Fulg

Candva, demult, traia intr-o padure un pui de inorog. Se nascuse iarna, cand copacii erau acoperiti cu flori de gheata si cand izvoarele dormeau ascunse sub munte si de aceea numele ce i-a fost dat era Fulg. Era frumos puiul, avea corn argintat in frunte, picioare lungi si sprintene, ochi adanci si intunecati, blanita moale presarata cu pete aurite. In scurt timp de la nastere, devenise stapanul padurii. Nici un loc nu ii ramasese nestiut, cunostea numele si anii fiecarui copac, se imprietenise cu toate vietuitoarele. Inaintea lui, chiar si lupii cei rai plecau capul si cautau alte locuri de vanatoare. Intr-o zi insa, puiul a ramas singur. Maicuta lui, plecata sa caute primele frunze fragede si primele fire de iarba, nu s-a mai intors si nimeni nu a stiut sa ii spune ce i se intamplase. A umblat o vreme trist, cautand-o, apoi s-a luat cu joaca si a uitat. Aparusera florile primaverii. Il uimeau culorile si freamatul din jur, il imbata lumina calda si dulce a soarelui iar noaptea, intins pe patul lui de iarba, nu se mai satura privind stelele si cerul asemeni unei mantii de matase intunecata. Intr-o nopate, cum statea in culcus, a auzit in padure sunet de corn si glasuri necunoscute. S-a ridicat temator si a pornit incetisor pe carare. A mers mult, pana a ajuns la marginea unei poieni. Acolo, sub razele argintii ale lunii, cantau si dansau zanele, chemate afara din casutele lor de farmecul tainic al noptii. Puiul nu auzise niciodata vorbindu-se despre ele. Nu stia cat sunt de frumoase si de bune, nu stia ca ele ocrotesc toate vietatile, si apele, si vantul si, mai ales, dragostea. Le-a privit cum dansau, invesmantate in rochii lungi croite din aripi de fluturi, le-a ascultat cantecul, ce semana cu sopata vantului printre frunze si clinchetul izvorului si nici nu a simtit cand s-au ivit zorile, iar zanele, cantand si dansand inca, au disparut in intunecimea padurii. Le-a urmarit o vreme, insa a pierdut repede urma si s-a intors in culcusul lui mai trist ca niciodata. In a doua noapte, s-a intors in poiana si le-a gasit acolo. Insa printre ele mai aparuse o zana. Era micuta, purta vesmant facut din petale albastre de floare de nu-ma-uita, parul ii era lung si tomnatic, iar in ochi i se oglindea tot cerul. Fulg a inaintat, s-a apropiat de zane si s-a asezat cuminte sa le priveasca. Ele s-au oprit din dans, au venit la el, l-au mangaiat, i-au impletit cununa din garofite salbatice si liliac, l-au intrebat de ce e singur, cum il cheama...Inorogul le raspundea, insa privirile lui o cautau mereu pe zana cea mica. Dimineata, cand zanele s-au pregatit de plecare, l-au intrebat daca nu ar dori sa vina cu ele, in salasul lor de sub munte. Atunci Fulg, fericit, a renunta la padurea lui draga, la prieteni, la tot ce cunoscuse pana atunci si a plecat, fara sa stie ca nu chemarea zanelor il indemna sa faca asta, ci chemarea pasarii cu aripi de fum ce umbla nevazuta printre vietuitoare de la inceputurile lumii si le hotaraste mersul vietii: dragostea.

Si astfel, a coborat inorogul cu zanele adanc sub munte. Au urmat zile fericite, petrecute alaturi de zana lui micuta, dar Fulg simtea ca ii lipseste ceva. Si intr-o zi s-a dus la Craiasa zanelor si i-a destainuit dragostea lui. Craiasa l-a ascultat ingandurata, a poi i-a spus ca, daca o iubeste destul de mult pe micuta zana, daca e pregatit sa renunte la ceeea ce il leaga de trecutul lui, ea il poate ajuta. In noaptea ce a urmat, zanele l-au cautat in zadar pe Fulg prin toate salile si coridoarele si pe sub boltile pesterilor lor. Zana cea mica mai ales era tare trista. In zori insa, portile salii in care se aflau s-au deschis si a patruns inlauntru un tanar print, cu par moale si ochi de caprior. Speriate, zanele au dat sa fuga, insa el s-a apropiat si le-a spus cine este si le-a mai spus ca ales sa fie om pentru a fi impreuna cu zana lui draga.

A trecut vara, si toamna, iar Fulg si draga lui erau nedespartiti. Nimic nu mai exista pentru ei in afara de dragostea lor si toti se bucurau atunci cand ii priveau. Erau mereu alaturi, mereu mana in mana, ochi in ochi, mereu veseli si pusi pe joaca. Intr-o zi insa Fulg a descoperit o carare tainica pe sub munte pe care nu o stiuse pana atunci. A urmat-o si cararea l-a dus afara, in padure.Si a ramas Fulg uimit. Coborase toamna in munti, copacii luminau cu aur si arama, asemeni parului iubitei. De sus cadeau raze de miere. A umblat Fulg multa vreme prin codru, pana cand a ajuns la marginea unei asezari omenesti. Nu mai vazuse niciodata muritori si, curios, s-a apropiat de prima casa si a arivit peste poarta. In curte se jucau cativa prunci, vegheati de mama lor. Cand l-au vazut , s-au ridicat tematori si au vrut sa intre in casa, el insa s-a apropiat si, cu glasul lui cald, a spus ca este strain de acele locuri, ca vine de departe si a cerut gazduire pentru noapte. Mama copiilor l-a privit si, vrajita de lumina din ochii lui, i-a deschis poarta si l-a lasat sa intre...

S-a sfarsit toamna si peste lume au inceput sa bata vanturile iernii, aducand ger si nameti mari de zapada. Si Fulg nu stia ca, undeva prin padure, colinda cautandu-l mica zana, plecata din salasul ei in pofida sfaturilor Craiesei, ce ii spusese sa il uite pentru ca nu va mai reveni. Intr-o seara, zana a ajuns la marginea satului in care se adapostise Fulg. Era noaptea de Ajun. Pe ulite erau copii, ce se opreau la fiecare casa si colindau, ferestrele erau luminate si dinlauntru se auzeau glasuri vesele si rasete. S-a apropiat zana de o fereastra si l-a vazut pe Fulg tinand in brate o muritoare cu parul de aur. Atunci a inteles. Trista, s-a asezat langa geam si a inceput sa murmure un colind stravechi, Colindul Cerbului, pentru a-i aminti iubitului cine este si de unde vine. Cand a auzit Fulg glasul, a impietrit. S-a ridicat incet, s-a apropiat de fereastra si ochii lui au intalnit ochii tristi ai dragei lui, care canta doar pentru el. Si-a amintit Fulg ceea ce credea ca uitase. A iesit afara, a vrut sa o ia in brate, sa ceara iertare, insa zana s-a topit in noapte.A plecat printul inapoi la salasul zanelor, insa nimic nu il mai astepta acolo. A umblat mult pe potecile de sub stanci pana ce intr-o buna zi Craiasa i-a iesit inainte. Si i-a povestit ca micuta zana le-a parasit de atunci si nimeni nu a mai auzit nimic despre ea si ca ele s-au ascuns adanc in munte si nu mai ies la lumina decat o noapte pe an, pentru ca nici una din ele sa nu mai pateasca ce patise surioara lor. Atunci Fulg a rugat-o sa ii redea vechiul chip, pentru a se putea intoarce la ceea ce era inainte. Craiasa i-a spus ca, daca doreste, poate reveni in sat pentru a continua viata pe care o alesese, insa printul nu mai dorea nimic, decat sa fie iertat si sa isi poata tine din nou in brate mica zana. Credea ca daca va redeveni inorog, ii va fi poate mai usor sa o gaseasca si sa o aduca inapoi l-a el. Atunci craiesei i s-a facut mila si i-a asculta rugamintea...

De atunci, prin codrii din munti, in noptile cu luna plina, umbla inorogul. Privirea lui e trista si, cand si cand, cheama cu glas cald, strigandu-si iubita pierduta. Si cei ce vor ca dragostea sa le fie ocrotita cheama, tot de atunci, inorogul, pentru a le binecuvanta iubirea.

Scrisoare catre tara mea

Ai obosit de Romania? *

"Nu-mi iubesc ţara. Trebuie să fie aşa din moment ce nu-mi vine decât să vorbesc urât despre ea. Să-i spun vorbe grele, în fiecare oră, în fiecare dimineaţă când întârzii cât pot de mult întâlnirea cu oamenii, locurile, serviciile, televiziunea, pâinea, mirosurile, maşinile, culorile, limba ei. Am obosit de ţara asta. Am obosit de ţara în care cei care conduc mă cred prost şi-mi spun „omul simplu, de pe strada“, om simplu căruia se simt datori să-i explice cum stau treburile, într-un limbaj gângav, analfabet, precum cel folosit de adulţii inculţi pentru a răspunde gângurelilor unui bebeluş.

Am obosit de ţara în care nimic nu este ceea ce pare: un site colorat cu multe promisiuni al unei grădiniţe private e doar un paravan în spatele căruia se află o clădire care-i adăposteşte pe preşcolari de ploaie cât timp părinţii se află la serviciu (altfel, educatoarele îşi roagă colegele de breaslă mai norocoase, de la alte grădiniţe, să fure plastilină şi creioane).

Avocatul care-mi promite că va câştiga procesul n-are niciodată chitanţier pentru banii pe care-i dau şi nici argumente în instanţă.

Nici şefa firmei de recrutare nu-mi dă chitanţă pe banii primiţi, bani pe care i-am dat soţului ei, venit la întâlnire în trening, într-o staţie de autobuz. Atunci s-a desfăşurat şi ultima secvenţă de colaborare, fiindcă plătirea taxei n-a fost urmată de nici o invitaţie la un interviu.

Editura la care s-a angajat prietena mea, editură renumită, foarte renumită, scoate cărţi de filozofie de pensionar trist, de jucător de table fără noroc, şi literatură erotică pe lângă care grafittiurile din WC-urile şi gările publice sunt suave declaraţii de amor. Iar patronul te felicită dacă ai reuşit să îi promovezi cărţile doar printre cei, sau mai bine zis cele cu care încă nu s-a culcat. Că aşa, ar fi putut s-o facă şi el…

Profesoara de franceză a nepotului meu miroase a vodcă, profesorul de religie nu-l lasă să iasă în timpul orei să facă pipi, iar cea de fizică pleacă în Grecia din două în două săptămâni (plus în vacanţele şcolare).

