai şi care îţi călăuzeau paşii încep să se frângă. Culorile dispar. Nu te mai simţi stăpânul lumii, ci un grăunte insignifiant, aruncat încoace şi încolo de un fir de vânt. Declanşatorul poate fi orice: o primă dragoste sfârşită în mod nefericit, o primă trădare, plecarea unui părinte (definitivă sau provizorie, efectul este acelaşi pe termen scurt), oameni care îţi spun în fiecare zi că nu poţi, că nu ai cum, că nu ştii. La început, lupţi cu toate aceste lucruri, încerci să le ordonezi, să le găseşti locul în tine şi să îţi găseşti locul printre ele. Teoretic, ştii că nu este totul atât de întunecat cum ţi se pare ţie. Practic, ai doar 16 ani şi universul tău, cum ziceam, s-a îngustat. E de ajuns doar o clipă de neatenţie şi trenul tău va lua o curbă şi va intra, din ce în ce mai adânc şi mai de neoprit, în tărâmul nimănui. Totul începe fără să îţi dai seama, ca o glumă. "Hai să vezi şi tu cum este, ce se poate întâmpla, o dată nu contează." Încerci, crezând că nu ai nimic de pierdut. Îţi place. E ca un refugiu unde nimic nu te mai poate atinge. Logica ar trebui să îţi spună un lucru elementar: o substanţă chimică nu poate fi un refugiu. Tu însă nu mai funcţionezi logic. Eşti departe, foarte departe, în tărâmul nimănui. Nu există nimeni care să îţi spună că inclusiv aici e neapărat necesar să existe limite, că fără ele te poţi pierde pentru totdeauna. Te simţi din nou în fruntea lumii. Eşti fericit, sigur şi stăpân pe tine. Nu te simţi deloc artificial. Cel puţin nu atâta vreme cât falsa fericire curge prin venele tale, neutralizează strigătele disperate de ajutor ale tuturor încrengăturilor nervoase din corpul tău. Apoi, plăteşti preţul. Înainte să îţi dai seama, începi să ai nevoie de ea nu ca să te simţi bine, ci ca să nu te mai simţi rău. Nu te mai interesează decât următoarea doză. Universul tău s-a îngustat atât de mult încât nu mai există decât patru pereţi care se strâng din ce în ce mai tare în jurul tău, iar între ei nu mai este decât suferinţă. Eşti, abia acum, cu adevărat singur. Singur în faţa coşmarurilor şi a insomniilor. Singur în faţa durerilor, foarte reale, tot atât de reale pe cât de ireală era ea, fericirea. Singur în faţa corpului tău care pe zi ce trece încetează să te mai asculte, încetează să mai ştie că are doar 16 ani. Singur în faţa imaginii din oglindă care îţi arată un om îmbătrânit, rătăcit, o fiinţă asemenatoare cu cele din filmele cu zombies. Singur în faţa degetelor acuzatoare care se îndreaptă spre tine. În foarte multe din cazuri, singur în faţa unor boli despre care copilăria ta nici măcar nu trebuia să ştie că există.
Aveai 16 ani. Aveai mulţi prieteni. Ai crezut că este o glumă. O ţigară, hei, ce rău poate face? O pastilă, e doar o pastilă, zău că nu se întâmplă nimic, hai, încearcă. Înainte să o ştii, gluma se va transforma într-o realitate pe care nici un film de groază nu o poate descrie.
Eşti într-un tren al cărui sistem de frânare s-a stricat şi care aleargă nebun spre prăpastie. Dacă ai puţin noroc, o mână se va întinde spre tine la timp ca să te tragă din vagon, însă chiar şi aşa vor urma luni, ani în care nu vei mai fi tu şi mai ales nu vei mai fi niciodată tânăr. Dacă nu ai noroc, atunci tot ce va mai rămâne după tine va fi, poate, un şoricel de pluş gri cu urechi roz, aruncat printre dărâmăturile şi molozul unei clădiri dezafectate. Un şoricel de pluş care îşi doarme somnul inocent de jucărie printre resturile fericirii chimice. Crezi că este o metaforă? Te înşeli. E doar cea mai tristă imagine pe care am văzut-o vreodată şi m-am întrebat mereu ce s-a întâmplat cu stăpâna lui de 15-16 ani care şi-a uitat acolo cel mai bun prieten pentru că trenul ei pornise pe o şină fără limite.

De-o umbră

Era spre apus. Era primăvară tânără sosită prea devreme în oraş. Era un loc în care timpul curgea după propriile reguli. Stăteam pe băncile din parcul Teatrului şi respiram copacii, pământul, ghioceii. Cineva a venit spre noi fluturând victorios o casetă: "Am găsit-o, aţi adus careva walk-man-ul?". O mână a apăsat pe buton şi a înlăturat căştile, ca să putem asculta toţi, la difuzor. Am plecat departe, pe ţărmuri de mare, prin poveşti din alte vremuri, am uitat că e seară, că începe să fie frig, că secolul este XX. Am pornit aiurea prin "negru de fum", purtată "de-o umbră", ca să citesc "cartea de gheaţă" şi să privesc "melciada fricii". Apoi au venit "vertical" peste mine anii şi am privit "absent" cum trec alte primăveri cu nori "albaştri după ploi", întrebându-mă ce s-a întâmplat cu extraordinarul artist ale cărui cântece m-au însoţit în dulcele târg al Ieşilor timp de aproape zece ani. L-am întâlnit, întâmplător, în Cetatea lui Bucur, acum câţiva ani. Eram împreună cu o persoană care îl cunoştea şi care m-a dus spre el aproape cu forţa, pentru că brusc reintrasem în zodia laptelui şi nu mai ştiam cum să merg, cum să articulez cuvinte. I-am strâns mâna şi am bâlbâit cred ceva legat de numele meu. Mi-a dat cartea lui de vizită şi mi-a spus să îl caut, însă nu am avut niciodată curaj să o fac. Apoi a dispărut din nou. De fiecare dată când, la întâlniri cu chitări, cântam vreunul din cântecele lui şi, întrebată, spuneam cui îi aparţine, ochii se măreau şi invariabil sosea replica: "n-am auzit de el". Mă întristam, pentru că este unul din cei câţiva de care merită să auzi şi totuşi e mult prea puţin "mediatizat". Au ajuns apoi la mine veşti despre saloane albe de spital şi timp de vreo 2-3 ani nu am mai ştiut chiar nimic, însă l-am păstrat mereu în playlist şi m-am întors la el de fiecare dată când dorul de oameni, locuri şi întâmplări era prea mare.
Azi l-am regăsit şi aflu, cu enormă bucurie, că în timpul în care a luptat cu boala, cu oamenii, cu viaţa, a pregătit un alt album. Nu ştiu ce planuri aveaţi voi în data de 27 ianuarie la ora 20, însă vă asigur că merită să le abandonaţi pentru o oră sau două, ca să veniţi la lansarea care se întâmplă la Silver Church. Veţi auzi voce, muzică şi versuri pe care nu le veţi uita prea curând, adunate într-un singur nume: Adrian Berinde.

Buletin de ştiri

18 ianuarie 2011 secolul XXI România

Doborât de "boala sărăciei" şi de (să recunoaştem) abuzul de diverse substanţe mai mult sau mai puţin în "coordonanţă" ("succesuri" sună chiar bine, comparativ, măcar păstrează sensul cuvântului) cu legea, unul din "golanii" de acum 20 de ani a plecat dintre noi. Neştiut de nimeni, a păşit peste Styx la fel cum a trăit, umbră pierdută în mulţimea de umbre. A fost un om asemeni nouă. A visat, a sperat, a crezut. Undeva, pe drumul dintre ieri şi azi, paşii lui au şovăit şi, în loc să aleagă poteca spre stele, au pornit pe cea dinspre uitare. A fost un folkist, poate nu extraordinar, însă în mod sigur purtător de steaguri albe şi flăcări în suflet. Undeva, pe drumul dintre muzică şi viaţă, mâna lui a uitat strunele şi a ales să clădească, piatră cu piatră, stavile între el şi lume. A murit singur, sărac, uitat. Cântecele lui răsună doar întâmplător, dacă şi când cineva îşi mai aminteşte de ele, deşi cândva versurile lor stăteau mândre pe tricouri, pe ziduri, pe chitări. Există un singur verb care îi defineşte trecerea pe acest pământ: a fost. Totuşi, în inima, în gândul şi în glasul lui existau muzică, poezie, dor de frumos.

-----------------------------------------------------------------

18 ianuarie 2011 secolul XXI Marea Britanie

Radio BBC difuzează manele. Moderatorii şi dj-ii se extaziază în faţa a ceva care nu are versuri, nu are melodie, însă te ajută să dai mai bine din fund şi buric la chef. Piesa difuzată este numită "revoluţionară" şi stilului respectiv i se prevede un viitor european luminos în următorii doi-trei ani.

------------------------------------------------------------------

Părerea mea despre toate astea nu o pot exprima, pentru că atunci când eram mică bunica mi-a explicat că nu e frumos ca o femeie să folosească limbaj necivilizat. Vă las pe voi să vă întrebaţi dacă vă mai place să trăiţi într-o lume în care "succesurile" sunt în "coordonanţă" cu numărul "almanahelor" în care îţi apar "pics-urile photoshopite", o lume în care prostia, incultura şi analfabetismul devin vedete internaţionale şi europarlamentari, în timp ce arta moare singură (la propriu). Poate e vremea să schimbăm cu adevărat ceva. Cuvintele nu mai sunt de ajuns, iar nenea Murphy avea dreptate când spunea că "lucrurile lăsate în voia lor tind să evolueze dinspre rău înspre mai rău".

Ziua de după mâine

Pentru fiecare om există un timp al schimbărilor radicale şi un timp al adaptării. Întotdeauna, schimbările se petrec abrupt, neaşteptat. Adaptarea e lungă şi de foarte multe ori înainte să apucăm să ne adaptăm complet intervine o nouă schimbare. Sunt întotdeauna semnale pentru schimbare. De cele mai multe ori însă nu le observăm, sau ne prefacem că nu le vedem. Noul, neaşteptatul, ne sperie. Ne dorim stabilitate, siguranţă, refuzăm să vedem multe lucruri care stau chiar în faţa noastră. Când schimbarea îşi face apariţia, indiferent de natura ei, ne dă peste cap întregul univers perfect pe care ne-am chinuit să îl construim. Echilibrul se rupe, puzzle-ul complicat căruia tocmai ne pregăteam să îi lipim ultimele piese se destramă. Totuşi, cu mult înainte ca ultima rotiţă a angrenajului să pornească, suntem anunţaţi că se va întâmpla. Există întotdeauna un bec de alarmă care se aprinde pe panou şi ne spune: "atenţie, momentul 0 se apropie, au mai rămas 10, 9, 8...". Trebuie doar să dorim să vedem asta. Să avem curaj să ne adaptăm din timp, să pregătim calea. Să aşteptăm şi să încercăm să minimizăm -pe cât posibil- efectele, dacă este o schimbare negativă, sau să îi creem toate condiţiile să funcţioneze dacă schimbarea este pozitivă.
Pentru fiecare om există un timp al schimbării. Dar dacă există un timp al schimbării radicale şi pentru întreaga omenire? Dacă întâmplător semnalele sunt în faţa noastră, de câţiva ani deja şi nu vrem să le vedem? Nu este o schimbare pozitivă, ci una care va dărâma credinţe, vieţi, teoreme, oraşe, o schimbare care va da un alt chip lumii pe care o cunoaştem azi, o schimbare care pentru o vreme va aduce haos şi multe răspunsuri -nu neapărat plăcute- la întrebări vechi de secole. O schimbare care a început. Nu putem să o oprim. Putem doar să încercăm să minimizăm efectele recunoscând că e pe cale să se întâmple şi pregătind din vreme soluţii. Nu mai este o glumă dintr-un viitor îndepărtat şi nu mai avem timp. Trebuie doar să vrem să vedem. Să căutăm. Să punem cap la cap evenimente aparent disparate. Numărătoarea inversă a început. Tu unde vei fi în ziua de după mâine, dacă viitorul a început ieri şi încă nu o ştii?