Redacţia la care m-am angajat are două birouri pentru redactori, unul pentru făcut sex şi un artdirector care ilustrează un articol despre cartea „Golful francezului“ cu o fotografie cu o lagună şi una cu un francez. Anonim. Adică nu ştim dacă e francez, dar are bucle pudrate de secol 18 şi zâmbeşte timp spre obiectiv. Fotografie pe care a schimbat-o, la insistenţele mele multe, năduşite, cu o imagine portocalie a unei corăbii în apus de soare. Pentru lagună n-am mai avut suflu. Şi nici pentru corabie. Redactorul-şef spune că-i genial, că face şi art şi e şi director, că numai el poate să aplice în photoshop ghiocei pe rochia vedetei şi numai el poate să ilustreze un reportaj despre copii orfani cu un copil cu ursuleţ în braţe, şi clipul Nokia, cu mâini înlănţuite. Din cauza lui, întreaga redacţie şi-a dat demisia. A rămas doar redactorul-şef. Isteric şi nefericit. Din cauza celor care au pregătit o conspiraţie împotriva lui.

Am obosit de ţara care-mi spune că orice speranţă are rădăcini firave şi orice opţiune sinceră, onestă se dovedeşte a fi cretină. Am obosit ca din patru în patru ani să aleg prost, împreună cu alţi 22 de milioane de locuitori, de oricare parte a baricadei am fi. Am obosit să sper ca acela care se numeşte şef de guvern, ori preşedinte de ţară, sau măcelar sau avocat ori cântăreţ, chiar se pricepe la ceea ce diploma, votul, discursul spun că se pricepe.

Am obosit de ţara care mă transformă în victimă sau complice. În victimă, fiindcă orâcit de multe rele s-ar întâmpla în ţara asta, oricât de multă corupţie ne-ar tăia răsuflarea cu duhoarea ei, statul, legile, funcţionărimea, judecătorii, DNA-ul, Guvernul, Parlamentul par cu toate că există într-un univers diafan, paralel cu al nostru, din care aruncă din când în când o ocheadă către noi, să ne supravegheze. Să ne certe că n-avem răbdare să ajungă şi la noi bunăstarea. Să ne dojenească cu glas de domnu Trandafir acrit pentru iresponsabilitatea cu care le cerem imposibilul, în condiţiile unei moşteniri grele.

Am obosit să fiu victima statului care mă fură la facturi, la impozite sau în justiţie, victima patronilor care mă pot evacua din organigramă din trei ţipete şi două semnături, victima poliţiştilor care mă roagă să nu reclam furtul din buzunare. Orice protest este inutil.

Orice gest de solidaritate, orice iniţiativă care m-ar putea transforma în cetăţean sau concetăţean, în membru al unei comunităţi rezidenţiale sau al unei organizaţii, se fâsâie în faţa privirilor nepăsătoare, a replicilor de tipul „c’eşti copil“ sau „mă laşi?!“ sau a celor care transformă iniţiativa în afacere profitabilă pentru ei şi dezastruoasă pentru beneficiari. Iar renunţarea mă face complice cu cei care acceptă ca lucrurile să meargă prost, din neputinţă, din interes, din indiferenţă. Sunt complice, prin tăcere, cu toţi impostorii, mincinoşii, neispraviţii, hoţii de care depind într-un fel sau altul în bătăliile mele mărunte, de zi cu zi.

Am obosit de ţara unui singur televizor, a unui singur program, în care se amestecă de-a valma, senzuale cu securişti nejudecaţi, brăilence cu analişti obosiţi, discuţii lalâi despre salarii enorme, furt la factură, politişti beţi, judecători mituiţi, miniştri penali, cu breaking news-uri în faţa cărora tot românul moţăie: învârteli, băşcălii, ogici, ciumaci, anchete de doi şi un sfert, morţi de trei parale, incesturi de patru stele.

Am obosit să aud sau să citesc comentarii lungi, strivite de ură sau înmuiate de slugărnicie ale jurnaliştilor obosiţi din presa românească. Am obosit de vorbe grele, de prostie, nesimţire, ipocrizie, inepţii, de vorbe care nu mai interesează pe nimeni, vorbe caraghioase, care-i transformă pe toţi ciutacii, dumitreştii, creţuleştii şi morarii în bufoni disperaţi ai orelor târzii de televiziune.

Am obosit să văd societatea civilă, care face curat în universităţi şi alegeri, înghesuită pe liste de alegeri europarlamentare ale unui partid majoritar. Am obosit să aud că singurul lucru pe care-l avem de opus alegerii fiicei preşedintelui în Parlamentul European este pluralul nefericit „succesuri“. Am obosit să văd susţinători sinceri ai preşedintelui, care vor salariu de jurnalist independent. Am obosit să văd jurnalişti independenţi care devin guvernatori interesaţi. Am obosit să-l aud pe ministrul Culturii tinând-o langa cu explicaţiile despre pleaşcă şi iubire de preşedinte.

Am obosit să văd reportaje cu oameni care mănâncă din gunoaie, copii violaţi, preoţi care ţin liturghii erotice, puştile lui Michi Şpagă, termopanele lui Adrian Năstase, oameni care se împerechează cu oi, ţărani care tasează pământul cu obuze încă detonabile, pensionari care se străduiesc să prindă două porţii de sarmale de 1 decembrie, ţigănci care-şi arată popoul poliţiştilor, şoferi beţi, criminali, filmaţi în circa de poliţie, înmormântări în direct, sicrie fotografiate cu mobilul, ştiri animate despre ficatul de 20 de kilograme al unui cântăreţ, oameni urcaţi pe cruci ca să vadă mai bine groapa, cozile isterice de Sfânta Parascheva şi de Izvorul Tămăduirii, proteste pe marginea balconului sau a macaralei, şi comentariile profesioniştilor care încep cu: „Ce efect poate să aibă violul asupra unei fetiţe de 12 ani?“. Mă obosesc profesioniştii televiziunilor chiar şi fără comentarii. Fiindca sunt aceiaşi. Şi apar des. Foarte des. În ţara asta nu mai există un psiholog cumsecade, un profesor eminent, un cântăreţ talentat, un analist respectabil, un preot cu har, un poet înzestrat: toţi devin vedete, şi în clipa imediat următoare descoperă că au văzut idei. Despre orice altceva decât meseria pe care altfel ar fi putut, altfel, s-o practice onest şi din care să aibă un venit regulat.

Mă obosesc emisiunile care-mi promit că vor dezbate soluţiile anticriză şi în care invitaţi şi moderatori ajung să vorbească despre beregate, prostănaci, caraghioşi, şobolani rozalii, lupta dintre fata preşedintelui şi intelectuali, despre insinuările cutărui senator, despre sforăitul din parlament al nu ştiu cărui deputat, despre nepoate de senatoare care sunt de fapt amante de miniştri. Am obosit să văd feţe lungi de jurnalişti care anunţă cu acelaşi ton grav, de început de apocalipsă, şi că se măresc facturile, şi că s-a dus dracului rapiţa în Alexandria, şi că Mutu are tendonul rupt. Sau că nu-l mai are. Am obosit să aud de miticădelaligă, naşusandu, memestoica, galactici, jucătorititraţi, distracţiepecinste.

Am obosit să ştiu că din atâtea cazuri de malpraxis în medicină, un singur doctor a fost condamnat, pentru viol.

Mă oboseşte Mihaela Rădulescu. Şi cei care o combat. Şi cei care o apără.

Mă oboseşte oricine comentează un film, o carte, un spectacol, mai departe de rude, prieteni sau părinţi, fără să poată arăta vreun act, o diplomă care să-i confere acest drept. Am obosit să mă tot întreb cine este cel sau cea care apare pe prima pagină a tuturor ziarelor, fără să reuşesc să îmi amintesc vreo ispravă, bună, rea, dar în orice caz extraordinară, care să merite măcar efortul scanarii fotografiei lor.
Am obosit să văd că patroni de firme de salubrizare îşi dau cu părerea despre expoziţii de artă, că pe wikipedia Mircea Badea este actor român, că Monica Tatoiu are răspuns pentru orice, de la încălzirea globală, la cum nu trebuie să renunţi la speranţa de a avea orgasm.
Am obosit ca, la douăzeci de ani de la Revoluţie, să-i înjur tot pe Iliescu, Năstase, Văcăroiu, Şerban Mihăilescu, Viorel Hrebenciuc, Talpeş, Mitrea, Vadim Tudor, Voiculescu, Adrian Păunescu etc.

Am obosit, de fapt, să nu am încredere în nimic şi nimeni.

Am obosit să scriu acest protest. Nu va folosi la nimic. M-am gândit la un moment dat să cer oamenilor, obosiţi ca şi mine, să iasă în stradă. Dar am în faţa ochilor imaginile filmate la diferite proteste: pancarde şi lozinci analfabete, revendicări haotice şi isterice, fetze tâmpe în fundal care transmit salutări familiei, sindicalişti mângâiaţi pe frunte de opoziţie, trecători plictisiţi şi amintiri duioase despre concediile la mare din vremea fraţilor Petreuş şi a Daciilor în rate.

Am obosit de ţara în care nu se întâmplă nimic. De ţara care m-a făcut să privesc cu lehamite drepturi la care am tânjit ani mulţi şi grei în comunism. Mie, omului simplu de pe stradă, mi-e lehamite de dreptul meu de a vota. De dreptul de a fi informat. De dreptul de a protesta. De dreptul şi obligaţia de a-mi apăra ţara. De dreptul de a mă asocia liber în partide politice, în sindicate, în patronate şi în alte forme de asociere. De dreptul de a avea acces la tratamente corecte în spitale. De dreptul de a fi egal cu ceilalţi români în faţa justiţiei.
De aceea spun că nu-mi iubesc ţara.

Mi-a mai rămas, totuşi, un singur drept: acela de a circula liber în străinătate. De a emigra. Poate c-a venit timpul să-l folosesc. Ştiu bine că nici acolo nu umblă câinii cu covrigi în coadă. Sper doar că acolo, într-o limbă străină şi pe străzi curate, să am timp să mi se facă dor de ţara mea."
Ion Ionescu"


* Text aparut in original in publicatia Cotidianul

vanzatorul de vise

ti-am adus un vis de-aseara
despre mine, despre vara,
despre lumea la-nceputuri
cand ma imbracai in fluturi
ti-am adus padurea verde,
nu te pierde, nu ma pierde,
hai sa revenim in vis
pe un fir de gand nescris

vise am si vise caut,
canta-n mine ca un flaut
visul meu cu dor si fluturi
peste mine cand te scuturi

ti-am adus un vis cu mine
sa ti-l torci cand nu ti-e bine,
sa ti-l legeni peste pleoape
peste luna, peste ape
ti-am adus secunda clara
de-nceput de primavara
cand prin tine curg doar stele
si prin mine clipe rele

vise am de vanzare,
vise pentru fiecare
vise roz si vise-aprinse
pe un colt de suflet ninse
vise am si vise caut,
canta-n mine ca un flaut
visul meu cu dor si zare
peste umbra palmei tale

sala pasilor pierduti

Cand te opresti prea mult, pasul uita sa alerge, iar intr-o zi poti sa descoperi ca in loc sa mergi catre "maine", ai pornit-o inapoi spre "ieri". Cand taci prea mult, cuvintele isi schimba rostul si, in loc sa vorbesti limba pasarilor si a vantului, inveti limba pietrei si a nisipurilor. Cand privesti prea mult in ceilalti, uiti sa privesti in tine si, golit de ganduri si de aripi, descoperi intr-o zi ca porti doar trupul cuiva care candva a fost tu. Iar intr-o dimineata te regasesti pierdut intr-un tunel fara lumina, fara inceput si fara sfarsit, iar inainte-ti sunt formele pasilor pe care nu i-ai facut niciodata. Si, oricat de mult ai vrea sa reiei drumul pe care candva pornisesi, afli ca intre tine si sala pasilor pierduti din inima ta s-a ridicat peste noapte un zid de prea multe opriri, prea multe taceri, prea multe priviri catre altii.

franturi de mine

oameni, soare, plaja pustie cu pescarusi visatori, munti albi si munti infloriti, chopin, cer greu de stele si cer greu de furtuna, un castel medieval in care un ultim menestrel canta portretelor severe de principi de mult trecuti in uitare, un necunoscut care imi zambeste doar pentru ca port o floare in par, valuri cu unduiri de iarba, iarba cu sunet de valuri, statui intr-o poiana fara nume ascunsa in varful unui deal cu veleitati de munte, drumuri care spun povesti despre oameni puternici ca stanca si femei frumoase ca florile de colt, sarmizegetusa, un zid batran la malul pontului euxin, sub un soare despletit peste nisipul secolelor, o piatra in forma de inima, pink floyd, un zambet si o flacara pe o scena a unui dulce targ, zambet pe care memoria inimii nu il va putea uita niciodata, fata cu cercel de perla, chitara, fundatii nascute din imaginatie si crescute in 6 volume ca alte povesti in 20, elfi, un catel mic si negru care a vrut sa se joace si sa primeasca iubire pana in ultima clipa, un copil pe care nu l-am cunoscut niciodata, dar al carui zambet imi insenineaza fiecare zi, dostoievski, prieteni, cantece,uimiri si intrebari, iubiri de-o vara si o iubire care a dat drumului meu un alt curs si vietii un alt rost, ganduri, tristeti, if then else, o voce din umbra care stie toate versurile cantecelor mele, fluturi mari si albastri intr-o poienita scaldata in soare, o vipera care ma priveste suparata pentru ca dorm pe piatra ei, un om ai carui ochi imi vorbesc si acum in unele nopti cu toata durerea, spaima si dragostea din lume, pentru ca stie ca zborul lui e fara aripi iar muntele nu iarta greselile, fotografii alb-negru pe un perete de club, fotografii colorate imprastiate pe toate partitiile si hard disk-urile interne si externe ale calculatorului, dor, luminite mici la marginea unui drum de tara noaptea, despre care copilul care eram a crezut ca sunt zane si a plans afland ca sunt doar licurici, bunica citind "legendele pasarilor" cu glas cald si ochi ingreunati de oboseala unei clase cu 30 de piticoti, o ganganie care semana cu o papusa mica si fragila , care nu a putut sa imi prinda decat un deget in manuta, care mai tarziu mi-a ascuns toate fardurile sub calorifer in semn de protest si care acum ma uimeste mereu cu gandurile si cu trairile ei de tanara femeie care a pasit in viata mult prea repede si mult prea inainte, o adolescenta a carei tristete ma intristeaza desi nu o cunosc decat dintr-o poza si din povesti, pablo neruda, easy rider, fum de tigara, ciresarii... iarasi cantece, iarasi prieteni, iarasi dragoste...eu.

intr-o zi...

Ai sa imi auzi intr-o zi cantecul si ai sa stii ca e pentru tine. Zambetul ai sa mi-l vezi intr-o zi si ai sa stii ca tie iti zambeste. Vei ajunge, intr-o zi, la muchia lumii pe care visurile mele si-au facut cuib si ai sa ma gasesti acolo asteptand prima raza a rasaritului. Cu soare si copaci vine primavara, cu munte cantand a izvor si pasari cantand a indragostire. Cu prea mult verde si prea mult vis vine primavara si mi-e grea in suflet ca o haina uitata din iarna peste umerii amintirii. Si mi-e dor sa alerg prin lume cantandu-mi bucuria de a te fi gasit, dor sa imbratisez copacii si sa strig in gura mare cu toate glasurile inimii ca existi, dor sa iti vad lumina de suras din ochi. Ma intreb, daca imi imbrac bratele in fluturi infloriti si imi pictez gandurile cu nuante de cais abia nascut, ai sa ma vezi?

Canticele

Insula dragostei
Pe marea noastra nu mai sunt corabii
sa ne aduca vesti despre noi doi
si stau pe-aceeasi stanca doua sabii
tocite-n lupta surda dintre noi.

Corabia ce ne purta iubirea
a ancorat la tarmul meu acum,
nu mai e nici un val care s-o poarte
spre tarmul tau pierdut pe cai de fum.

Trec panze albe peste toamna noastra
cu amintiri de fluturi si lumini,
sunt insula care-a purtat povestea noastra
esti insula ce poarta-al meu destin.

Ti-am spus candva ca suntem
doua insule pe mare,
nascute dintre ceturi fara timp,
tu imi cladeai castele
peste alba zare
si dragostea era un anotimp.
Prea multele catarge scufundate
strecoara-n suflet teama de inec,
trimit spre tine veste
sa te chem aproape,
s-ajungi la mine, eu sa nu mai plec.

De vorba cu Micul Print
Te rog sa-mi desenezi o oaie,
sa-mi desenezi o casa pentru ea,
s-o pot feri de ploaie.
Te rog sa-mi desenezi o vara,
o masa si o seara,
un mar si-o amintire
si-un cantec de iubire.
Te rog sa-mi desenezi un soare
sa-mi desenezi apoi un curcubeu
si-o floare pentru floare.
Un urs de plus si-un catelus,
un crocodil si-un lunecus,
o varza si o barza,
o tarca si o barca,
o papadie si un tren,
un Fat-Frumos si un refren,
un cal, un rac si un galos,
o trotineta si un mos,
un par, un mar si-un submarin
si-un Univers senin...

Ursul de plus
Din cutia mea cu jucarii
am scos aseara-un urs de plus
cu ochii vii,
cu botun negru - catifea,
cu ochelari de mucava,
l-am intrebat de ce e trist
si mi-a raspuns asa:
- Cu mine nu vrea sa se joace nimeni
cu mine nimeni nu vorbeste putin,
mi-e dor sa mai ascult povesti,
sa ma ascund intre feresti,
mi-e dor sa stau sub pomul de Craciun.
Cu mine nu vrea sa se joace nimeni,
copiii toti sunt ocupati putin,
nu mai au timp de ursi de plus,
nu mai au timp nici de papusi,
in jurul meu sunt oameni mari acum.
IN cutia mea cu jucarii
a adormit un urs de plus cu ochii vii.
E singur printre amintiri,
noi am gasit alte iubiri
si jocul nu mai e la fel,
dar, in priviri,
purtam copilarestile uimiri.

Cotidian
Aflam in fiecare zi cate un fapt banal,
pe strada trec batrani, catei, copii,
comisii misuna prin vreun spital,
s-a micsorat productia de jucarii.
Afara este soare, sau poate-a fost,
la munte ninge mult ca-n orice an,
ne invartim buimaci si fara rost
prin cercul spleen-ului cotidian.

Asa ca, iubite, hai sa
daramam peretii,
sa desenam iluzii pe covor,
spectaculos si tandru
sa ne-omoram sticletii,
sa fim o stire la televizor.

Ni s-a comunicat ca soarele rasare,
ca iarba este verde, ca soarecii sunt gri,
ca un delfin a emigrat din mare
afland ca mai exista si alte specii vii.
Iubite, hai sa facem o racheta,
nu ma-ntreba de ce, nu stiu nici eu,
dar te iubesc si, fiindca-afara ploua,
am obosit sa ti-o tot spun doar eu.

Asa ca, iubite, hai sa
adoptam un caine,
sa mergem la o bere, sa scriem un roman,
nu, nu ma intreba ce o sa fie maine,
nu am gasit un 24FUN.


Muntele de dor
Dor, dor de munti,
brazii carunti
ma asteapta sa imi spuna
o poveste,
sa imi dea de tine
doar o veste,
sa ma-ndemne iarasi
calea sa-mi urmez,
pe creste de soare
dragostea sa-mi luminez.

Sus, sus in munti
se aude-n noapte zvon de nunti.
cerbii fac poteci
catre izvoare,
luna naste foc
si focul - soare,
sufletul trimite catre tine flori
si te asteapta
pe cararile din zori.

Tu, cale si destin,
drumuri dinspre creste
catre tine vin,
sa vorbesc cu steaua care cade,
sa iti cant cu vantul pe cascade,
sa plutesc pe vai cu vulturii din nou
si dorul de tine sa fie
al muntelui ecou.

Dor, dor de tine
sa alerg catre munti imi vine
si sa simt
cum mi-alinta parul pui de vant,
cu soarele si muntele de dor sa-ti cant.

Poezele

Alb fara nebun
In alb mi s-a imbracat sufletul, in alb,
pentru nunta nestiuta de nimeni
a omizilor nascute din nebunia
copacilor.

De ce nu ma arunci?

E prea mult alb,
alb de salon cu adieri de uitare,
alb de perete pe care
nici un copil nu si-a strigat vreodata
bucuria de a reinventa
culorile,

alb de februarie
cu prapastii si viscol
si branduse de munte
ce ne suradeau
si noi le priveam
cu uimirea celui intors
din transee,

alb de garoafa
aruncata cu nonsalanta peste
amintirea unei alte veri
si a altor menestreli
coplesiti de dragoste si moarte,

...o, albastrul din gandul meu
cand peste prima stea a noptii
tremura struna alba
a celui mai alb
nebun.