10 reguli de netichetă

Aşa cum există un cod al bunelor maniere în viaţa reală, există şi unul al internetului: neticheta. În ambele cazuri, este bine să le cunoaştem, pentru a putea interacţiona civilizat cu cei din jur. Sintagma "e pe internet deci nu contează" este nu doar eronată, ci dovedeşte şi o completă lipsă de consideraţie pentru interlocutorii noştri.

1. Nu folosi niciodată fonturi speciale, culori, bold, italic, litere prea mari sau prea mici, decât dacă vrei să subliniezi un anume cuvânt. E posibil ca nu toată lumea să aprecieze pasiunea ta pentru roz, portocaliu, violet, curcubeu şi altele. Aminteşte-ţi că aproape toate aplicaţiile de mesagerie (instant sau nu) îţi permit să vizualizezi ceea ce scrii sau ţi se scrie aşa cum doreşti tu, fără să obligi şi interlocutorul să îţi suporte preferinţele.
2. Începe întotdeauna conversaţiile cu un salut. Este la fel de nepoliticos ca şi în viaţa reală să faci altfel.
3. Nu scrie niciodată cu majuscule, iar dacă întâmplător ai lucrat într-o aplicaţie care cerea folosirea lor şi treci imediat la fereastra de chat, cere-ţi scuze. În codul internetului, când scrii cu majuscule înseamnă că ţipi sau te răsteşti la cineva. În plus, este foarte obositor pentru ochii celui care citeşte.
4. Foloseşte, pe cât posibil, cuvinte întregi. Nimeni nu este obligat să îşi piardă vremea încercând să înţeleagă ce ai vrut tu să spui şi nu toţi utilizatorii sunt familiarizaţi cu acronimele specifice internetului. Aşa cum am mai zis, vorbirea şi scrierea corectă chiar şi pe internet sunt o dovadă de respect pentru partenerul tău de discuţie.
5. Nu da buzz. Este ca şi cum ai intra peste om în casă fără să baţi la uşă şi fără să ceri voie. Dacă cineva nu îţi răspunde imediat, înseamnă că are altceva de făcut sau pur şi simplu nu are chef să discute cu tine. Un buzz nu va face decât să înrăutăţească situaţia şi cel mai probabil vei ajunge pe lista "neagră" a cunoscuţilor tăi. În nici un caz nu deranja o persoană care are la status "busy" decât în cazul în care este efectiv o urgenţă, sau ştii sigur că restricţia impusă nu ţi se aplică şi ţie.
6. Nu trimite mass-uri decât dacă este vorba de ceva cu adevărat foarte important, cum ar fi anunţuri de care cei din lista ta ar putea fi interesaţi (asta dacă desigur îi cunoşti pe toţi; dacă nu îi cunoşti sari peste punctul ăsta şi treci la punctul 7) sau S.O.S.-uri (donare de sânge, căutare de medicamente, calamitate naturală în curs de desfăşurare, invazie de balauri sălbatici etc). În rest, nimeni nu e interesat că tu cauţi filme noi, muzică nouă, parteneri de vacanţă (asta mi se pare chiar patetic, a propos, fă-ţi o viaţă, fă-ţi prieteni reali, cei imaginari sigur nu pot merge cu tine la ski, lasă calculatorul şi ieşi pe afară, încă mai ai o şansa). În cazul în care ai totuşi zilnic ceva important de comunicat populaţiei, fă un grup separat doar cu cei despre care ştii sigur că vor fi interesaţi de mesajul tău. Nu îi deranja inutil şi pe alţii.
7. Fă curat periodic în lista de messenger. Este caraghios să ai sute de oameni adăugaţi ca "prieteni" şi să nu cunoşti în realitate decât 3-4 dintre ei, să nu îţi mai aminteşti de unde ai id-urile şi cine e în spatele lor. Faptul că ai o lista interminabilă nu te transformă într-o persoană populară, ci doar în una care are mare nevoie să facă ce am zis la finalul punctului 6.
8. Nu cere celor din lista ta să îşi schimbe avatarul/statusul doar pentru că aşa ai tu chef sau pentru că nu îţi place ce afişează ei. Este pur şi simplu nepoliticos. Nu este problema ta. Nici ei nu vin la tine acasă să îţi spună cum să te îmbraci, ce să mănânci, cum să mobilezi.
9. Când eşti pe un forum sau pe un chat public, foloseşte întotdeauna un limbaj civilizat şi mai ales nu te lua la ceartă cu nimeni, nu aduce injurii, nu fi neanderthalian. Nu în ultimul rând, mare atenţie la gramatică. Citeşte cu atenţie mesajul înainte de a-l publica, pentru că va fi vizualizat de multe persoane, cărora le va fi greu să îţi înţeleagă postarea dacă nu este scrisă corect.
10. Alege-ţi cu grijă cuvintele, tonul, atitudinea când vorbeşti cu persoane necunoscute ţie. Felul în care relationezi şi te comporţi în lumea virtuală este tot un soi de carte de vizită.

În general, aminteşte-ţi că regulile din spaţiul virtual sunt cam aceleaşi ca şi în spaţiul real.

Scrisoare pentru tine

Nu ai ştiut niciodată cine sunt. Mă priveşti fără să mă vezi, mă asculţi fără să îmi auzi cuvintele. Trec pe lângă tine, umbră şi gând, mă strecor în cotloanele cele mai ascunse ale amintirii şi de acolo îţi trimit curcubee şi fluturi. Aş putea să îţi făuresc cel mai strălucitor răsad de lumina, ca să îţi creşti în el visurile, aş putea să ţes pentru tine aripi. Aş putea să îţi spun toate cuvintele care nu au fost spuse şi aş putea să îţi cânt toate cântecele vântului şi ale ploii. Aş putea să fiu strada pe care treci, casa în care te întorci, apa care te curaţă dimineaţa de negurile somnului, perna pe care îţi odihneşti fruntea, umărul pe care îţi clădeşti speranţele. Aş putea să fiu un infinit de lucruri, un infinit de locuri, un infinit de iubire. Aş putea merge alături de tine un infinit de vieţi.
Dar tu nu ai ştiut niciodată cine sunt. Mă priveşti fără să mă vezi, mă asculţi fără să îmi auzi cuvintele, trec pe lângă tine, umbră şi gând...

Vanzatorul de vise

Ultimele ore. Ultimele zambete. Ultimele tristeti si ultimele bucurii. Ultimele momente in care putem decide ce vrem sa schimbam in noi, in lume, in Univers. Peste putina vreme, vom face un pas, unul singur. Un pas insignifiant pentru omenire. Un pas mare pentru noi. Vom trece in noul an sperand, visand, crezand. Vom fi mai buni, mai atenti, mai darnici, mai linistiti. Vom reusi sa realizam tot ce nu am putut realiza in anul care a trecut. Vom creste putin mai mari si vom invata sa iubim, sa iertam, sa impartim zambete si raze de soare.
Acestea sunt visele pe care vi le vand in ultima seara a anului.
Pentru cei care au fost, pentru cei care sunt, pentru cei ce vor veni
La multi ani cu soare.

Oraşul de oţel

A fost o dată un Oraş. Ca orice oraş de poveste care se respectă, crescuse în câţiva ani cât alte oraşe în 20 şi adunase între hotarele lui generaţii întregi de prinţi şi prinţese, curteni, menestreli, bufoni, şoricei, saltimbanci, poeţi, chelari, uşieri, mă rog, cam tot ce îi trebuie unei curţi împărăteşti. Avea şi împărat Oraşul, însă curtenii îl vedeau rar, era foarte ocupat şi mereu pe drumuri, aşa cum trebuie să fie un împărat care doreşte binele poporului său. În Oraşul nostru, timpul nu curgea ca în alte oraşe. Aici clipele se măsurau în zâmbete, în versuri, în prieteni şi mai ales în cântece. Pentru că, trebuie să ştiţi, Oraşul avea ceva special: câţiva sfetnici puţin cam zăpăciţi şi cam visători de felul lor, care hotărâseră că toată lumea e obligată să cânte dacă trece de porţi. Aşa că cine intra acolo, vrând-nevrând, începea să cânte. Chiar dacă la început nu prea aveai chef, magicienii Oraşului învârteau de câteva ori bagheta şi gata, vraja te cuprindea. O altă regulă în Oraş era că oamenii trebuiau să fie prieteni unii cu alţii, măcar în timpul cât poposeau acolo. Era şi o seară specială dedicată imprietenelii generale, dacă mergeai era imposibil să pleci fără să ai măcar 2-3 prieteni noi şi fără să ţi se dăruiască sau să dăruieşti măcar un zâmbet, cât de mic.
Într-o zi însă, o vrăjitoare rea a aflat de Oraş. Era o vrăjitoare căreia nu îi plăceau cântecele, poveştile şi zâmbetele. Trăia într-o grotă unde crescuse alături de ea un soi de fiinţe schimonosite, care nu ştiau să spună toată ziua decât "auuuuuuviatameaaaaaa" şi nu suporta să audă alte sunete decât cele scoase de ele. Când a auzit despre ce se petrece în Oraş, a început să pufnească, să trântească, să mârâie şi din momentul ăla ocupaţia ei principală a fost să găsească o metodă prin care să distrugă cetatea cu menestreli, magicieni, saltimbanci, zâmbete şi prieteni. Când a descoperit soluţia, a chiuit de bucurie, s-a urcat pe o coadă de mătură ştirbă şi a pornit val-vârtej să îşi ducă la îndeplinire planul. A făcut ea ce-a făcut şi, cumva, a reuşit să închidă porţile Oraşului. Apoi, frecându-şi mâinile fericită, s-a întors la grota ei şi a început să îşi imagineze cum va aduce, pe locul unde fusese Oraşul, fiinţele ciudate pe care le crescuse. Nu ştia vrăjitoarea însă că Oraşul avea curteni curajoşi, tineri, care învăţaseră de la Împărat, magicieni şi menestreli că, dacă într-adevăr crezi într-un lucru, atunci merită să lupţi pentru el. Iar ei credeau în Oraşul lor. Aşa că s-au strigat unii pe alţii, s-au adunat la porţile închise şi l-au încurajat pe Împărat. Iar Împăratul, ca în orice poveste, s-a urcat pe calul lui alb care scotea flăcări pe urechi, nas, gură şi copite, a dat cu sabia stânga şi în dreapta (l-a ajutat puţin şi Moş Crăciun, e adevărat, dar numai puţin) şi a dărâmat lacătele pe care vrăjitoarea le pusese pe porţile cetăţii lui dragi. Pentru că totul într-o poveste trebuie să se termine cu un bal, curtenii, magicienii şi menestrelii au cerut azil politic câteva ore în altă cetate, ca să îi arate vrăjitoarei că nu renunţă, chiar dacă cetatea lor de baştină nu este încă pregătită să primească oaspeţi şi că nu mor caii când vor câinii. Şi uite aşa, pentru că nişte curteni inimoşi au crezut cu toată forţa în ceea ce învăţaseră de-a lungul anilor de la menestreli, magicieni şi Împărat, Oraşul din povestea noastră are acum din nou porţile larg deschise. A demonstrat, încă o dată, că există multe lucruri frumoase pe lumea asta pentru care merită să lupţi, că întotdeauna Moş Crăciun vine la cei care cred în el din tot sufletul. Spunea cândva, undeva, un maestru al poveştilor că, de fiecare dată când cineva spune că nu crede în zâne, undeva în lume o zâna cade jos şi moare şi că, pentru a o salva, trebuie să batem din palme şi să strigăm "eu cred în zâne". Acesta este felul Oraşului de a striga în gura mare, să audă toate urechile sufletelor: "We do belive in music, we do, we do!"