Cantec
asculta-ma..e vantul care bate,
ascunde-ma...e ploaia dinspre munte,
se cheama capriorii si se zbate
o toaca sus, pe crestele carunte.

mi-e jale iar si iar ma pierd in strune
minciuna s-o mai culc pe pui de stele
prin crangul meu cu verde si alune
cladesc durut din faguri goi castele.

e prea departe gandul tau de mine
si prea aproape lacrima de dor
alunga-ma, asa e drept si bine,
dar canta-ma de dragoste si zbor...

imi e a ploaie si imi e a tine,
si roua sunt si vijelie muta
imi suna-n sange vechi cantari pagane
dar cum s-ajung cand aripa mi-i rupta?

asculta-ma si leaga-ma de tine
sa incoltesc in carnea ta ca graul
genunchii sa mi-i plec
si sa sarut paraul
ce-mi duce zarile
cand mi-e a bine...

si tace-ma si ninge-ma cu vise
si leangana-mi o frunza peste noapte
alunga-ma si cheama-ma
si fii ocean de soapte,
caci straja-i moarta,
portile-s deschise...

De dragoste
Dragoste, destin si vrere,
usa-nchisa cu tacere,
soapte blande-n cuib de fiere,
dor si scrum.
Pleaca iar si vine iara,
cade seara peste seara,
roi de ingeri infioara
cerul bun.

Ochii cheama vechi ispite,
buze cer, pe negraite
si cuvinte nerostite
pier in fum,
dragostea, uitatul nume,
s-au pierdut sub albe brume,
bate vantul peste lume,
vant nebun.

Dragoste, culcus de piatra,
miez de grau in miez de vatra
aripi reci vin sa imparta
al tau drum,
inimi vechi si nume noua,
cade roua peste roua
si, din una, iarasi doua
sunt acum...

Descantec
Fratioare Vant,
te-opreste langa el
si ii sopteste,
canta-mi-l,
alinta-mi-l
si pe-aripa adu-mi-l.
Surioara Luna buna,
fa-i iubitului cununa
impletita-n raze sapte
sa ma vada-n vis la noapte.
Iarba mare, sanziene
adunate din poiene
sa ii pun in scaldatoare,
foc in mine, in el-Soare.
Cruce-n Cer si pe Pamant
si in inima descant
pentru dragul meu cel drag.
Cruce-n casa.
Cruce-n prag.

De toamna
Te cauta ploaia prin batrana cetate
cu straji de cenusa nascute din Timp...
Te cauta ploaia si toamna s-abate
prin frunze ce dorm intr-un alt anotimp.

Trec oameni cu chipuri schitate in ceara,
trec pasari cu aripi albastre de fum
si ploua durut amintiri dintr-o vara
pierduta in toamna, pe-al norilor drum.

Hai, vino cu mine prin aceasta cetate,
in care nici cainii nu pot a latra.
Sa nu-ti fie teama, doar ploaia se zbate,
cu vise-ncoltind langa inima ta...


Divort
In aceasta dimineata in care
pescarusii au uitat drumul catre mare,
mainile mele au recunoscut
ca relatia lor este bazata numai pe ruga
si au hotarat ca e timpul
sa se desparta odata pentru totdeauna.



In amintirea ta
Ne pierdem prin apusul verii
cu zborul ratacit aiurea
si-n aspra clipa a tacerii
suntem albastrul si padurea.

Ne mai privim din cand in cand
cu roua stralucind spre vise
si ne-ntrebam din ce cuvant
se nasc povestile nescrise.

Ne cautam cu disperare
fara sa stim sa ne vorbim,
lasam iubirea catre zare
si nu mai vrem sa ne dorim.

Nu stim de-i bine sau e rau,
lasam doar jocul sa ne poarte...
Esti aripa si somnul meu
si vers al zilei dinspre noapte.

Si ne gasim iar catre ziua
cu-aceeasi roua in priviri,
cu-n dulce si firesc adio
ne tese timpu-n amintiri.

Mi-e dor de tot ce nu a fost
si tot ce nu s-a fost acum,
iar ti imi spui ca n-are rost
sa caut catre tine drum.

Si vei ramane o poveste
cernuta-n palme catre seara,
ce nu a fost, ce nu mai este,
ce nu mai stie sa ma doara.

Si uite, gandul meu cuminte
in palma ta a adormit,
sa iti ramana-asa in minte
cu zorii care ne-au mintit.

Ruga de dragoste
Culege-ma din mine,
e vremea cireselor si a stelelor cazatoare...
poate ca mainile tale
sunt menite sa nasca o alta Galatee
din lutul care sunt.

Arunca-ma pescarusilor ca prada
cand isi tipa zborul peste
tacerea stancilor, poate ca ochii tai
sunt meniti sa vada
valul care sunt.

Doineste-ma din frunza,
poate ca gandul tau
e menit sa imi invete radacinile
sa se adanceasca
in pamantul care sunt.

Starea de bine
"Ehei!...De cand am murit, nici nu mai stiu unde-mi este mormantul..."
Fosnesc pe langa mine umbre de ganduri,
imi suna in sange tambalul strident
al ultimelor bacanale sfarsite in suier de tren,
m-am rezemat de acest zid
si mi-e bine in amortirea mea,
ascunsu-mi-am ghearele de strigoi
si giulgiul tarat prin lumina.
Ehei!...De cand am murit, nici nu mai stiu unde-mi este mormantul...

"Calaule, o sa doara?.
.. Calaule, de ce m-ai mintit?!?"


Peisaj I
Esti cel mai
verde
pescarus din
lume.
Atat de verde incat
atunci cand
zbori
norii devin
gradini
cu fluturi.

Peisaj II
Am obosit sa te
mai caut in
fiecare lacrima si
in fiecare vis.
Existi, sau ai fost
doar dorinta mea de a
saruta un
fluture in
zbor?

Peisaj III
Uneori esti iarba.
Te apleci cu verde si cu roua asupra somnului meu
si imi canti
cu toate glasurile campului.
Din cand in cand, mai ratacesti cate un greier
prin parul meu,
dar greierii sunt
doar ceasul desteptator
al noptii.

Alteori esti ploaia.
Imi murmuri picurand in ureche,
insa uiti ca potopul a fost dat
oamenilor
spre a-i ucide,
nu intru iertarea
pacatelor.

Cel mai mult te iubesc
atunci cand esti vant,
pentru ca atunci esti
cu adevarat
tu.

Peisaj V
Coboara-mi-te prin anotimpul
cu gust de alge al cuvantului
pe care niciodata acest nisip
nu il va auzi.

Lasa-ma sa-ti fur un val,
sa-mi fie albastru si soare
in ziua cand ma voi topi
in iarna.

Sunt bolnava de mare si bolnava de tine
si-mi striga in sange
toate noptile in care
palmele mele iti doreau
chipul fara sa stie
cat este de aproape.

Canta-mi-te in suflet
sa-mi fie amintirea ta
lumina atunci cand
acest trup obosit de viata
se va scutura peste
inceputul altei veri
in care voi fi doar
ecoul glasului
care ti-a vorbit
de dragoste,
de dor...

Nastere
Un rau sunt, fara izvoare,
nestiut si nebaut de nimeni,
imi curg tacerea peste nisipul
care si-a uitat datoria
de stanca,
urla in mine
toate furtunile marii
la care nu voi ajunge nicicand.

Piatra sunt, tavalita in lut,
calcata de copitele verilor
care si-au incrustat in fiinta mea
neputinta si ploile
si albastrul,
tremura in mine
toata caldura mainii
care nu a stiut incotro sa ma arunce.

Cat de mult m-ai urat, Doamne,
de nu mi-ai dat dreptul
de a fi pasare?

Inceput de poveste
Se bucura lumina in noi,
cald este lutul sub talpile noastre,
in urma pasilor cu mladieri de fiara
cararile vor fi albasttre.

In padurea aceasta sunt zane,
nu le tulbura somnul,
nu le speria visul,
aminteste-ti ca, in zori,
e menit sa nasca floare caisul.

O stea a adormit printre ramuri.
Prinde-o in palme...
strange-o bine...
Daca ai sa ii atingi a treia raza,
iti va povesti despre tine, despre mine...

Val de tine
De dor de tine,
vad noaptea albastra,
vad stelele albastre,
vad luna albastra,
se ascunde,
se pierde dupa nori,
de dupa nori, albastru
ma privesti...

Aveam o umbra albastra de caprior...
Doamne, de n-ar impusca-o nimeni!

Te rog, deseneaza-mi o oaie...

Suntem un ocean de tacere. Fiecare gand-val se leagana intre noi, purtand cuvinte-scoici si fire din nisipul tuturor tristetilor pe care le-am trait in anii in care nu stiam ca ne vom intalni. Tacerea care sunt eu trimite corabii catre tacerea care esti tu, corabii incarcate cu vise-pesti, cu toate cantecele lumii, cu toate razele de soare care ti-au luminat vreodata chipul. Le vezi? Coboara spre orizontul catre care tu nu iti intorci niciodata privirea. Acolo sunt eu, oceanul de tacere care asteapta zambetul valurilor tale. Te rog...deseneaza-mi o oaie...un urs de plus...o floare pentru floare si-un curcubeu care sa arda peste oceanul tacerii tale.

Jucarii :)

Ice Breaker Mai multe vietăţi au fost prinse în gheaţă şi au nevoie de ajutorul tău ca să le scoţi!

Joacă acum acest joc gratis!!

Cand visele au aripi adevarate

Fiecare din noi viseaza, mai sus sau mai aproape de pamant, mai inlacrimat sau mai inzambit (sic!), cu vuiet de furtuna sau cu soapta de iarba. Insa cand visul se transforma in poveste adevarata care iti aduce fiori in suflet si uimire in priviri, atunci cuvintele tac si stii ca mai mult de atat nu se poate, stii ca esti unul dintre norocosii acestei lumi care a atins stelele si a primit in dar luna.
Pentru a doua oara pe blogul meu voi fi fara cuvinte...pentru ca in mine, acum, au tacut pana si cele mai firave ganduri. Ma intreaba Cristina cum o fi sa iti traiesti visul la asemenea intensitate. In mod sigur nu voi afla niciodata, insa nu imi pare rau, pentru ca visul meu, mai mic si mai sfios, se materializeaza de fiecare data cand vad un zambet si o lumina in privirea celor care ma asculta. Visul meu este sa va fac pe voi sa zambiti. Si sunt fericita atunci cand reusesc.


Preluat de la Cristina Andries

I just love to see people smile :)

Preluat de la Cristina Andries

Chipul de dincolo de chip

Imi plac la nebunie oamenii care cred ca te-au "citit" perfect doar uitandu-se la tine si schimband doua cuvinte. Ma fascineaza siguranta afirmatiilor, implacabilitatea lor si agresivitatea cu care este indepartata orice incercare de corectie. Am cunoscut, de mult, un om. Principala lui ocupatie era sa umble pe strazi cu mana intinsa. Ca oricare altul din tagma lui, era murdar, cu hainele rupte, dormea prin scarile blocurilor si parea putin nebun. Era si foarte in varsta, insa nu avea acea atitudine a batranilor cersetori care te induioseaza si te face sa bagi mana in buzunar, totul in el emana forta, te facea sa te intrebi "Bine, bine, dar omul asta de ce cerseste?E intreg, e ok, de ce nu isi cauta ceva de munca?".Totusi...acel om avea o poveste putin diferita de a celorlalti cersetori. Avea 49 de ani. Pana la 47, avusese, ca toata lumea, o familie, copii, o meserie, casa, aproape tot cea ce isi putea dori. Intr-o zi insa sotia lui a decis sa il paraseasca, dupa ce impartisera timp de 27 de ani si bune si rele. Si nu numai ca l-a parasit, insa i-a si luat absolut tot. Casa, masina, tot. Nu stiu exact care a fost contextul si in ce termeni s-au despartit, cert este ca omul a venit intr-o zi acasa dintr-o delegatie si a aflat ca:
1. Sotia lui a plecat din tara si a bagat divort
2. Apartamentul a fost vandut si in el locuieste acum altcineva.
3. Casa pe care o aveau la tara a fost vanduta si banii au plecat cu sotia
4. Idem pentru masina
5. Nu mai are unde locui, nu mai are bani, nu mai are familie
Urmarea: a albit si a innebunit.
Logic, a ramas fara servici, dupa un concediu prelungit la ceea ce in orasul respectiv se numeste, sugestiv, "fara clanta" (sectie a spitalului de boli psihice in care clantele de la usi sunt scoase pentru a impiedica iesirea/ranirea pacientilor, in marea lor majoritate nebuni violenti, periculosi si cronici). Si uite asa a ajuns omul despre care povestesc sa intinda mana pe strada. Datorita tratamentului, a reusit cat de cat sa isi revina, insa niciodata indeajuns de mult pentru a isi putea relua meseria. Din nefericire pentru el nici nu invatase sa faca altceva si era mult prea obosit, bolnav si in varsta pentru a invata ceva nou. Cam asta e cu concluziile pripite. Nu este de ajuns sa schimbi doua vorbe cu un om si sa te uiti la el pentru a sti cum este. E nevoie sa fii mult mai atent la detaliile care nu se vad si nu se aud si chiar si asa e posibil sa gresesti. Ceea ce aratam lumii este ceea ce vrem sa se vada pentru ca asa am invatat sa ne aparam sau pentru ca pur si simplu nu avem de ales. De cele mai multe ori, o privire, un gest, un cuvant, daca sunt remarcate, iti pot spune totul despre un om. Insa tot de multe ori, de cele mai multe ori, gestul, privirea, cuvantul trec neobservate, pentru ca sunt mult prea subtile si pentru ca ne-am obisnuit sa nu fim atenti la detalii. Un om poate parea extraordinar, poate sa aiba o conversatie stralucitoare, un aspect ingrijit, chiar elegant, poate fi extrem de inteligent, se poate purta impecabil in societate. Veti spune despre el ca este un om ok. Dar daca, pus intr-o situatie care il scoate din sarite sau il deranjeaza, omul respectiv incepe sa aiba manifestari de chivuta...sa stiti ca acela este el de fapt. Un individ needucat, necivilizat, care din intamplare, prin vointa si eventual cu ajutorul prietenilor, a reusit sa capete o spoiala de fiinta civilizata si cu bun simt. In interior insa ramane ceea ce in termeni populari se numeste "mitocan" si dupa ce se va obisnui cu voi se va comporta ca atare.
Cum?...A, da, am uitat sa va spun ce meserie avusese cersetorul din povestea mea inainte sa inceapa sa converseze cu zane verzi si cai albi. Pai, nimic deosebit, nimic iesit din comun. Fusese seful catedrei de istorie de la Universitate si o somitate in domeniu (nu este vorba despre Universitatea Bucuresti). Am aflat asta intamplator, intr-un context in care o poveste trista ne-a amintit de batran si de propria lui poveste.In acelasi oras mai era un cersetor neobisnuit. Din pacate a murit intr-o noapte foarte geroasa de iarna, dupa ce cu doua zile inainte o persoana "glumeata" daduse foc unicului lucru care-i mai ramasese: rulota ( si aceea vai de capul ei, dar....). L-am gasit (cand spun "l-am" ma refer la mai multi) pe strada, stiam cine este, am vorbit cu el, l-am convins sa se calmeze (voia sa ramana afara si sa moara de frig, spunea ca rulota era singurul lucru care il ajuta sa mai aiba o urma de demnitate, avea unde sa isi tina hainele, se putea spala cat de cat, etc), am chemat salvarea pentru ca era complet deshidratat si intrase in hipotermie, insa nu am reusit sa il salvam, la spital nu putea fi tinut mai mult de o noapte, familie nu mai avea (patise ceva aproximativ similar doar ca de data asta copiii fusesera cei care il lasasera pe drumuri), asa ca in noaptea urmatoare a reusit sa faca ceea ce isi propusese, sa moara inghetat ca alternativa la a deveni un adevarat "homeless". Era artist plastic si inca unul talentat.

blog de vama veche: Fara Cuvinte

blog de vama veche: fara cuvinte

Erata

Iata ca a trecut vara...si eu nu am ajuns in Vama Veche. Ii promisesem ca acesta va fi un blog despre si cu ea, insa mi-a fost teama sa o vizitez. Vama amintirilor mele nu are nimic de-a face cu pitzipoanca vopsita si plina de fitze pe care au invadat-o toate non-valorile autohtone. M-au intrebat multi de ce. De ce ma leg de ceva ce nu mai exista. Incorect, stimabililor. Exista. In mine, in prietenii mei, in toti cei alaturi de care am ras, am cantat si am privit rasaritul, toti cei care m-au intristat sau m-au facut sa zambesc de-a lungul anilor pe plaja din Vama Veche. Precum spuneam intr-un post ceva mai vechi, Vama Veche este o stare de spirit, nu un loc. Iar starea de spirit continua sa existe si pentru asta va multumesc, prieteni ai mei de aici sau de (tare) departe. Multumesc Ada, Iulian, Gaza, Stalp, Simona, Catalin, Alexandra, Iulia, Ana, Alina, Paul, Gabi, Mihai, Alex, Vlad, Ovidiu, Soni, Silviu, Geo, Carmen, Laura, John, Marius, Eli, Zdrontzi, Emeric, Radu, George si multi altii. Voi sunteti Vama mea.

Cetatile visului

Muntele canta a primavara si a soare si cheama cu glas de izvor si de frunza. Potecile serpuiesc adormite printre fagi, printre mesteceni, tot mai sus, purtand in praf povesti uitate, amintiri ale zilelor cand pe acolo paseau barbati aspri ca viscolul si femei frumoase si puternice precum florile stancilor. Cu fiecare pas pe care il faci catre inaltimi, legendele invie, le auzi murmurand alaturi de tine, umplandu-ti sufletul cu intrebari, cu umiri, cu flacari.


Adancita in inima muntelui, printre cascade, printre brazi, printre vulturi, o cetate isi leagana uitarea, asteptand cuminte glasurile celor veniti sa-i trezeasca pietrele purtatoare de taine. Te duce sprea ea o carare la inceput blanda, apoi din ce in ce mai salbatica, cotita, care iti spune parca: "opreste-te daca nu poti auzi povestea ce incepe la capatul meu."
Aici, toporasii si stelutele lupta vitejeste cu ultimele paturi asternute de iarna peste frunzele miilor de toamne pe care le-a vazut acest taram uitat de timp. In stanga, e stanca pe care susura apa zapezilor. In dreapta, dincolo de perdeaua de brazi, ghicesti satele pe care muntele acesta le vegheaza.














Si mergi, iar cand crezi ca drumul nu se va mai sfarsi, in fata se deschid, cu lumina si abur dulce de pamant, portile marii cetati in care nici un dusman nu a patruns vreodata....Sau a patruns? Cand te apropii de primele ziduri, afli raspunsul. Din iarba zambesc alintat cateva fire de condurul-reginei, cochetand cu clopoteii salbatici. Langa ele a crescut insa si un alt soi de vegetatie, din speciile "dozis bericumm", "petumm sticlis", "ciocolatis ambalicumm" si altele asemanatoare. Un mesteacan trist intinde brate inmugurite, incercand sa ascunda ranile ce ii cresteaza scoarta, rani lasate de cei care au crezut ca tulpina unui copac este un soi de carte de oaspeti in care fiecare poate sa semneze. Zidurile de aparare a caror mestesugita lucrare a strabatut veacurile si a uimit sute de arheologi si arhitecti, plang sub povara acelorasi insemne care au in comun cu runele un singur lucru: au fost scrijelite pe piatra cu ceva ascutit. De multe ori m-am gandit ca cei ce le-au facut uitand de sintagma "numele prostilor pe toate gardurile", au crezut ca, peste veacuri, istoricii le vor considera dovezi ale faptului ca dacii nu cunosteau doar scrierea zilelor noastre, ci si calendarul actual si numele oraselor romanesti contemporane. Dincolo de ziduri, incepe marele drum al cetatii. De-a lungul lui, arherologii au pus o balustrada cu dublu rol: de a proteja vizitatorii de drum, caci panta ce coboara spre sanctuare este alunecoasa si plina de surprize sub forma de bolovani vicleni ascunsi sub frunze, iar drumul cetatii in sine este o capcana pentru picioare, fiecare pas putandu-se transforma intr-o aluncare destul de dura si de a proteja drumul de vizitatori, pentru a nu deveni si el o "carte de oaspeti". In curand insa calea va fi libera si pentru picioare rupte si pentru semnaturi, pentru ca niste bravi urmasi ai puternicilor daci si-au incercat muschii bine lucrati la sala si au indoit fierul cat au putut de bine, poate pentru a-i da un aer antic. Nici sanctuarele nu au scapat. Desi intreaga poiana indeamna la tacere si la visare, ajung in fiecare an acolo fiinte care cred ca acele extraordinare constructii sunt doar dovezi ale religiei dacice. Si, ca orice bun crestin, romanul cand ajunge intr-o biserica aprinde o lumanare. Acuma, daca ajunge ceara pe batranele pietre aduse cu greu din cine stie ce cariere de dincolo de munte, nu prea conteaza, nu? Mai ales ca cea rosie se potriveste foarte bine cu gri-ul andezitului care a ridicat atatea intrebari atator oameni de stiinta. Probabil nimeni nu a spus "credinciosilor" ca dacii foloseau facle doar ca sa aiba lumina noaptea si ca in nici un caz nu le lipeau pe stalpii cetatii. Pretutindeni in cetate sunt urmele catusi de putin istorice ale trecerii excursionistilor sau cautatorilor de comori. Gropi, ambalaje aruncate in turnurile de la baza platoului sanctuarelor, marcaje si placute indicatoare rupte sau desenate. Iar vara misterioasa cetate a Sarmizegetusei devine loc de plaja si de picnic, pentru ca, nu-i asa, soarele de andezit este cea mai buna masa pe care sa iti poti intinde pate-ul de ficat si rosile cumparate de la aprozar, iar lemnul Sanctuarului Mare este parca special pus acolo pentru uscarea tricourilor purtate la urcare. Iar daca, atunci cand ajungi acolo singurul lucru ce te intereseaza e sa iti verifici mail-ul pe laptopul carat in rucsac, poti soune ca excursia la Cetatile Dacice din muntii Orastiei a fost chiar reusita.