Implanturi marca "Terra"

Am aflat de curând că mineralele conţin ADN şi că există o invazia pacifico-mediteraneano-atlantico-carpato-danubiano-pontică a extratereştrilor. Astăzi, acelaşi site de ştiri s-a gândit să îşi delecteze cititorii cu alte informaţii noi şi interesante. Astfel, aflăm de la ei că "Pământul are roci precum cuarţul şi feldsparul, care sunt făcut de silicon şi oxigen plus alte elemente." Fără nici un fel de alte comentarii, aş dori să întreb editorul care a lăsat chestia asta să apară online: cât mai costă nişte implanturi pentru planete zilele astea? În plus, l-aş ruga să fie atât de drăguţ să facă o faptă bună la vară şi, în loc să scrie ştiri, să modifice genetic siliciul ăla de pe plajă, ca să nu mai găsim chiştoace de ţigări şi ambalaje. În acest mod simplu şi plăcut, va rezolva două probleme majore în acelaşi timp: va contribui la ecologizarea planetei, ca să i se vadă silicoanele mai frumos şi îşi va oxigena puţin neuronii mult prea solicitaţi.

Amintiri din copilarie

Am petrecut ieri o seara care mi-a amintit de copilarie, de mirosul de portocale si banane puse pe calorifer, de nopti de iarna cu prieteni, cu vin fiert, cu chitari. Timp de aproape 6 ore, am reeditat clipele extraordinare in care imi scriam temele la lumina lumanarilor, imbracata cu toate hainele de iarna pentru a combate gerul din camera mea. Am invatat sa fiu ecologista si sa aleg mersul pe jos, sa renunt la tramvai sau troleibuz. Tot aseara mi s-a facut dor de o tura de noapte pe munte. A fost de altfel si prima oara cand am folosit frontala in oras pentru a vedea pe unde calc. Chiar mi s-a parut distractiv, mai ales ca pe langa mine treceau oameni care nu aveau frontala si le inghetau mainile pe lanterne. Mai putin distractiv a fost cand am facut cunostinta cu o creanga de copac, pentru ca un sofer cu prea multa energie mi-a bagat faza lunga in ochi cand a ajuns la 3 metri distanta de mine. In magazine era o atmosfera de sarbatoare, lumanarele aprinse peste tot, chipuri care afisau zambetul ranjit ce te duce cu gandul la un inceput de dementa, insa nici macar gandul ca li se strica marfa in frigidere nu i-a putut face pe comercianti sa renunte la el. E mai putin important faptul ca intreaga atmosfera festiva a fost putin deteriorata de clienti nemultumiti, care au inteles ca o ora nu vor beneficia de serviciile oferite de noi, insa le-a fost destul de greu sa priceapa de ce nici la 10 noaptea inca nu s-a rezolvat problema. Insa asta a fost doar un amanunt minor. Important e ca am petrecut ore minunate, demne de Evul Mediu si de o tara second hand. Candva poate voi afla si motivul din care ni s-a oferit sansa, tuturor celor cateva sute de oameni din zona asta, sa devenim sociabili, sa iesim pe strazi si sa schimbam informatii foarte interesante, cum ar fi de pilda "- Stiti cumva ce s-a intamplat? - Nu, ca nu mi s-a explicat, nici dansii nu prea stiau care e problema, dar stiu ca va dura pana la cel putin 9 seara".
Pentru toate astea, trebuie sa multumesc cuiva. Ocazia unica de a avea o seara romantica in firma, la lumina lumanarilor si cu atmosfera sarbatoreasca in aproape un sfert din sectorul 1 nu este meritul meu personal. Prin urmare, multumesc, Enel Muntenia. Am si o urare de sarbatori pentru tine: UP YOURS.

Eu as fi de parere...

8 decembrie 1980, New York. 4 focuri de arma. Simbolul unei generatii incrustat pe o piatra funerara.
16 septembrie 2000, Bucuresti. Cancer. Simbolul unei generatii incrustat pe o piatra funerara.
5 august 2007, Bucuresti. Cancer. Simbolul unei generatii incrustat pe o piatra funerara.
5 noiembrie 2010, Bucuresti. Cancer. Simbolul unei generatii incrustat pe o piatra funerara.

Eu as fi de parere ca prea curand si prea egoist ii uitam pe cei care au schimbat chipul istoriei. A noastra, a altora, a intregii umanitati. Ne amintim de ei doar cand se implineste un numar rotund de ani de cand au ales sa plece. In rest, sunt doar soaptele vantului si praful din stelele pe care ni le-au daruit. Eu as fi de parere ca este nedrept ca doar la 30 de ani de la moartea unui extraordinar artist omenirea considera ca este cazul sa il omagieze. Sunt oameni care au modelat frumos caractere, au schimbat moduri de gandire. Sunt oameni de la care fiecare din noi a invatat sa fie mai bun, sa iubeasca, sa viseze, sa creada, sa lupte. Eu as fi de parere ca, pe pamant, idiotii nu au doar arme. Au si puterea de a spala creiere. Eu as fi de parere ca e vremea ca macar noi, cei care era mici atunci cand "fratele" Lennon si-a mutat chitara in Rai, sa ne amintim, in fiecare an, ca el si altii asemeni lui sunt motivul din care noi stim, vrem si putem azi sa fim fiinte cu suflet, nu masinarii aliniate in fabrica de vieti.

Eu as fi de parere...


Vali Sterian


Florian Pittis


John Lennon

Întrebări existenţiale

Întrebări, întrebări, ne punem mereu întrebări, existenţa noastră este compusă din întrebări. Foarte târziu înţelegem că în general nu răspunsurile sunt importante, ci calea pe care ajungem la ele, pentru că aşa evoluăm (sau nu, dar am avut şansa să o facem, depinde de noi). Nu toate întrebările au răspuns. Cele 40 care urmează sunt pe cât de distractive, pe atât de logice zic eu şi sigur se poate găsi un răspuns la fiecare din ele. Nu uitaţi că marile idei apar exact când începem să ne punem întrebări ce pot părea stupide şi fără legătură cu problemele care ne frământă. E şi ăsta un mod de a relaxa neuronul. Ar fi de dorit totuşi să nu experimentaţi pentru a afla răspunsul la întrebarea cu numărul 16. Pisica voastră sigur nu va considera asta o realizare :)

...
1. De ce "prescurtare" este un cuvânt aşa lung ?
2. De ce soldaţii kamikaze purtau o cască ?
3. De ce se sterilizează acele cu care se fac injecţiile condamnaţilor la moarte ?
4. Care este sinonimul cuvântului "sinonim" ?
5. De ce nu există mâncare de pisici cu gust de şoarece ?
6. Dacă nimic nu se lipeşte de teflon, cum e lipit teflonul de tigaie ?
7. De ce balerinele merg mereu pe vârfuri ? Nu ar fi mai simplu să angajeze balerine mai înalte ?
8. Vreau să îmi cumpăr un bumerang nou. Cum pot să scap de cel vechi ?
9. De ce localurile deschise non stop au încuietori ?
10. De ce avioanele nu sunt fabricate din acelaşi material din care sunt făcute cutiile negre ?
11. Cum poate avea Donald nepoţi dacă nu are fraţi sau surori ?
12. Adam avea buric ?
13. Dacă Superman este aşa de deştept, de ce îşi ia chiloţii peste pantaloni ?
14. Când faci fotografii cu Mickey la Disneyland, omul din interiorul lui Mickey zâmbeşte ?
15. Când o maşină merge, aerul din interiorul pneului se învârte ?
16. Dacă o pisică pică mereu în picioare şi o bucată de pâine cu unt cade mereu pe partea unsă, ce se întâmplă dacă legăm o felie de pâine unsă cu unt de spatele unei pisici şi o aruncăm pe fereastră ?
17. De ce nu câştigă ghicitoarele la 6 din 49?
18. Cum se va numi epoca ce va succede pe cea contemporană?
19. Dacă despre o femeie se spune, atunci când nu este moartă, că este vie, de ce nu face struguri?
20. Cum se traduce "Ziua Păcii" în engleză fără să sune vulgar în româneşte?
21. Dacă de la înot se slăbeşte, unde greşesc balenele?
22. Dacă uleiul de porumb se face din proumb, cum este cu uleiul de corp?
23. Dacă lipiciul superglue lipeşte într-adevăr orice, de ce nu şi interiorul tubului?
24. De ce nu sună ocupat cînd greşim numărul?
25. De ce îţi trebuie programare la clarvăzător?
26. Dacă azi sunt zero grade, şi mâine e de două ori mai frig, cât de frig va fi mâine?
27. Primeşti bani înapoi dacă taxiul merge cu spatele?
28. De ce morcovii sunt mai portocalii decît portocalele?
29. De ce oamenii te cred pe cuvânt când le spui că există 400 milioane de stele pe cer, dar când le spui că această bancă a fost proaspăt vopsită cred că glumeşti?
30. De ce sucul de lămâie este în mare parte din ingrediente sintetice, pe când în soluţia de spălat vase este zeamă de lămâie adevărată?
31. De ce Tarzan nu are barbă?
32. Oamenii căsătoriţi trăiesc mai mult, sau doar li se pare?
33. Cu ce viteză se deplasează întunericul?
34. Cum se împachetează biluţele de polistiren când vrei să le trimiţi pachet?
35. Cum ar arăta scaunele, dacă am avea genunchii la spate?
36. De ce femeile nu merg niciodată singure la WC, ci doar în grupuri?
37. Un termos vara păstrează băutura rece, iarna caldă. De unde ştie termosul când e vară şi când e iarnă?
38. Eschimoşii orbi au câini de sanie dresaţi pentru orbi?
39. Un şofer care lucrează pe maşini de deszăpezire, cum ajunge dimineaţa la servici ?
40. Peştii de mare beau apă sărată sau apă dulce?