Gaura de vierme si aplicatiile ei practice

In termeni tehnici, o gaura de vierme este o solutie teoretica pentru ecuatiile teoriei generale a relativitatii, ce descriu spatiul si timpul. Numele de "gaura de vierme" a fost folosit pentru prima oara de Einstein, in analogie cu viermele dintr-un mar, care, in loc sa circule pe suprafata marului, o ia pe "scurtatura", sapand un tunel in interiorul acestuia. Spre deosebire de gaurile negre, gaura de vierme are atat intrare cat si iesire , facand legatura intre doua puncte aflate in locatii diferite atat din punct de vedere spatial cat si temporal. Potrivit scriitorilor de sf si, mai nou, oamenilor de stiinta, gaurile de vierme ar putea fi singura solutie concreta si practica ce ar permite omenirii sa calatoreasca printre stele. Ideea a fost dezvoltata si dezbatuta in multe romane, prelegeri si documentare, iar aplicatia ei practica poarta numele de "salt in hiperspatiu". Se pare insa ca nu doar fizicienii si teoreticienii au descoperit utilitatea gaurilor de vierme. Intr-un moment de, probabil, iluminare si genialitate, edilii capitalei au aplicat solutia pentru a fluidiza traficul si a ajuta locuitorii sa se miste mai usor prin orasul atat de aglomerat si de imbacsit de masini si pietoni. Fara sa faca valva, acesti pionieri ai stiintei au lucrat o vara intreaga, cu sarg si abnegatie, din dorinta profund omeneasca de a proteja nervii, urechile si vocabularul bucurestenilor. Incet, cu rabdare, strada dupa strada, bulevard dupa bulevard au fost transformate in adevarate porti spatio-temporale pe care noi, neinformatii si obtuzii in gandire, nu stim sa le folosim, ne ferim de ele si le injuram. Asa ca, dragii mei prieteni soferi, data viitoare cand intalniti o groapa sau o transee, folositi-o cu incredere. Este scurtatura pe care primaria voastra de sector v-o ofera, gaura de vierme creata special pentru a va ajuta sa ajungeti mai repede acolo unde sunteti asteptati. Cand sotia ingrijorata va suna, pentru ca ati plecat acum doua ore de la munca si inca nu ati ajuns acasa, in loc sa folisiti banala sintagma "sunt prins in trafic", veti putea sa ii spuneti "draga mea, cea mai apropiata gaura de vierme este supra-solicitata, incerc sa ajung la cea din Apusului, am auzit ca acolo tranzitul este mai rapid." Cand veti merge la service, nu ii veti mai cere mecanicului sa verifice amortizoarele sau cauciucurile, ii veti spune "uita-te te rog la sistemul de navigatie, am impresia ca modulul pentru salt in hiperspatiu are o problema cu stabilirea coordonatelor, am vrut azi sa ajung in din Titan in centru si m-am trezit in Chitila, ca numai acolo cica era o gaura de vierme libera, da' dupa aia mi-a zis nasu' ca si cea din Cotroceni mergea." Iar daca ideea de hiperspatiu va provoaca fobii, atunci va puteti gandi la Herbert si ai lui viermi de desert. Si ei foloseau aceleasi gauri de vierme. Chestia asta a descoperit-o o prietena, care mi-a zis intr-o seara: "Cand am ajuns in Bucuresti, am avut o revelatie. Am inteles cum erau gaurile de vierme din Dune."

Mai animalule

Dimineata de iarna tarzie, cu cer acoperit de ciori si de neguri care parca ar ploua si parca ar ninge. Pe strazi trec oameni zgribuliti, incruntati, grabind spre cotidienele lor probleme, tristeti sau bucurii, indiferenti la ceea ce ii inconjoara, incercand sa scape cat mai repede de frig, mizerie si baltile de zapada topita, asemeni unor furnici care cauta siguranta si caldura musuroiului. Cu privirile in pamant, alearga spre cutiile in care isi traiesc trei sferturi din timp si nu observa ca, langa ei, aproape, se petrece una din micile minuni care inseamna, cu adevarat, viata. Dintr-un bloc a iesit un copil, la fel de zgribulit ca oamenii mari, insa cu privire senina si glumeata. Se opreste in fata usii si cauta, se uita in stanga si in dreapta, asteapta. In mana tine o punga cu resturi de mancare si oase. Dintr-un cotlon ascuns undeva in subsolul blocului, iese un catel care, cu pas sovaitor, se indreapta spre puiul de om. Se vede ca sunt prieteni si ca nu e prima oara cand isi primeste tainul in acest fel, insa totusi teama de fiintele acestea mari si schimbatoare care sunt oamenii este mai puternica. Cand se asigura ca in punga este chiar mancare si ca nu exista nici un bat si nici o voce rea care sa il alunge, vine langa copil si il priveste in ochi, dand din coada. Pentru cateva secunde, puiul de om si cainele sunt, probabil, singurele doua fiinte vii de pe acea strada care se privesc in ochi. Apoi, copilul se apleaca, mangaie cainele si pune cu grija punga desfacuta langa zidul blocului, sub copertina de la intrare, unde nu bate vantul si nu ploua. Catelul multumeste in felul lui, apoi incepe sa manance. Copilul se pregateste sa intre inapoi la caldura, cand observa ca prietenul lui patruped si-a parasit punga cu oase si il priveste parca rugator. Nedumerit, se uita la el, incercand sa inteleaga. Cainele priveste cand spre punga, cand spre puiul de om, este agitat si se vede ca ar vrea sa plece, insa in acelasi timp nu prea ar vrea sa lase mancarea, probabil i s-a mai intamplat ca dupa o lipsa de cateva minute sa descopere ca pranzul lui s-a evaporat. Copilul intelege si mai ramane afara, ca sa se asigure ca nici un vecin "civilizat" nu va lua punga sa o arunce la gunoi. Gaseste un loc mai ascuns si se pregateste sa ascunda resturile, pentru ca prietenul lui sa le poata gasi cand se va intoarce...insa, surpriza. Catelul revine...insotit la randul lui de un prieten. Mai bine zis, o prietena, dupa mers si alura viitoare tanara mamica. Si, sub privirile unui pui de om foarte mirat, catelul isi aduce partenera la punga de mancare, o lasa sa se hraneasca si vine la copil, pentru a ii multumi ca i-a pazit oasele pana cand el a chemat-o pe catelusa la masa. Apoi, mandru de isprava, catelul se aseaza pe coada si priveste fericit cum prietena lui mananca, in vreme ce urechile atente stau de paza, ca nu cumva sa apara totusi vecinul acela obsedat de curatenia din fata blocului. Iar oamenii mari, grabiti si indiferenti, continua sa treaca pe strada, fara sa isi dea seama ca cerul a devenit parca mai bland iar frigul este mai putin frig.

Izvorul

A fost o data un taietor de lemne. Traia la marginea padurii, prieten cu florile, cu pasarile si cu vantul, ii spunea buna dimineata soarelui si noapte buna lunii si fiecare zi din viata lui era asemeni altor mii de zile. Oamenii il ocolau, pentru ca nu stiau sa vada dincolo de infatisarea lui salbatica si aproape nimeni nu zarise inca flacara ce ardea in sufletul lui, iar cei care o zarisera incercasera mereu sa o stinga, de teama ca nu cumva caldura ei sa ii mistuie. Singur, insa mereu increzator in steaua lui, taietorul de lemne vis ala clipa in care o zana buna va iesi din apele intunecate ale codrului, il va lua de mana si il va invata sa creada, sa iubeasca, sa vada din nou culorile, stelele, fluturii. Intr-o dimineata cu lumina de miere si cu frunze de arama, taietorul de lemne a pornit prin codru, mai trist si mai singur ca niciodata. Simtea cum toamna curge prin inima sa, cum fiecare vis, fiecare gand se preface in ploaie intunecata si cum prin sange incep sa se auda zvonuri de ninsoare. Mergea, neatent la lucrurile din jur, pana cand,tarziu inspre amiaza, s-a oprit, cu urechea atenta. Undeva, in padurea tacuta pe care o stia de atata amar de ani, se auzea susur de izvor. A ridicat mirat privirea, a cautat, a incercat sa isi aminteasca daca nu cumva vreun colt al intunecimii ii ramasese pana atunci nestiut. Insa in padurea lui nu erau izvoare, doar apa ploilor nastea, din timp in timp, paraie care dispareau inainte ca el sa poata sa le prinda sclipirea vesela. A pornit taietorul catre locul de unde credea ca aude izvorul si a mers, a tot mers, a dezgolit toate luminisurile si a inftalnit ochi blanzi de caprior si mustati tepoase de arici, unduiri de sarpe si batai speriate de aripi, insa izvorul nu era nicaieri. A continuat sa mearga, pana cand, spre seara, cand soarele isi lua ramas bun de la lume, a intalnit in calea lui o fiinta despre care a crezut, la inceput, ca este zana din povestea mult asteptata. Cu ochi albastri si adanci ca matasea noptii, cu par in care lumina verii se impletea cu rugina toamnei, il privea tematoare, fara cuvant, rugandu-l, cu ochii, sa nu ii faca rau. I-a vorbit, a intrebat-o de unde-i si cine si cum s-a ratacit in codru, iar ea i-a raspuns ca, trezindu-se dimineata in casuta pe care o avea la celalalt capat al padurii, a auzit susur de izovr si a plecat in cautare. Taietorul de lemne s-a bucurat auzind acestea, a inteles ca izvorul chiar exista si ca, poate zana buna a hotarat ca e timpul ca padurea sa iasa din amortire, sa se imbrace in flori si iarba molateca. Au ramas peste noapte in locul in care se intalnisera si au tacut amandoi, privind stelele si ascutandu-si bataile inimii, intrebandu-se poate cum ar fi daca o mana ar atinge alta mana, daca buzele tacute s-ar uni, daca ochii ar intalni flacara din alti ochi. Taietorul de lemne a ramas de veghe intreaga noapte, in timp ce frumoasa dormea cu fruntea sprijinita pe bratul sau. Dimineata, cand ea a deschis ochii, in inima lui a coborat soarele, fiindca, dupa multi ani, a privit un zambet cald, nascut doar pentru el. Au vrut sa plece din nou in cautarea izvorului, insa susurul nu se mai auzea. Nedumeriti, au stat clipe lungi in asteptare, gandindu-se ca poate au intrat prea mult in negura padurii, au cautat in ca o vreme, apoi au hotarat ca e mai bine sa ramana pe loc si sa astepte ca izvorul sa dea din nou glas. Zilele treceau, se apropia iarna, deci taietorul de lemne si-a amintit care ii este meseria si, cu maini maiestre, a ridicat o casa. de atunci, au trecut 8 anotimpuri, taietorul de lemne si frumoasa lui sunt tot acolo si, in fiecare zi, asteapta sa auda susurul izvorului, fara sa stie ca, in acea dimineata de toamna, nu auzise fiecare decat cantecul celeilalte inimi, care ii chema spre marea calatorie a vietii si dragostei. Si chiar daca uneori ploaia mai cade peste ei, chiar daca vantul le mai smulge cate o radacina, chiar daca uita drumul catre casa, undeva adanc in sufletele lor este izvorul, care incepe sa susure soptit, amintindu-le ca, dincolo de negura, dincolo de teama, dincolo de intrebari si dincolo de drumuri ce par a nu mai avea iesire, exista dragostea care arde, flacara vie in sufletele lor, vegheata de glasul tainic ce i-a adus impreuna.

vama privita de sus

Te-ai gandit vreodata cum este Vama ta?... Hai sa ne gandim impreuna. Vama mea are, in primul rand, 4 prieteni. Cam zanateci si cam visatori, au crezut ca pot schimba lumea intr-o vara si au rezistat eroic masinilor, manelelor, Stufstock-ului. Pentru ei, diminetile aveau gust si lumina de miere calda abia culeasa din palatele reginei albinelor, iar noptile cresteau in sufletele lor cu stele si dragoste. Alaturi de ei sta o barca ce pluteste mereu spre rasaritul soarelui si, chiar daca vaslele ii sunt infrigurate si timide, e cea mai frumoasa corabie din lume, fiindca ea a purtat, intr-o dimineata, cel mai curat suflet de copil pe care marea l-a cunoscut. Mai are si munti Vama mea, munti cu cetati ascunse si cu izvoare fermecate, cu stele cazatoare si cascade si cu focuri aprinse sa lumineze toate noptile tristetilor citadine. Intr-un colt al Vamii mele, stau trei chitari. Una din ele stie sa cante doar pentru prieteni, cu glas inalt si adanc, alta doar pentru iubire, cu o lacrima ascunsa printre strune si a treia, ultima in timp insa prima in memoria inimii, are glas soptit si canta doar stelelor si noptii...si poate tie, daca stii sa iti pleci spre ea urechea sufletului. In nordul Vamii mele, printre gheturile aducerilor aminte, stau umbrele celor care si-au purtat pasii, o clipa sau mai mult, pe acelasi drum pe care pasii mei il urmeaza cu incapatanare de atatia ani. Iar la rasaritul Vamii mele locuieste pasarea cu aripi de fum despre care se tace versuri si se canta in cuvinte, care, altfel decat restul pasarilor, a venit catre mine toamna, cu plutiri de frunze si seri in care toate stelele lumii ardeau in gand si in inima.
Alaturi de un curcubeu, de o poveste despre oameni si iubire, o poveste doar despre oameni spusa cu glasul unui om pe care viata l-a ingenunchiat dar nu l-a invins, o poveste despre joc si joaca si despre cum sa ramai frumos in amintire, o poveste despre copilarie, adolescenta si, mai de curand, despre cum incepi sa devii om mare, o poveste despre prieteni si o poveste despre necuvinte, aceasta este Vama mea. Iar Vama mea nu poate fi zarita decat de sus si vietuieste pe o muchie a lumii pe care putini au curajul sa mearga pana la capat.


P.S:Va multumesc, tuturor celor ce va recunoasteti aici, pentru ca existati :)

despre demoni si alte animale

Spunea cineva intr-o seara ca masina timpului poate deveni reala, daca avem putina imaginatie. Un plic in care ziare dorm alaturi de poze, pe care un copil, aflat acum in zodia laptelui, il va deschide peste ani, un e-mail primit de la cineva care a plecat putin sa cunoasca ingerii...sau chiar noi. Cautam mereu sensuri ascunse, pornim pe carari luminoase pentru a ne intoarce la jumatatea drumului, pentru ca brusc ne-a cuprins teama ca in fata noastra am putea gasi si intuneric. Si, de cele mai multe ori, ajungem la capat fara a fi lasat nimic in urma. Pentru noi, timpul se opreste acolo si atunci. Intreaga noastra viata e bantuita de fantome si de umbre. Le crestem in suflet si le hranim cu visurile noastre si apoi, cand ne copleseste cucuvaitul lor ne revoltam si cerem socoteala universului. Prea adanciti in educarea demonilor, uitam sa ne ascultam pe noi insine, uitam sa daruim un strop din lumina noastra celor din jur, pentru a ne castiga locul in masina timpului. Complicam mereu totul si spunem ca asa sunt oamenii, uitand ca om este doar un cuvant, asemeni cuvintelor iarba, piatra, izvor. Starea de a fi om este comparabila cu starea de a fi vultur, stea sau rama. Exista, in vocabularul nostru uman, o multitudine de asocieri zoologice care ar trebui sa ne puna pe ganduri. Poti sa spui despre un om ca este porc. Poti la fel de bine sa spui despre porci ca sunt ca oamenii. Diferenta e ca porcul nu se supara daca ii spui "omule". Asta e unica diferenta dintre noi si ei. In rest, nu avem de unde sti daca porcii au idealuri, vise, depresii sau bucurii. Sigur insa isi castiga locul in masina timpului, prin ofranda carnatilor, raciturilor si slaninii. Morala: trecutul e acolo undeva, departe in urma noastra. Daca am facut sau nu ceva bun, nu mai conteaza, pentru ca oricum nu mai putem schimba nimic. Singurii care pot calatori in trecutul nostru sunt cei care isi vor aminti de noi. Lor le datoram un zambet, o raza de soare, o clipa sau o eternitate de iubire.

Cantecul bufonului

"Piesa-i gata, trag oblonul..hei, ce ploaie e afara..."

fara cuvinte

Tacerea unei pietre doare mai mult decat tacerea unui om. Iar cand piatra ascunde povesti care incep cu "a fost odata...", tacerea ei ploua peste ganduri si isca furtuni. Pentru toti cei care au plecat, pentru toti cei pe care i-am iubit, pentru toate urmele de pasi din sufletele noastre: drum bun. Cuvintele se pleaca inaintea voastra si va roaga sa le iertati neputinta de a vorbi despre voi.



"De intors in Timp as vrea, dar nu e nici o graba, pentru ca ne vom intalni Dincolo, dupa ce terminam cu viata asta." Florian Pittis



"Cred (...) că există contracte morale în lume şi acestea trebuie respectate. Cred că există prietenie şi că ea costă sufleteşte,aşa cum numai iubirea care costă sufleteşte are forţă şi viaţă.Cred cu tot sufletul că Dumnezeu există şi că veghează asupra noastră şi cred că veghea lui asupra artiştilor este una specială." Adrian Pintea



"Sa nu fii nedrept, injust, partinitor. Teme-te de asta." Jeana Gheorghiu




"Cred că sensul vieţii îl ştie doar Dumnezeu. Noi nu putem decât să încercăm să influenţăm niţel ce ne-a dat el. Asta e important, să slujim viaţa." Stefan Iordache




"Unele melodii se nasc in cinci minute, am cantece la care lucrez de ani de zile.(...)Traiesc pentru muzica, dar nu din muzica." Emilian Onciu

Emilian Onciu, O lumina sa ai



"Iubesc toti oamenii, nu ma agat de unul singur, iubesc si pietrele, si florile, si cerul albastru, si soarele. Si arat asta, nu ma sfiesc." Anca Parghel

Anca Parghel - Smile


Anca Parghel - Pasarea maiastra





"Armonia pentru mine este puterea de a merge mai departe si de a nu renunta. Atunci cand simt ca in balanta inclina mai mult disperarea decat speranta imi revin prin muzica, prin apropierea oamenilor care imi sunt dragi." - Tatiana Stepa


Tatiana Stepa - Si-am sa-mi fac o doina (fragment)




MILE CARPENISAN
"Sa nu te opresti niciodata din drum, cand te opresti inseamna ca ti-ai terminat misiunea."

dimineti de curtea veche

Aici timpul s-a oprit. Orasul treapada si pufneste in jur, cu praf si masini si "...evenimentul, ziarul ziarul, libertatea, numai la trei mii...", dar pe ulitele (nu strazile!) din Cetatea Veche a lui Bucur pietrele clipesc somnoroase a buna dimineata, cu suras de vrabii. Un catel ma priveste ca pe o aratare din alta lume..ce naiba caut acolo la asa ora criminala...oare ar intelege daca i-as povesti cum e sa te plimbi pe Lipscani la ora 6 dimineata, dupa o noapte de amintiri si multa muzica buna in Club A? Totusi, parca oarece gospodarie nu ar strica acestei bucati de istorie a Bucurestilor. Casele sunt batrane, isi reazama oasele bolnave pe asfalt si pe stinghii de lemn..nici ele prea sprintare. Zidurile plang sub povara jignitoare a graff-urilor si tag-urilor. Iar daca vrei cumva sa te opresti si sa bei o cafea visand la boierii din cele vremi, nu prea ai unde poposi...caci moarte sunt cafenelele si chelnerii joviali contemporani cu Mitica si ale lui madame nu te imbie fluturand un servet impecabil...pentru care, intre noi fie zis, nu se folosea nici o minune a tehnicii moderne ci sfanta apa si cuviosul sapun de casa cu adieri de busuioc. E soare pe cer si albastru, insa Curtea Veche a Bucurestilor isi plange apusul si doarme cuminte, visand la ziua cand va fi din nou printesa. Noapte buna...