Brand de ţară

Există undeva, în munte, un sat în care timpul s-a oprit. Poate pentru că mulţi tineri au plecat spre alte zări, poate pentru că oamenii de acolo au ales să păstreze viaţă aşa cum era cea străbunicilor, în acel sat totul vorbeşte despre alte vremuri, despre datini, despre poveşti spuse la gura sobei în nopţile lungi de iarnă. În acel sat copacii poartă cocheti fire albe şi roşii, începând de pe 24 februarie şi până pe 9 martie, pentru a chema păsările şi pentru a aduce soarele şi ghioceii, vara casele mici şi bătrâne dorm în umbra nucilor şi merilor, toamna porţile se împodobesc cu şiraguri de fructe, iar iarna răsună clopoţeii cailor şi colindele copiilor.
Povestea acestui sat nu stă însă în obiceiuri, ci în oameni. În el locuiesc ultimii căutători de chihlimbar din România şi ultimul meşter ale cărui mâini ştiu să modeleze şi să aducă la viaţă mierea brună a pământului.
Stând de vorba cu el, privind micile bijuterii de care era atât de mândru, ascultându-i tristeţea din glas când spunea că nimeni nu mai vrea să înveţe şi că arta de a prelucra manual chihlimbarul va muri o dată cu el, m-am întrebat de ce nu ştim să păstrăm şi să arătăm lumii lucrurile frumoase pe care le avem. De ce copiii, în şcoli, învăţă cum să lucreze la calculator, însă nu au habar cum se ţese un covor, cum se naşte o oală de lut, cum se pictează vestiţii cocoşi de Horezu. De fapt, cred că nu mai au habar nici măcar ce sunt cocoşii de Horezu. Am popularizat mitul lui Dracula, ne preocupă (dez)integrarea diverselor minorităţi naţionale, ne batem cu pumnul în piept că avem cei mai buni IT-işti, cei mai buni medici, cei mai buni gimnaşti şi uităm cel mai important lucru: în fiecare sat pierdut în munte dispare, an de an, câte un meşteşug extraordinar care ar putea deveni cartea noastră de vizită pe care să o arătăm mândri tuturor. Şi asta pentru că bătrânii care cunosc tainele se sting, iar tinerii care ar putea învăţa de la ei nici măcar nu ştiu că poate bunicul ce le-a spus poveşti când erau mici este ultimul meşter olar, tâmplar, ţesător, bijutier, lutier de pe la noi, că meşteşugul care moare o data cu el ar putea să ne reprezinte şi să creeze un brand de ţară. La mulţi ani, România, oriunde ai fi.

Colind pentru ieri
Cu zapezi din suflet iarasi ninge,
se coboara amintiri din cer,
peste pragul casei iarna curge
cu miros de nuci si lerui-ler
se aprind in noapte gutuile la geamuri
din copilarie adunate de un gand
si dintr-o padure risipita fara ramuri,
toti copacii pleaca, pleaca iarasi la colind

Muntii innuntiti si singuratici
au aprins faclii de brazi spre cer
buciumele zimbrilor salbatici
canta pentru oameni lerui-ler.
Cu tristeti demult pierdute intr-o gara
Se topesc acum si merele-perechi
Canta lerui-ler,lerui ler in prag de seara
vara-ndragostita cu cirese la urechi.

Ninge cu al tropotelor iures
clopoteii cailor de lemn
si-ntr-un vechi catun din Maramures
timpul a lasat pe-o prispa semn.
Semn ca-n lume inca panze albe trec pe zare,
semn ca este vreme pentru noi iubiri sub cer
semn ca mai exista intre infinit si mare
glasuri care canta pentru viata lerui ler.

Madalina Amon - Trei sferturi in cer

Ziua lupilor

De foarte mulţi ani, am preluat sărbătorile altora, plângându-ne în acelaşi timp că nu se mai ţine cont de tradiţii, că spiritul românesc nu mai există. Din punctul asta de vedere, mi-au plăcut întotdeauna irlandezii. Oriunde ar fi, poartă cu ei tot ceea ce înseamnă Irlanda. Sărbători, culori, cântece, obiceiuri, superstiţii şi personaje mitologice. Elfii, spiriduşii, ielele, uriaşii şi piticii de sub stânci, există peste tot unde există irlandezi, iar în data de 17 martie întreaga lume devine verde, pentru că atunci sărbătoresc ei echivalentul a ceea ce ziua de 30 noiembrie este pentru noi (mai puţin ziua naţională). Mă întreb câţi dintre cei care s-au îmbrăcat anul asta în vampiri pe 30 octombrie ştiu că azi este ziua vrăjitoarelor la noi şi că Sf.Andrei este patronul spiritual al României, aşa cum Sf.Patrick este patronul spiritual al Irlandei. Noi însă preferăm să sărbătorim All Hallow's Eve. Păcat este că cei care aleg asta nici măcar nu ştiu ce este acea noapte, ce reprezintă, aşa cum nu ştiu nici ce reprezintă pentru noi noaptea şi ziua de Sf.Andrei.
Din punct de vedere religios, sărbătoarea de Sf.Andrei este poate cea mai importantă pentru România. Ar trebui să fie mediatizată şi popularizată, pentru că reprezintă ziua patronului spiritual al acestei ţări şi ar putea fi foarte bine legată de Ziua Naţională. Nu ne-ar împiedica nimic nici pe noi, aşa cum nu îi împiedică pe irlandezi, să facem cu adevărat două zile de sărbătoare frumoase, să aducem în pieţele publice şi parcurile noastre ursul, lupul, costumele tradiţionale, dansurile, să facem târguri de artă populară, concursuri tematice, etc.
Şi acum, să vedem ce obiceiuri există pentru al nostru "Halloween".

În tradiţia populară, 30 noiembrie este Ziua Lupului. Poveştile spun că în noaptea de Sf.Andrei lupii formează haitele, iar Sf. Andrei împarte prada, pentru iarna care începe, fiecăruia din ei. Legat de asta şi apropos de teama de lupi, trebuie să ştiţi că atacurile lupului asupra oamenilor sunt extrem de rare, în întreaga lume. Se spune că numai câţiva oameni sunt sortiţi să fie mâncaţi de lup şi se mai spune că şi lupii ştiu asta şi nu mănâncă decât pe cei meniţi. Conform legendelor, este şi singura noapte din an în care lupul poate să "îşi vadă coada", adică să privească în spate.
Noaptea de Sf.Andrei este şi noaptea vrăjitoarelor, cea în care duhurile ies şi umblă libere prin lume de la miezul nopţii până la primul cântat al cocoşilor, iar cerurile se deschid. Ca şi în noaptea de Sânziene, animalele vorbesc, însă nu e bine să le auzi, pentru că îţi va merge rău. În această noapte, fetele de măritat puneau busuioc sub pernă şi făceau "vrăji de ursit" pentru a îşi visa alesul.
Potrivit unui obicei vechi si in mod sigur uitat, de Sf.Andrei copiii formau grupurile de colinda si isi stabileau gospodariile unde vor merge in noaptea de Ajun. Tot în noaptea de 29/30 noiembrie se "păzea usturoiul". Într-o casă se adunau feciori şi fete, puneau pe o masă căpăţâni de usturoi, lumânări, ulcele cu apă neîncepută, pâine şi până în zori păzeau toate aceste lucruri, ca nici unul din ele să nu dispară sau să fie atins, cântau, dansau, făceau chef în toată regula. Dacă vreodată veţi auzi pe cineva că va spune "arăţi de parcă ai fi păzit usturoiul", să ştiţi că la asta se referă şi că arătaţi că şi cum aţi fi petrecut o noapte albă.
De Sf.Andrei se pune grâu la încolţit, pentru a afla cum îţi va merge în anul care vine. Dacă pe 1 ianuarie grâul din farfurioară este înalt, verde, des, înseamnă că vei avea un an bun.
Iată deci o mulţime de obiceiuri de care nimeni nu mai ţine cont. E adevărat, nu avem baluri mascate ca tradiţie de Sf.Andrei, însă în mod sigur avem multe alte moduri de a ne distra în această zi. În fond, distracţie poate însemna şi să mergi să vezi cum se face o oală de lut, sau cum se ciopleşte un fluier, pentru ca mai apoi să te întâlneşti cu prietenii undeva şi să "pazesti" toată noaptea vinul fiert şi chitările.
Aşa că la mulţi ani Andrei şi Andreea, pentru azi şi la mulţi ani români, pentru mâine. Sunt zilele noastre. Merită serbate, zic eu.

Ceasul cucuvaielor

Noaptea iată a venit.
vârcolaci şi iele,
duhurile rele,
pleacă la peţit.
Suflete, te-ascunde,
c-au ieşit din unde
fiicele râului
din celălalt tărâm.
Galeş le e glasul
şi sosit-a ceasul,
umbre-n urma lor rămân.

Albe, cu priviri de foc,
ielele nebune
au ieşit în lume
şi se prind în joc.
Fată despletită,
candela-nvelită,
în oglindă fum şi vis.
Buzele descântă,
cheamă şi cuvântă,
cerurile s-au închis.

Mulţi ca frunza, iuţi ca vântul,
vin, întunecă pământul,
timpul pentru rugă-a trecut.
Curge, zboară, cade, ţipă
aripi negre se ridică,
ceasul cucuvaielor a bătut.

30 de filme care trebuie văzute

Pentru că e luni şi pentru că poimâine va fi prima zi din ultima lună a acestui an (ciudată frazare, ştiu), mă gândesc să fac un (fel de) top al filmelor care îţi pot schimba felul de a fi, felul de a gândi, felul de a privi lumea. Poate, dacă încă nu le-aţi văzut, apucaţi să o faceţi până pe 31 decembrie şi veţi păşi în noul an cu alte vise, alte planuri, poate mai buni, mai atenţi la cei din jur, mai convinşi că, până la urmă, singurul lucru din viaţă care într-adevăr contează este dragostea , că atunci când crezi cu adevărat în ceva poţi face miracole. Şi, nu în ultimul rând, unele din ele au să vă amintească, dacă aţi uitat, că darurile pe care fiecare din noi le-a primit de la ursitoare nu trebuie irosite si ca singurele lucruri pe care nimeni, niciodata, nu ni le poate lua, sunt mintea si sufletul.

If Only
August Rush (multumesc, Gâză)
A Walk to Remember
P.S.I Love You
Good Will Hunting
5 People You Meet In Heaven
Georgia Rule
Sweet November
Scent of a Woman
50 First Dates
Paulie
S1m0ne
The Ultimate Gift
Finding Neverland
The Wizard of Oz
My Fair Lady
Miracle on 34th Street
Fisher King
Tootsie
Rainman
City of Angels
Donnie Darko
E.T.
Green Mile
Foxfire
Leon
Breakfast at Tiffany's
Awakenings
One Flew Over the Cuckoo's Nest
Modern Times

Cu sufletul in palma

Fiecare drum începe de undeva şi fiecare prim pas făcut pe el este cel mai frumos. Cu toate visele întregi, cu încredere că mâine va fi o zi extraordinară care va ţine o viaţă, cu palmele larg deschise dăruind lumii bucurie din bucuria ta de călător pe o noua poteca de cărămidă galbenă.
Fiecare drum sfârşeşte undeva şi, dacă ai puţin noroc, la capătul lui îţi mai rămân câteva vise, câteva speranţe, câteva pingele de pus la pantofii cei roşii pe care i-ai purtat când ai plecat în căutarea Oraşului de Smarald şi care acum stau uitaţi şi prăfuiţi într-un colţ de amintire.
Am pornit acum 5 ani pe un drum care trebuia să mă poarte pe curcubeu. Alături de mine stăteau un om care îşi căuta un suflet, un suflet care îşi căuta curajul de a încerca ceva ce nu a mai încercat niciodată şi un urs de pluş cu petice albastre.
Azi, omul şi-a găsit inima şi a aruncat-o, pentru că undeva, pe la jumătatea potecii, şi-a dat seama că de fapt nu este destul loc în el şi nu are atâta forţă încât să ţină vie o inimă. Sufletul şi-a găsit curajul, însă, ca omul să nu fie trist, l-a încuiat adânc în sine şi a avut grijă să nu îl mai lase să iasă la iveală. Iar ursul de pluş s-a pierdut, probabil aruncat sau uitat prin vreo haină, prin vreo geantă sau poate chiar la coşul de gunoi.
Azi, la final de drum, stau singură cu sufletul în palmă. E greu, pentru că în el s-au strâns toate pietrele pe care le-am cules din calea omului. Aş vrea să îl las puţin jos, ca să mă odihnesc, dar nu pot. Dacă o fac, mi-e teamă că nu ai să îl mai vezi şi nu ai să îţi mai poţi găsi niciodată visele, speranţele, încrederea, zborul, pentru că toate sunt în el, adunate pas cu pas.
Au trecut doar 162.934.373.830 de secunde din viaţa promisă, încă nu am ajuns pe curcubeu, aşa cum visai, iar sufletul meu stă tot în palmă.