...si ne-am intors mai bogati cu un zambet si mai saraci cu un vis, cu trupuri arse de soare si suflete arse de tristete. Revenind cu totii la varsta papusilor si a cailor de lemn, am cules toata lumina verii si am
ascuns-o in inimi, pentru frigul de mai tarziu si pentru iernile in care unii din noi nu vor asculta la geamuri chemari de lerui-ler, ci doar viscolul si noaptea le vor fi colinde. Iar in urma noastra, au ramas stelele, valurile si nisipul,
sa isi aminteasca mereu ca a fost o vara in care prietenii au venit in pragul marii celei mari sa petreaca prietenia ce pleaca spre alte zari, si alte valuri, si alte stele...
"Cade din tarie luna

pe pamânt sub chip de bruma.

Zvonul stins prin noapte rece

îl auzi, din moarte, muma?..."

Am fost si eu in Vama Veche

Ham. Sunt cel mai tare catel din Vama Veche. Scuzati. Pisica. Miau...sau ham...totusi miau, mi se potriveste mai bine. Am aproape un an si nu m-am hotarat inca daca sunt bichon maltez, hawaian, frisee sau bichon pur si simplu, dar asta nu prea conteaza, in Vama Veche poate veni oricine atata timp cat nu e corcitura de cartier cu fitze si mertzan jmecher. Am si eu masina, insa nu ma laud cu ea...bine, acum nici nu prea as avea cum sa ma laud, ii atarna retrovizoarea din dreapta mai jalnic ca urechile mele dupa ce fac baie, dar asta e o alta poveste. Am ajuns aici acum o zi si deja am devenit vedeta Vamii, ma cunosc toti oamenii din Stuf si chiar si pe "strada" sunt oprit si intrebat "Ce faci, Fanel?".
Am uitat sa va spun ca pe mine ma cheama Funny numai ca una din stapanele mele m-a confundat cu unul din cateii aia ciumegi cu lanturi de aur la gat si mi-a zis Fane. Ma rog, eu oricum raspund la pis pis pis deci nu prea conteaza asta. Conteaza ca imi place foarte mult in Vama Veche. La inceput mi-a fost cam teama de valuri, am crezut ca sunt niste catei mai mari care vor sa ma muste. Acum m-am obisnuit, dupa ce stapana mea mai mica m-a luat si m-a bagat in mare cu forta, de am tremurat ca un caine cateva ore si m-am simtit cam rau. Ba chiar sunt atat de destept incat, atunci cand m-a luat pentru a doua oara sa ma vare in apa (ma fac eu mare si o sa o arunc eu o data in valuri sa vada cum e sa faci cunostinta cu apa rece dintr-o data) am inceput sa dau din labute a inot inainte chiar sa ajung in mare.
Mi-am facutsi un prieten. E mai mare decat mine, insa e foarte frumos si foarte hippie. Imi mai place si plaja din Vama veche. Se gasesc foarte multe lucruri bune de mancat acolo. Probabil cei veniti aici iubesc cainii mici si jucausi, uite, mi-au lasat, parca special, hartii, cutii, pahare goale...e distractiv. Ma cam deranjeaza zgomotul si muzica, as vrea si eu sa gasesc un bar unde sa pot bea linistit un pahar de apa plata fara sa ma doara urechiusele. Dar asta e, am inteles ca mai nou Vama Veche este locul unde se fac timbildinguri (nu stiu ce sunt alea da suna urat, nu cred ca sunt de mancare...) si vin in grupuri maaari, maari si am vazut aseara ceva pe plaja. Sa va povestesc. Stateam si eu ca un motan cuminte si ma uitam cum rasare luna si incercam sa ascult valurile si nu muzica de la Stuf si m-am trezit ca navaleste peste mine o gasca de vreo 6 oameni, urland toti mai tare ca mine cand ma usuca Ana cu foen-ul si sarind de ziceai ca au dat bondarii peste ei. Si in timp ce zbierau si alergau isi scoteau hainele de pe ei, cica sa faca baie. Si cand unul a intrebat "da ce, ba, facem fara slip?" altul i-a raspuns "da, ma, suntem in Vama Veche, nu stii ca aici putem face orice?". Si s-au aruncat urland in mare,probabil fericiti ca au reusit sa mature jumatate de plaja la o parte din calea lor. Am incercat si eu a doua zi sa prind pe cineva de picior si am fost certat. Asta inseamna ca nu poti face chiar orice in Vama, baietii aia au inteles gresit. Eu de pilda am voie sa ma plimb, sa ma joc in nisip, sa vorbesc cu prietenii mei, dar daca incep sa latru, sa sar, sa alerg prea mult si sa deranjez lumea, sa musc, sunt certat si adus inapoi cu coada intre picioare.
Asta inseamna ca pot face orice, insa nu am voie sa ii deranjez pe ceilalti. Cam ciudat...nu prea pricep eu cum vine asta cu "orice" si "nu e voie" insa eu sunt mic, pot sa mai gresesc uneori. Cel mai mult mi-a placut insa in 2 mai. Acolo e liniste. Mi-a fost jena si sa latru, sa nu deranjez valurile si pescarusii. Nu am inteles insa ceva: de ce in 2 Mai toata lumea sta cuminte la mese si se uita la mare si vorbeste incet, masinile sunt parcate frumos si nimeni nu sare in apa tipand....Stati asa, cred ca am dezlagat misterul lui "orice" si nu e voie". "Orice" inseamna ca pot sa te simti bine, poti sa ignori umea daca nu ai chef de vorbit, nu ai un program fix, poti sa te imbraci cum vrei si poti sa te imprietenesti cu oricine. "NU e voie" inseamna ca nu trebuie sa ii deranjezi pe cei din jur, nu trebuie sa vorbesti tare, nu trebuie sa artunci cu nisip in ochii nimanui, nu trebuie sa te legi de nimeni aiurea, numa asa, ca nu iti place cum arata (nici mie nu mi-a placut un catel de pe plaja, era mic si vai de capul lui si jerpelit, da nu m-am luat de el, e treaba lui cum umbla si ce face). si am auzit-o eu pe tanti aia de la casuta unde am stat zicand ca intr-o zi o sa se supere si nu o sa mai primeasca turisti, ca prea si-au batut joc de Vama Veche si ca ii e dor de vremea cand primea in gazda hippies si rockeri, ca aia nu ii distrugeau florile si nu urlau prin curte la 1 noaptea.

Oameni si valuri

O sticla goala...doua sticle goale...un morman de sticle goale...si soarele rasare si parca ar vrea sa intre inapoi in valuri. E rosu. Oare de furie sau de tristete?Se uita si el nedumerit la plaja pe care o cunoaste de atatea veri si se intreaba daca nu cumva a gresit locul...Sa fie asta Vame Veche?Parca da...Bolero-ul, oamenii stand in picioare si salutandu-i trezirea...si parca nu...mormane de gunoi ramase in urma celor care au facut discoteca azi-noapte in Stuf, umbrele de plaja mari cat roata carului (de, alea de paie nu erau destul de cool), golanasi de Bucuresti beti care cred ca pot agata vamaioatele cu texte de jmecheri (sic!). Asa au auzit ei, ca cica "frate, astea is usor de dus, le iei o bere si gata, da, frate, si daca ii mai bagi si o iarba sub nas faci ce ai chef cu ea". Se uita domnul Soare si se inroseste si mai mult: un baiat de baiat a cazut in nisip, tequilla e buna cand stii cum sa o bei. Un altul vine spre el si il ridica, grijuliu si aparent ingrijorat...are si motive, daca vede cineva ca in timp ce il "ajuta" pe fraier a varat o mana in buzunarul lui ca sa scoata de acolo mobilul? Ghinion, vamaiotii, chiar si ametiti dupa o noapte de chef, au ochi si mai ales au un cod nescris al respectului pentru cel de alaturi, fie el beat sau treaz, fitzos cu mertzan sau rocker pletos si jerpelit. "Salvatorul" dispare rapid, huiduit. Un el si o ea danseaza. Sunt asemeni valurilor, pescarusilor si nisipului. Cu bratele intinse a zbor, cu chipurile luminate de soare si de bucuria de a fi impreuna, de a fi la mare, de a fi in Vama Veche, danseaza
printre urmele lasate de petrecaretii de azi-noapte care au confundat plaja cu discoteca din Costinesti. Ba nu. Gresit. Acolo te amendeaza daca arunci pachetul gol de tigari pe jos. Dar hei, suntem in Vama, frate, putem face orice. Pana la urma, Soarele decide ca si el poate face orice are chef si se baga indignat intr-un nor. Prefera sa asculte de acolo muzica ce ii saluta rasaritul de ani de zile decat sa vada cum marea lui si nisipul lui au ajuns cosul de gunoi al celor care cred ca Vama Veche inseamna libertatea de a iti bate joc de oameni, de pasari si de mare. Si uite asa, Bolero-ul se termina cu un soare burzuluit care scoate din cand in cand nasul de dupa nori...cine stie...poate totusi inca doarme si are un cosmar si poate se va indura un pescarus de el, il va mangaia cu aripa peste nas si il va trezi..."dar peste vreo 20 de ani, te rog, daca esti dragut". Sau macar la anu pe vremea asta, cine stie, poate pana atunci Balcic-ul va deveni mai cool decat Vama Veche.

A fost Vama Veche

A fost o data ca niciodata un sat de pescari, pe malul marii, la granita dintre intuneric si lumina. Ascuns de ochii rai ai celui mai iubit fiu, ferit de spaima si de "nu", a fost locul in care acei ce doreau sa gandeasca liber macar pentru cateva zile fugeau, vara, impreuna cu pisicile, cateii, copii, prietenii, chitarile. Asa a inceput o poveste care azi e uitata. Asa au inceput serile de Vama Veche, cu focuri si cantece si lumina, cu cer indragostit de stele si mare indragostita de valuri, cu rasarituri pentru care merita sa dai o noapte si apusuri sfasietor de frumoase, asa au inceput zilele de Vama Veche, cand pana si marea parea ca doarme sub razele unui soare neascuns de nici o umbreluta, de nici un elicopter, de nici un zmeu, de nici un deltaplan. Intr-o zi insa un balaur a descoperit locul uitat de oameni si de timp si s-a incruntat a dispret spre rochiile cu indemn de zbor, spre trupurile libere de haine si de norme, spre chitari si spre focuri. A suflat si a dat din aripa si, in cativa ani, locul in care doar bucuria, cantecul si libertatea stapaneau a devenit locul in care nonconformismul a capatat gesturi si limbaj de prostituata si libertatea inseamna muzica proasta, droguri, lanturi de aur si burti paroase. Iar cuvintele "salvati Vama Veche" au devenit refrenul trist al unui loc ce nu mai poate fi salvat decat de el insusi. Vazusi, balaure?