ADN-ul mineralelor si invazia pacifica

De când am început să scriu pe blog, mi-am făcut o regulă din a nu comenta aici alte postări, articole de presă, emisiuni radiotvshowbizisice (sic!), comportamente şi afirmaţii ale persoanelor mai mult sau mai puţin publice. De data asta totuşi nu mă pot abţine. Ştiri scrise cu picioarele, articole agramate, informaţii reduntante, fraze fără cap şi fără coadă, m-am obişnuit demult să văd/aud/citesc la Realitatea. Este însă pentru prima oară când, datorită lor, aflu de o, citez, "invazie pacifică a extratereştrilor" şi de "minerale modificate genetic". Mă veţi ierta dacă îmi voi încălca şi regula de non-utilizare a romglezei internautice şi voi folosi unica expresie care reproduce exact prima reacţie pe care am avut-o: WTF?!?!?
Să le luăm pe rând.
Invazie pacifică. Ok, sunt de acord. Dar de ce neapărat pacifică? Mediteraneană ce are? Sunt mai destepţi aia din zona Pacificului, au cotizat mai mult la SETI ca să vină E.T. numai la ei? Poate vrem şi noi extratereştri. Mă rog, tot e bine că nu e vorba de o invazie atlantică, nu de alta, dar mă gândesc şi eu ca omul: NATO, aliaţi, recentele jocuri "bomba mea e mai şmecheră decât bombele tale made in USA" iniţiate de coreeni, o invazie atlantică nu ar suna bine deloc. De fapt cred că ideală ar fi o invazie caspică. Însă aş vrea să îi rog pe domnii extratereştri să fie o invazie prietenoasă şi lucrativă, pacifistă şi nu belicoasă.

Minerale modificate genetic. Eu prea multă biologie şi genetică nu ştiu, chiar aş putea spune că nu ştiu deloc, dar tot îmi pare puţin a la Ray Bradbury. Din câte mai ţin eu minte, presupunând că nu m-am sclerozat de tot(încă), organism modificat genetic înseamnă un organism viu creat artificial prin mutatul genelor de la stânga la dreapta şi de la dreapta la stânga, înainte-înapoi şi pe diagonală, ca în dansul ăla de se practică pe la nunţile româneşti.

Să vedem ce zice dicţionarul:
Mineral
definiţia 1
Corp solid, cu o anumită compoziţie chimică, care se găseşte în natură în stare cristalină sau amorfă, în componenţa rocilor şi a minereurilor.
definiţia 2
Care conţine corpuri anorganice; constituit din materie anorganică.

Genetică
Ramură a biologiei care studiază fenomenele şi legile eredităţii şi variabilităţii organismelor. Tehnicile ingineriei genetice constau în izolarea segmentelor ADN ( materialul genetic) de la o fiinţă vie (virusuri, bacterii, plante, animale şi inclusiv om) pentru a le introduce în materialul ereditar al alteia.

Acu', una din două: ori cei de la Realitatea sunt adepţii teoriei care spune că şi pietrele sunt vii, respiră, mănâncă, vorbesc, ori era vorba despre o poveste SF de care şi-a amintit editorul ştirii şi s-a gândit să bucure lumea cu ea.

Una peste alta, am să întreb şi eu ca unii comentatori: alo, băieţii, un jurnalist, ceva, angajaţi şi voi în următorul cincinal? Bag seama că la urangutani dresaţi să ţină pixul în mână şi să dea din el ca şi cum ar scrie v-aţi făcut norma pentru cincinalul ăsta, ştirile voastre o demonstrează din plin.

detalii despre extratereştrii pacifici şi ale lor pietre vorbitoare, aici

p.s. dacă vreunul din voi are vreme să semnaleze cârcotaşii, cred că le-aţi face o bucurie mare, poţi face mişto pe tema extratereştrilor minerali pacifici modificaţi genetic un întreg sezon

Un joc

Pare-se că în ultimele zile Vânzătorul de vise îşi culege ideile din filme. Pentru că cel mai recent văzut este "The Exam", mi-am amintit de o problemă de logică la fel de enervantă ca şi cea din mai sus numita producţie.

Prin urmare, prietene care citeşti acum asta, eşti într-o cameră ale cărei unice comunicaţii cu exteriorul sunt două uşi. Fiecare uşă este păzită de un Gardian. Una din uşi duce spre lumina (cunoaştere) iar cealaltă spre întuneric (ignoranţă). Unul din Gardieni spune întotdeauna adevărul, iar celălalt minte întotdeauna. Ai dreptul să pui o singură întrebare unui singur Gardian, pentru a descoperi uşa care duce spre lumină. Nu ştii care din cei doi spune adevărul şi care minte, aşa că nu contează pe care îl alegi. Ce întrebare pui?

Indiciu: există o unică întrebare care, pusă oricăruia dintre ei, îţi va indica invariabil uşa corectă, indiferent dacă Gardianul a minţit sau a spus adevărul.

Experimentul

Câmpiile Morţii, Abu Dhaib, Experimentul Stanford, Experimentul Piteşti, Birkenau, Auschwitz, Experimentul Milgram. Nume în spatele cărora se ascunde adevăratul chip al umanităţii. Ce se întâmplă când un om ajunge să deţină puterea absolută, când singurele reguli sunt cele pe care el însuşi le impune, când nu există nici un factor inhibitor -legi, justiţie, teama de pedeapsă- între el şi propria minte? Se va schimba? Va începe să se comporte altfel decât a fost educat să o facă? În 95% din cazuri, răspunsul este: da. Spre deosebire de restul animalelor de pe această planetă, oamenii au dezvoltat o înclinaţie aparte pentru cruzime. Ne place să vedem sânge, să auzim ţipete. Mergem la filme gen "Saw" şi le privim fascinaţi, ne oripilează ceea ce vedem acolo şi totuşi nu ne putem desprinde ochii de la ecran. Ne îngrozeşte şi ne hipnotizează în acelaşi timp orice are legătură cu violenta, moartea, durerea, tortura. Nu este de mirare că dacă, întâmplător, ajungem în poziţia de a deţine controlul absolut, ne putem transforma în bestii. Nu animale. Absolut nici un animal nu se comportă aşa. Nici un animal nu ucide de plăcere, nici un animal nu torturează. Doar noi. Închisorile şi lagărele sunt cele mai bune demonstraţii că oamenii nu sunt atât de departe pe cât cred în lanţul evoluţiei. Dar dacă nu e o închisoare reală? Dacă nu este un lagăr real? Dacă există reguli şi limite impuse de la început, rămânând comun un singur factor: puterea absolută acordată câtorva oameni? Veţi spune că, în acest caz, nimic rău nu se va întâmplă. Şi veţi greşi. La un moment dat, linia fragilă dintre joc şi real va fi depăşită. Este inevitabil să se întâmple aşa, pentru că întotdeauna într-un grup există cel puţin o persoană care a adunat atâtea frustrări, atâtea spaime, atâtea neîmpliniri încât, dacă i se va oferi ocazia, va deveni un monstru. Cred că este un soi de compensare inconştientă a faptului că în viaţă reală eşti nimeni. Pentru prima oară poţi conduce pe alţii. Pentru prima oară ai ocazia să plăteşti umilinţele şi durerea, chiar dacă cei asupra cărora îţi reverşi răzbunarea nu au absolut nici o vină. În acel moment, între ţine şi tu există un singur lucru care poate opri ororile: omul. Dacă într-adevăr faci parte din această specie, vei acţiona moderat, asigurându-te că se respectă regulile, dar fără să treci linia. Dacă partea umană din tine este doar o masca creată de educaţie şi societate, la un moment dat ea se va sparge şi vei deveni o specie care nu există. O specie ale cărei unice reguli sunt: umileşte, torturează, ucide. Înlătură-ţi chiar şi aliaţii dacă nu îţi recunosc puterea. Am considerat întotdeauna că jocurile de război sunt extrem de periculoase, pentru că acea linie de care vorbeam poate fi foarte uşor depăşită şi se poate ajunge de la distracţie la moarte în doar câteva secunde. Experimentele pe această temă o demonstrează.
Ce se întâmplă însă dacă în această ecuaţie - putere, lipsa cuiva care să oprească jocul- introducem şi banii? V-aţi întrebat vreodată ce aţi fi în stare să faceţi, până unde aţi fi capabili să mergeţi, pentru o sumă relativ mare de bani? Dacă vi s-ar pune în mână un pistol, v-ar fi arătat un om oarecare de pe stradă şi vi s-ar spune "trage şi vei câştiga destul cât să nu mai ai nevoie vreodată să munceşti", aţi face-o? Dacă vi s-ar propune să participaţi la un experiment în care unii dintre voi ar fi gardienii şi alţii deţinuţii şi totul ar trebui să se întâmple cât mai real cu putinţă, unica interdicţie fiind folosirea violenţei fizice, aţi acceptă? Aţi avea curaj să vă înfruntaţi adevărata personalitate? Ce aţi face când aţi vedea că jocul nu s-a încheiat după primul abuz, deşi iniţial vi se spusese că asta se va întâmpla? Ce aţi face dacă într-o zi aţi ajunge în poziţia de a avea putere absolută asupra altora? Cred că fiecare dintre noi ar trebui să ne punem întrebarea asta. Părerea mea este că niciodată puterea, de orice fel, nu ar trebui să ajungă decât în mâinile unui om destul de educat încât să ştie ce poţi şi ce nu poţi face ca lider. Până unde poţi duce jocul şi cât ai dreptul să dispui de cei subordonaţi ţie. Felul în care ştim să folosim libertatea este singurul lucru care poate să ne diferenţieze de strămoşii noştri din peşteri şi să ne urce puţin pe scara evoluţiei. Nu mult, din păcate, însă destul cât să înţelegem că de fapt tot ceea ce se întâmplă în jurul nostru este un experiment are are rolul să ne înveţe, să ne dreseze unde e locul nostru şi unde e locul lor. Ce se întâmplă însă în cazul în care subiecţii experimentului refuză să mai joace după regulile Fratelui cel Mare? Într-o zi vom afla asta, probabil. Va fi ziua în care între noi şi creierul nostru va sta doar partea umană şi ea va decide care este viitorul. Va fi un soi de "gom jabbar" al omenirii, însă nu capacitatea de a învinge spaima, ci aceea de a învinge cruzimea va face diferenţa dintre om şi animal primitiv. "Când priveşti în abis, abisul priveşte şi el în tine".

Mic manual de nefericire...

...sau cum să devii nefericit în 15 paşi simpli. Şi nu doar atât, dar şi cum să continui să rămâi nefericit oricât de mult ar încerca cei din jur să te convingă de faptul că viaţa e frumoasă.

1. Fii convins că toţi sunt mult mai buni decât tine, minimalizează-te zilnic şi compară-ţi mereu realizările sau eşecurile cu cele ale altor persoane.
2. Povesteşte de cel puţin 20 de ori pe zi, oricui are răbdare să te asculte, cât de neplăcute sunt viaţa ta, situaţia ta materială, relaţia ta, copiii tăi, rudele tale, prietenii tăi. Nu mişca nici un deget ca să schimbi ceva în bine.
3. Fii supărat cât mai mult timp şi răspunde cu un "n-am nimic" morocănos oricui te întreabă ce ai pe suflet.
4. Nu spune niciodată celor dragi că îi iubeşti. Porneşte de la premisa că ei oricum ştiu asta, deci nu mai simt nevoia să o şi audă din când în când.
5. Fă în fiecare zi exact aceleaşi lucruri, în exact aceeaşi ordine. Dacă se poate să urmezi o rutină stabilită la secundă, pe ceas, este perfect.
6. Când vezi că nu ţi-a reuşit ceva din prima, renunţă. Reciteşte pasul 1 si povesteşte-ţi cel puţin o dată pe oră că tu oricum nu eşti bun de nimic. În general evită să inveţi ceva nou, să iţi schimbi viaţa, oraşul, ţara, relaţiile. Spune-ţi că oricum nu va merge, deci nu are rost.
7. Fă-ţi o listă cu toate lucrurile rele (adevarate sau doar închipuite) pe care le-ai facut încă de când ai spart vaza bunicii când aveai 10 luni şi mergeai de-a buşilea. Citeşte-o de două ori pe zi, dimineaţa şi seara şi nu uita să te culpabilizezi pentru orice a mers pe dos in viaţa ta, sau pentru chestii mai puţin plăcute întâmplate acum 1000 de ani. Axează-te pe acele momente despre care nu îşi mai aminteşte nimeni cu excepţia ta.
8. Lasa-te condus de frică şi fii convins că drobul de sare stă pregătit să cadă în orice secundă. Dacă iţi poţi imagina un meteorit, combinat cu o ploaie de lăcuste şi nişte uragane, plus un tzunami şi două cutremure, câteva maladii mortale şi cel puţin una cronică şi incurabilă, toate dând buzna in viaţa ta în acelaşi timp, venite special pentru tine şi care te afectează doar pe tine, este şi mai bine.
9. Fă în aşa fel încât să nu te mai intereseze decât banii şi munca, lasă orice altceva pe un plan secundar, nu mai vorbi despre nimic altceva. Preferabil renunţă la prieteni, hobby-uri. Aminteşte-ţi să te plângi mereu de colegi, şef, salariu, însă în nici un caz nu îţi schimba job-ul şi nici nu încerca să mai înveţi o meserie, sau chiar să porneşti propria afacere.
10. Pretinde întotdeauna de la ceilalţi mult mai mult decat poţi tu să le oferi.
11. Nu ierta niciodată nimic, nimănui. Răzbună-te cât poţi de des, pentru orice, chiar şi pentru faptul că acum ceva timp cineva a uitat că ţie nu iţi place cafeaua cu zahăr şi ţi-a adus o ceaşcă în care pusese, din greşeală, toată plantaţia de sfeclă. După ce te-ai răzbunat, pedepseşte-te şi pe tine pentru că ai făcut-o.
12. Nu te implica într-o relaţie de lungă durată, ca să nu suferi. Nu vei afla niciodată dacă nu cumva ai ratat marele tren, însă e foarte bine. Asta iţi va da un motiv în plus să fii nefericit, pentru că te vei intreba mereu dacă nu cumva de data asta era ceea ce iţi doreai.
13. Când iei o decizie, fă-o întotdeauna ţinând cont de evenimentele trecute. Lasă mereu trecutul să îţi influenţeze prezentul şi viitorul şi nu porni pe un nou drum, oricum şi de data asta va fi la fel. La fel de rău, ai ghicit.
14. Fă-ţi un scop din a încerca să schimbi persoanele din viaţa ta. Pentru asta, foloseste cât mai des critica.
15. Bârfeşte-i mereu pe toţi, invidiază-i pentru orice ei au şi tu nu, dar nu încerca să faci în aşa fel încât să obţii şi tu acel lucrul pentru care îi invidiezi. În general fii nemulţumit de oricine şi de orice, cu sau făra motiv. Nu uita să reinterpretezi cuvintele celorlalţi în aşa fel încât să îţi creezi senzaţia că au ceva personal cu tine.

Urmând aceşti 15 paşi extrem de simpli, vei obţine:
- o psihoză maniaco-depresivă cu episoade din ce în ce mai dese şi mai agresive
- sentimentul unic şi imposibil de reprodus pe cale artificială că intregul mapamond a semnat un pact să îţi facă ţie viaţa amară
- o garsonieră numai a ta, în care cel mai probabil îţi vei petrece tot restul vieţii încercând să îţi dai seama dacă eşti Napoleon, Regina Elisabeta I, sau Ioana D'Arc. Printre alte avantaje, trebuie menţionat acela că nimeni nu o să te mai contrazică niciodată, iar mâncarea îţi va fi servită prin fereastra de la uşa, fără ca tu să mai fii nevoit să faci efortul de a merge la masă.


Succes.

Şi nu uita că viaţa ta este exact aşa cum alegi tu să fie. Nu există "nu pot", există doar "nu vreau".

"Pluteşte drept înainte şi dacă pământul pe care-l cauţi nu există încă, fii sigur că Dumnezeu îl va crea într-adins pentru a-ţi răsplăti îndrăzneala."
Regina Isabella către Cristofor Columb

Faţa nevăzută a lucrurilor

Motto:
Când ultimul copac va fi tăiat, ultimul peşte va fi prins şi ultimul râu va fi otrăvit, vom realiza că nu putem să mâncăm bani.

Trăia  în Nevada, mic şi urât, nebăgat în seamă de nimeni, cu trupul contorsionat si încovoiat, care îl făcea să semene mai mult cu un animal născut din coşmarurile nopţii. Numele lui era Prometheus şi provenea din familia Pinus longaeva. Într-o zi, un student a avut de realizat o lucrare despre cei mai bătrâni copaci din lume şi, inevitabil, a ajuns acolo unde locuia Prometheus. L-a privit cu scârbă, s-a scarpinat în cap şi a decis că ar fi interesant totuşi să scormonească puţin prin măruntaiele bătrânului. Zis şi făcut. A scos burghiul lui cel nou pe care dăduse o grămadă de bani şi a început să scobească. Prometheus a tăcut cât a tăcut, a suportat operaţia de deteriorare a trunchiului cu stoicismul şi resemnarea vârstei, însă la un moment dat s-a supărat şi a luat şi el o decizie, anume să îşi pună la treabă colţii încă puternici şi să muşte cu forţă din burghiu. Studentul nostru, care nu se aştepta la aşa ripostă agresivă, s-a înfuriat. Cum adică, burghiul lui cel nou, abia cumpărat, care costase o grămadă de bani, să rămână amintire înfipt în burta unui moşneag care nici măcar nu merita de fapt efortul de a fi studiat? Nu, aşa ceva nu era posibil. Prin urmare, s-a dus la autorităţi să îl pârască pe Prometheus şi să ceară înlăturarea lui în scopul recuperării preţioasei unelte.
Şi uite aşa, pentru că oamenii nu ştiu niciodată să decopere şi faţa nevăzută a lucrurilor, a fost tăiat cel mai batrân copac din lume, care nu făcea nimănui nici un rău, ci doar aştepta liniştit momentul (nu foarte îndepărtat în timp faţă de cel la care se petrece povestea) acel magic şi extraordinar moment când ar fi împlinit venerabila vârstă de 5000 de ani.
Morala: lucrurile nu sunt întotdeauna ceea ce par fi şi este foarte uşor să judecăm doar după aparenţe, fără să mai procesăm informaţia în reţeaua neuronală. Asta nu înseamnă însă în mod necesar că analiza noastra va fi şi cea corectă.  
                 
   ...şi toată lumea a trăit fericită până la adânci bătrâneţe,                        mai puţin eroul principal
                                                             
                                   The end.

Vasile Seicaru-Padurea si menajeria

Ecouri, ecouri...

Exista in lume milioane de oameni care nu au cui sa ceara ajutor. Poate unii trec pe langa tine, pe strada, iar tu nu ai cum auzi strigatul lor mut. Daca i-ai privi in ochi, ai sti. Intr-o lume ideala proabil i-ai opri si i-ai intreba ce poti face pentru ei. Nu ai cum face asta insa, nici unul din noi nu are cum. Putem totusi, macar din cand in cand, sa ne amintim sa fim oameni si sa preluam strigatele care intamplator ajung la noi, sa le trimitem mai departe, sa fim ecou.
Azi am doua povesti pentru voi:

POVESTEA NR.1
Zolty este un om care chiar are probleme. Mari. Traieste de cand era mic in scaunul cu rotile, este sustinut de un frate caruia tocmai i s-a taiat 25% din salariu (prietenii stiu de ce) si amandoi locuiesc intr-o casa care in curand se va darama peste ei. Asta ca sa nu mai pomenesc nimic de faptul ca nu au cu ce se incalzi si ca in general nici niste paturi, haine, strachini si cratite sau orice altceva voua nu va mai este de folos prin gospodarie le-ar putea fi lor utile.
Apelul vine de aici si de aici .
Puteti ajuta cum va e  mai usor: donand orice suma in conturile de mai jos, trimitand pachete cu diverse, sau punand efectiv mana pe lopata, cazma si ajutandu-l pe Zolty in primul rand sa isi consolideze casa acum, in prag de iarna. Daca sunteti arhitecti sau ingineri constructori, daca aveti o firma de materiale de constructii, ajutorul vostru e la fel de binevenit.

- virament bancar pe numele BĂZĂVAN RADU VALENTIN 
   cont RO87INGB0000999900415087 deschis la ING Eroilor, Cluj (în RON) – pentru acoperirea cheltuielilor legate de consolidarea şi izolarea casei
- virament direct în contul lui Zolty – EGYED PETRU ZOLTAN
  Conturile bancare:
  cont în RON – RO71 RZBR 0000 0600 1001 9118
   sau
  cont în EURO – RO33 RZBR0000060010019123
 ambele deschise la RAIFFEISEN BANK sucursala Turda  (BIC/SWIFT: RZBRROBU)

POVESTEA NR.2
Povestea ei este scurta. O cheama Adina Buhoci, are 32 de ani, este mama unei fetite de 1.3 ani si a aflat de curand ca sufera de o forma grava si acuta de leucemie. Adina nu are neaparat nevoie de bani cat de transfuzii zilnice de sange. Pentru ca sistemul medical romanesc spune ca nu poate primi decat daca se doneaza pentru ea, sunteti rugati sa o ajutati. Ea are grupa A2, insa nu este neaparat necesar sa aveti si voi aceeasi grupa, asa cum de altfel stiti din alte campanii similare organizate in ultimii 2-3 ani.de data asta nu mai este insa vorba despre un parinte care cere ajutor pentru copilul sau, ci despre o mama care cere ajutor ca sa poata sa traiasca destul de mult pentru a  isi vedea copila ajunsa om mare.
Apelul vine de aici, de aici si de aici.
Dupa ce donati, veti primi o fituica ce va trebui sa ajunga (prin posta) aici: SC Business Logic Systems, strada Pitesti nr.16, Cluj-Napoca
Centre transfuzie sanguina din tara

Si pentru ca tot se apropie diversi Mosi, va amintesc ca orice obiect, jucarie, haina de care voi nu mai aveti nevoie poate ajunge foarte bine la o casa de copii sau la un azil de batrani, sau chiar la vecinii vostri de bloc/strada mai saraci. Nu trebuie sa asteptati sa inceapa cineva o campanie umanitara ca sa le duceti, le luati pur si simplu si mergeti voi cu ele acolo unde credeti ca e nevoie.

Octavian Bud - Niciodata (live)
 

Apel la decenta

Exista candva, pe plaiurile "mioritice" (si nu numai) un obicei frumos: cel mai mare dusman daca iti era un om, cand se afla pe patul de moarte te duceai si ii dadeai iertarea ta, ca sufletul sa ii poata trece impacat in lumea umbrelor. Cu totii avem parerile noastre despre cei din jur. Putem sa ii apreciem sau nu, sa ii iubim sau nu, e chestie de preferinte si mai ales de relatia in care suntem cu respectivele persoane. Sa te bucuri insa in fata mortii unui om, sa spui: "a mai murit un porc/jigodie/nenorocit" mi se pare urat si nedemn pentru cineva care se considera a fi fiinta umana. Cum te-ai simti daca, la moartea unuia din apropiatii tai, ai auzi un oarecare spunand: "a mai murit o jigodie"? E posibil sa aiba dreptate, din punctul lui de vedere. E posibil ca acel om, a carui moarte tu o plangi, sa fi facut un rau cumplit cuiva. Totusi, pe tine cuvintele te vor durea si vei riposta. Asa cum bine spunea un nene cu multi neuroni, totul este relativ. Privind prin prisma acestei relativitati, daca nu poti spune ceva bun despre un om la moartea lui, atunci este mai bine sa spui doar "Dumnezeu sa il ierte" sau sa taci. Se numeste respect pentru durerea copiilor lui, pentru ca doare enorm cand pierzi un parinte. Daca nu ma credeti, inchideti ochii si imaginati-va ca mama sau tatal vostru tocmai au murit. O sa vedeti ca numai gandul o va sa rupa sufletul in doua. Nu am vrut sa scriu despre aceasta moarte mai mult decat scrisesem, tocmai pentru ca nu am nici o certitudine despre omul Adrian Paunescu. Ma ingrozeste si ma scarbeste insa ceea ce vad si aud de doua zile, asa ca am decis ca e cazul sa imi exprim si eu opinia, ca sa nu mai existe discutii ulterioare pe aceasta tema. Il respect pe poetul Adrian Paunescu. "Un versificator traficant de sentimente", a spus cineva. Poate, nu am cum sa ma pronunt, nu sunt nici critic, nici literat. Eu doar citesc si stiu atat: sunt poezii ale lui care ma ating adanc in suflet, mi-l sfasie sau mi-l inalta. Sunt versuri ale lui care ma fac sa plang pentru toata nedreptatea din lume, versuri care ma fac sa ma indragostesc iar si iar de oameni, de poveste, de flori, de cantece, de istorie, sunt chiar si versuri care ma fac sa iubesc aceasta tara mult prea plina de oameni cu suflete mici si urate. Pentru mine, Adrian Paunescu-poetul exista, asa ca va rog sa imi dati voie sa ii regret plecarea fara sa mai varsati venin. Daca nu din respect pentru voi ca oameni, atunci din decenta si respect pentru copiii lui. Nu ma intereseaza omul Paunescu, am spus-o deja. Nu stiu ce a facut, cum a facut si am prostul obicei sa nu iau de bun si adevarat tot ce spun unii si altii, pentru ca orice moneda are doua fete. Parerile altora despre cineva nu le ascult niciodata, imi formez propriile opinii in functie de ceea ce vad si, cum bine stiu cativa cunoscuti, sunt in stare sa imi apar acele pareri cu orice pret, asa cum la fel de bine pot sa imi cer si scuze daca descopar ca nu am avut dreptate. Prin urmare, daca eu, incapatanata, orgolioasa si extrem de "aprinsa" cand e vorba de aparat/blamat pe cineva sau ceva, pot ignora toate povestile urate si pot sa regret moartea unui poet, atunci puteti si voi, chiar daca nu il considerati nici poet, nici om, sa practicati decenta in fata mortii si sa taceti daca nu aveti nimic civilizat de spus. Asta daca vreti sa va mai numiti prieteni ai mei. Refuz sa am prieteni care jubileaza ca a murit cineva. Din punctul meu de vedere, cei care gandesc asa nu sunt cu nimic mai buni decat cel in care dau cu pietre(in cazul in care acela chiar a fost o jivina fara caracter si moralitate) si nu isi merita dreptul de a se numi oameni. Ca sa vedeti cum se procedeaza in cazul in care chiar simti nevoia sa spui ceva la moartea unui om care te-a suparat si te-a ranit profund, sau pe care pur si simplu nu l-ai suportat din cine stie ce motive, cititi asta.

P.S.
Daca va plac versurile si aveti curajul sa o recunoasteti fata de voi (pentru ca frumusetea si linistea sufletului vostru sunt cele care conteaza) cred ca cinstit ar fi sa acordati iertarea voastra in singurul mod in care o mai puteti face: aprinzand o lumanare.

Daca sufletul tau intelege de la rock pan' la imnuri si rugi...

Stateam acum cateva zile de vorba cu un prieten de departe despre folk si poezia care da poveste melodiei. Azi voi uita omul si ma voi gandi doar la artistul care a pus cuvant in cantecele pe care atat de mult le iubesc si le iubiti. Incercati si voi sa faceti la fel, pentru ca astazi s-a mai pierdut o parte din generatia in blugi si din pacate nu exista nimic venit in urma ei care sa o inlocuiasca.

Scenariul unui film de groaza

ora 7:00 M-am trezit. In timp ce pun de cafea si ma spal pe dinti, deschid PC-ul si intru pe YM, ca nu cumva cele cateva sute de contacte pe care le am in lista sa fi uitat ca exist in cele 5-6 ore in care am lipsit din motive de somn. Daca tot am deschis PC-ul si m-am logat, e cazul sa ii anunt pe toti ca astazi va fi soare si nu va ploua.

ora 9:00 Am ajuns la birou si ma reped infrigurat(a) la PC, sunt deja offline de vreo ora. Daca tot m-am logat, inainte de a imi verifica intalnirile si telefoanele si ce-o mai fi de facut pe ziua de azi, hai sa mai trimit un mass, oamenii inca nu au aflat ca varul Fane are un concurs pe site-ul lui.

ora 9:30 Super tare, ce banc misto, pe asta nu l-am mai auzit...de vreo 10 ani, trimit un mass ca sa se rada(sic!) si altii.

ora 9:35 Wow, ce poze faine, ce dragalasi sunt catelusii astia cu fundita, poate vor si altii sa ii vada, o sa le trimit un mass

ora 10:00 Oare nu o fi uitat lumea de concursul lui varu' Fanel? Sa le mai dau eu un mass...

ora 11:00 Ce articol interesant, oare nu vor si altii sa il citeasca? Hmm...cam lunga lista, nu stau sa aleg pe cine ar putea interesa, mai bine dau un mass, nu conteaza ca probabil 99% din cunoscutii mei mai mult sau mai putin virtuali nu sunt interesati de workshopuri despre cresterea socatelui portocaliu de padure, e doar un mass, nu se supara, daca nu ii intereseaza nu citesc.

ora 11:30 M-a rugat varu' Fanel sa mai dau mass cu concursul lui.

ora 12:00 Plec la masa. Oare imi mai merge netul pe mobil...?

(dupa cateva ore si 15 mass-uri mai tarziu)

ora 16:00 Ce obosit(a) sunt, abia astept sa ajung acasa, macar de acolo pot vorbi ca lumea pe mess fara sa ma mai opresc sa fac tot felul de chestii. Chiar, sa nu uit, inainte sa inchid PC-ul, sa mai trimit un mass cu catelusii aia ca sunt tare draguti si poate nu era toata lumea online cand am dat prima oara link-ul.

(dupa alte cateva ore si cateva mass-uri)

ora 21:00 Ar cam trebui sa fac curat in lista de mess, nici macar nu stiu cine erau aia care m-au injurat azi ca le-am trimis vreo 30 de mass-uri, ce tampiti, daca nu ii intereseaza, de ce citesc mesajul pe care il trimit eu?

(dupa inca 4 ore, insa cu mai putina mass-uri, pentru ca e greu sa trimiti mass si sa vorbesti cu 10 oameni in acelasi timp)

ora 1:00 E timpul sa merg la somn. Ah, sa nu uit sa dau un mass ca maine o sa ploua, sa stie lumea sa isi ia umbrela.

ora 7:00 M-am trezit. In timp ce pun de cafea si ma spal pe dinti, deschid PC-ul si intru pe YM...

- poate continua la nesfarsit, pana la epuizarea nervoasa a "prietenilor", exploziile solare din 2012 (da, Doamne :D ), concediu (desi atata vreme cat exista internet mobil este relativ neimportant), somn (din fericire doar cateva ore, asa ca lumea nu va rata cele mai importante stiri despre ploaia de toamna si ninsoarea de iarna plus extraordinarul workshop despre socatele de padure) -


Prin urmare:

Multumesc tuturor celor care mi-au trimis mass-uri de-a lungul anilor, pentru ca:
1. Nu mai beau cola de cand am descoperit ca dizolva orice este organic.
2. Nu mai merg la cinema de frica sa nu ma asez pe un ac de seringa infectat cu SIDA.
3. Nu mai folosesc deodorant care poate sa-mi provoace cancer.
4. Nu mai ies cu nimeni deoarece mi-e teama ca ma atrage undeva, ma drogheaza si-mi scoate rinichii sa-i vanda la negru.
5. Am pus toti banii economisiti in contul lui Getuta, o fetita sarmana care are vro’ 20 de boli incurabile si care a reusit sa abureasca doua din cele mai mari companii din lume sa doneze cate 1 cent pentru fiecare mesaj care contine numele ei.
6. Am cam 30.000 de ani de ghinion in fata mea si am murit deja de 36.445.544 de ori.
7. Am aflat de 1700 de ori ca exista un virus care imi sterge lista de contacte din YM.
8. Sunt blestemata sa nu gasesc adevarata dragoste pentru ca nu am dat restart la PC, nu m-am dat de 3 ori peste cap si nu am apasat shift de 2.000.000 de ori.
9. Am citit de 874 de ori ca imi va fi sters contul de pe yahoo.
10. Mi-am sacrificat o mare parte din economii pentru micutul Rares, care e de 6 ani tot nou-nascut si se afla tot in spital in stare critica.
11. Am aflat de toate conferintele si workshop-urile despre cum sa iti stabilesti target-uri realiste cand te ocupi cu vanzarea online de sosete tricotate de bunica fratelui cel mare al varului sotiei nepotului cumnatei lui Moise.
12. Am recitit fascinata de 1.234.012 ori toate bancurile pe care le spuneau parintii mei la chefuri cand aveam 5-6 ani.
13. Cam astea au fost dar nu avea farmec daca nu ajungeam la 13.


si le propun urmatorele mass-uri:

- Salut! Ma numesc Titi! Sunt un mass micut, de-abia am fost creat! Tu ma poti ajuta sa traiesc si sa ma inmultesc trimitandu-ma mai departe! Dupa cum vezi, nu sunt un mass rau. Daca ma ignori, nu te blestem si nici nu te mint ca vei fi gasit de iubirea vietii tale la miezul noptii daca dai buzz la 50 de persoane. Nu sunt insa nici un mass bun. Daca ma trimiti mai departe, parintii micutului Gigel nu vor primi 0.00005 centi si nici nu vei castiga la loto. Vezi? Am fost cinstit cu tine, asa ca fa o fapta buna si trimite-ma mai departe! Macar eu sunt un mass cu suflet! Ai mila! -

- Daca stergi acest mesaj dupa citire, vei avea un an de ghinion, vei ramane fara prieteni, te va calca masina de calcat, nu-ti va mai merge netu', nu vei mai avea nicio zi ideala, vei asculta numai Cheeky Girls, vei munci 20h zilnic, te vei uita numai la "Stirile de la ora 5", iti va creste par pe nas, nu vei mai putea face pipi la toaletele ecologice din oras, o sa ramai fara hartie igienica de 3 ori pe saptamana, te va musca cel putin un caine o data pe luna (locul de care te va musca nu se poate stabili cu precizie...), vor intra mascatii peste tine in casa si nu-si vor cere scuze ca nu au batut la usa, cand te vei plimba prin parc va incepe ploaia si nu o sa ai umbrela la tine, te vei ingrasa peste masura, iti va creste colesterolul cu toate ca vei manca numai soia, vei munci in week-end, te va calca masina de calcat (din nou!), nu-ti vor mai merge jocurile pe calculator, telefonul nu va mai avea semnal, se vor strica apometrele, televizorul iti va lua foc (ceea ce nu e asa rau, avand in vedere ca singura emisiune la care te vei uita e "Stirile de la ora 5"), te vei electrocuta cand vei schimba bateria la ceas, vei fi concediat, iti vei gasi un nou serviciu dupa 86.400s la Monte Carlo si o sa faci naveta zilnic pana o sa-ti gasesti casa acolo. -

P.S. "Rugam toti amatorii de mass sa se sinucida sau sa roage pe cineva sa ii impuste. Multumim. Directia Anti-tembelism."

Urme in nisip

Candva aveam aripi si vanam Steaua Polara. Locuiam pe muchia cea mai inalta a lumii, alergam printre zile si nopti cu nepasare pentru "ieri", cu speranta pentru "maine", tinandu-ne cu ghearele si coltii cat mai mult de ultima frantura de "azi". Eram cavalerii visului si ai lucrurilor indraznete. Eram convinsi ca putem fi orice, oriunde, credeam cu toata puterea sufletului ca Universul a fost creeat doar ca sa avem noi ce sa cucerim. Cateodata ne luam baghetele de ucenici-vrajitori si opream cursul firesc al lumii, incercam sa facem "ceva"-ul "altceva" si nu luam in seama apele dezlantuite in urma noastra. Imparteam ganduri tuturor, sfasiam emotiile, ne plictiseam repede si deveneam si mai plictisiti atunci cand ne dadeam seama ca ne-am plictisit. Respiratia noastra avea ritmul impus de aventura care ne astepta dincolo de usa. Eram tineri si toti oamenii din jurul nostru trebuiau sa fie asemeni noua.
Candva aveam aripi si vanam vise. Acum, ne-am oprit din goana si, cu arcurile rupte, ascultam Timpul. Cand chipurile din jurul nostru nu mai au stralucirea pe care o stiam, intelegem ca zilele care vin de acum inainte vor naste fiecare cate un inger. Undeva, pipaindu-ne urmele, ne pandeste Crocodilul din Taramul de Nicaieri. Tic-tac-ul burtii lui este singurul cantec ce ne va insoti de acum pasii, pana in clipa in care si noi vom deveni ingerii cuiva. In acea clipa, nu vor mai conta nici realizarile, nici esecurile, ci doar zambetul pe care l-am lasat (sau nu) in urma noastra. Noapte buna...

Let's do it Romania

Eu asta fac maine. Voi...?

Umbre

Nu mi-au placut niciodata oamenii care nu ajuta atunci cand pot sa o faca, motivand graba, lipsa mijloacelor concrete de rezolvare a problemei pentru care sunt solicitati, sau alte gaselnite de moment. In general, cand cel care iti cere sprijinul stie ca ai cum sa il ajuti, cand si tu stii ca ai cum si el stie ca tu stii si totusi spui "nu", refuzul tau, orice motivatie i-ai gasi si in orice forma l-ai imbraca, transmite un singur lucru: nu e treaba mea sa ii ajut pe altii, fiecare se descurca asa cum poate. Indiferenta fata de alte fiinte este cel mai grav defect pe care il putem avea si nu ne gandim niciodata ca refuzul nostru ar putea avea un efect mai dramatic decat ne inchipuim noi.
De-a lungul anilor, am ajutat oameni, catei, pisici, pui de vrabie, uneori doar am ascultat si am oferit umarul si o batista, alteori facut lucruri concrete si palpabile. De fiecare data cand cineva m-a rugat sa ajut sau am simtit ca este nevoie sa ajut, am intervenit, atat cat am stiut si am putut, de doua ori chiar in situatii extreme de "viata sau moarte". In cazul "umanilor", o fac de din dragoste de oameni. O "cineva"(sic!) cu suflet frumos si cald mi-a spus candva ca nu exista oameni rai, doar oameni care nu au cunoscut niciodata bunatatea, asa ca, din punctul meu de vedere, orice om care te roaga sa il ajuti merita sa o faci, indiferent cine este, cum este, ce face in restul clipelor sale. In cazul animalelor, povestile sunt multe, majoritatea comice, cum ar fi puiul de graur (probabil una din primele mele tentative de "salvati animalele" ) pe care l-am "adoptat" cand eram foarte mica si am insistat sa ii var pe gat o rama care depasea cu mult dimensiunile lui, pana cand o persoana miloasa mi l-a smuls din mana, puiul de arici ratacit de mama lui care isi rupsese un picior, pe care l-am ingrijit o saptamana, care a "rontait" cu pasiune toate bucatelele de hartie pe care le-a putut gasi si care la un moment dat a plecat singurel, a lipsit cam o zi si a revenit mandru insotit de inca un arici, pentru ca, probabil, in mintea lui se cuibarise ideea ca sub cartile mele este locul perfect in care si-ar putea aduce si restul familiei si multe altele.
A existat totusi un moment cand am facut si eu asa cum fac altii cand cineva le cere sa intinda o mana. Puteam sa ajut, nu m-ar fi costat nimic in afara unei (poate) nopti nedormite, insa am ales sa nu intervin, nu din indiferenta, ci pur si simplu din lasitate. Este o amintire care iese uneori din cutiuta si ma trage de maneca. In urma ei ramane aceeasi intrebare: ce efect a avut hotarerea mea de a nu interveni?

Eram in Vatra Dornei si ne intorceam de la o "seara cu chitari". Stateam la o prietena a carei casa se invecina periculos de mult cu padurea si muntele. Era noapte tarziu, iar noi ne grabeam, pentru ca era frig, ceata si mai erau si multi catei iesiti in patrula de noapte, nu tocmai prietenosi. Cand am ajuns aproape de poarta, am descoperit ca prin fata ei se plimba, destul de agitat, unul din "patrulatori". Am incercat sa evaluam situatia, sa aflam daca e singur, daca este pus pe muscat etc. Cand ne-a fost clar ca nu e deloc agresiv, ci doar (credeam noi) curios si dornic de mangaieri, ne-am reluat drumul, am intrat in curte si...am descoperit ca animalul insista sa ne insoteasca. A mirosit politicos conserva pe care i-am oferit-o, a baut putina apa si se tot invartea prin jurul nostru, dand din coada, fara sa scoata nici un sunet, incerca sa ni se urce in brate, ne tragea de pantaloni, facea tot posibilul sa ajunga la acelasi nivel cu fetele noastre ca sa ne priveasca atent fix in ochi. Intre doua sarituri pe noi se ducea spre poarta, ne privea, astepta, apoi revenea pe veranda unde eram si o lua de la capat cu saritul, trasul de haine, privitul in ochi. Fiind doar oameni, a durat cam 10 minute sa pricepem ca animalul nu avea chef de joaca, voia pur si simplu sa ne ia cu el, incerca sa ne traga spre strada, sa ne convinga sa mergem...undeva. Ne cerea ajutorul si devenea din ce in ce mai agitat. Era clar ca undeva se intamplase ceva neplacut, iar el venise sa caute oameni si sa ii cheme sa faca ceea ce el nu putea. Prima reactie a fost sa ii ascultam rugamintea. Vazand insa incotro o porneste, fericit ca il urmam, am ezitat. Drumul pe care el dorea sa ne conduca era unul la capatul caruia incepea muntele. Daca ar fi fost ziua, probabil nici unul din noi nu ar fi stat la indoiala. Era insa, asa cum a zis, foarte noapte, foarte ceata, foarte intuneric, foarte frig si foarte multi alti latratori ciobanesti obisnuiti sa pazeasca vile si porti care stateau intre noi si locul in care catelul voia sa ne duca. Fiind o "iesire" in care nu ne propuseseram sa umblam hai-hui pe poteci, nu aveam cu noi echipament si nici de la cine sa il cerem la ora aceea. In afara de prietena noastra, restul stapanilor casei erau plecati la randul lor sa bantuie muntii si luasera cu ei tot ce ne-ar fi putut fi util intr-o tura de noapte pe vreme relativ rea. Prin urmare, pentru ca ne era prea teama sa nu intram noi in vreun bucluc, am decis sa stam pe loc. Cand a inteles ca suntem niste lasi care nu il vor ajuta niciodata, catelul ne-a privit trist, a scheunat si mai trist si a plecat in sus spre munte, singur. Din cand in cand se uita inapoi, probabil spera ca totusi o sa il urmam.
Nu am aflat niciodata ce se intamplase si de ce catelul voia neaparat sa mergem cu el. Am facut "cercetari" a doua zi, am intrebat oamenii care locuiau pe strada respectiva daca in vreuna din case sta un batran singur si bolnav, sau daca in noaptea aceea un copil mic fusese lasat fara supraveghere, am intrebat salvamontul daca fusese vreo problema pe munte, insa, aparent, nu se intamplase nimic. Nimic despre care cineva sa stie ceva atunci. Am facut zeci de presupuneri, insa nu am aflat niciodata ce se intamplase. Ar fi putut fi orice: un stapan care sa fi facut un stop cardiac, un pui de caprioara sau de urs ranit, turist in pericol, sau pur si simplu cutu voia sa treaca spre munte si ii era si lui frica sa mearga singur printre haitele de ciobanesti (desi comportamentul lui exprima mai degraba urgenta, pericol, nevoie rapida de interventie umana, nu spaima). Nu am vazut niciodata pana atunci un animal care sa faca asa.
Dupa aproape 9 ani, ma mai intreb uneori daca nu cumva in padure sau intr-o casa a fost o fiinta singura, speriata, poate bolnava sau in pericol, pe care interventia noastra ar fi salvat-o. Ma gandesc la acel catel care a venit cu atata incredere si speranta spre noi si pe care am refuzat sa il ajutam din teama. Daca exista intr-adevar ceva "dincolo" si daca povestea cu "afacerile neincheiate" este reala, atunci asta ar fi a mea pentru aceasta viata. In mod normal, ar fi trebuit sa uit de mult si sa nu ma mai intereseze, in fond a fost doar o intamplare de vacanta petrecuta acum multi ani care nu m-a afectat in mod direct. In realitate insa, nu pot sa nu ma intreb, acum ca si atunci, ce consecinta a avut non-actiunea noastra si daca nu cumva am lasat sa se intample un rau foarte mare cuiva, om sau animal. Din nefericire, nu voi afla niciodata. Asta este pretul deciziei de a nu ajuta atunci cand puteam sa o fac.