Fulg

Scrijelit  vineri, 26 iunie 2009

Candva, demult, traia intr-o padure un pui de inorog. Se nascuse iarna, cand copacii erau acoperiti cu flori de gheata si cand izvoarele dormeau ascunse sub munte si de aceea numele ce i-a fost dat era Fulg. Era frumos puiul, avea corn argintat in frunte, picioare lungi si sprintene, ochi adanci si intunecati, blanita moale presarata cu pete aurite. In scurt timp de la nastere, devenise stapanul padurii. Nici un loc nu ii ramasese nestiut, cunostea numele si anii fiecarui copac, se imprietenise cu toate vietuitoarele. Inaintea lui, chiar si lupii cei rai plecau capul si cautau alte locuri de vanatoare. Intr-o zi insa, puiul a ramas singur. Maicuta lui, plecata sa caute primele frunze fragede si primele fire de iarba, nu s-a mai intors si nimeni nu a stiut sa ii spune ce i se intamplase. A umblat o vreme trist, cautand-o, apoi s-a luat cu joaca si a uitat. Aparusera florile primaverii. Il uimeau culorile si freamatul din jur, il imbata lumina calda si dulce a soarelui iar noaptea, intins pe patul lui de iarba, nu se mai satura privind stelele si cerul asemeni unei mantii de matase intunecata. Intr-o nopate, cum statea in culcus, a auzit in padure sunet de corn si glasuri necunoscute. S-a ridicat temator si a pornit incetisor pe carare. A mers mult, pana a ajuns la marginea unei poieni. Acolo, sub razele argintii ale lunii, cantau si dansau zanele, chemate afara din casutele lor de farmecul tainic al noptii. Puiul nu auzise niciodata vorbindu-se despre ele. Nu stia cat sunt de frumoase si de bune, nu stia ca ele ocrotesc toate vietatile, si apele, si vantul si, mai ales, dragostea. Le-a privit cum dansau, invesmantate in rochii lungi croite din aripi de fluturi, le-a ascultat cantecul, ce semana cu sopata vantului printre frunze si clinchetul izvorului si nici nu a simtit cand s-au ivit zorile, iar zanele, cantand si dansand inca, au disparut in intunecimea padurii. Le-a urmarit o vreme, insa a pierdut repede urma si s-a intors in culcusul lui mai trist ca niciodata. In a doua noapte, s-a intors in poiana si le-a gasit acolo. Insa printre ele mai aparuse o zana. Era micuta, purta vesmant facut din petale albastre de floare de nu-ma-uita, parul ii era lung si tomnatic, iar in ochi i se oglindea tot cerul. Fulg a inaintat, s-a apropiat de zane si s-a asezat cuminte sa le priveasca. Ele s-au oprit din dans, au venit la el, l-au mangaiat, i-au impletit cununa din garofite salbatice si liliac, l-au intrebat de ce e singur, cum il cheama...Inorogul le raspundea, insa privirile lui o cautau mereu pe zana cea mica. Dimineata, cand zanele s-au pregatit de plecare, l-au intrebat daca nu ar dori sa vina cu ele, in salasul lor de sub munte. Atunci Fulg, fericit, a renunta la padurea lui draga, la prieteni, la tot ce cunoscuse pana atunci si a plecat, fara sa stie ca nu chemarea zanelor il indemna sa faca asta, ci chemarea pasarii cu aripi de fum ce umbla nevazuta printre vietuitoare de la inceputurile lumii si le hotaraste mersul vietii: dragostea.

Si astfel, a coborat inorogul cu zanele adanc sub munte. Au urmat zile fericite, petrecute alaturi de zana lui micuta, dar Fulg simtea ca ii lipseste ceva. Si intr-o zi s-a dus la Craiasa zanelor si i-a destainuit dragostea lui. Craiasa l-a ascultat ingandurata, a poi i-a spus ca, daca o iubeste destul de mult pe micuta zana, daca e pregatit sa renunte la ceeea ce il leaga de trecutul lui, ea il poate ajuta. In noaptea ce a urmat, zanele l-au cautat in zadar pe Fulg prin toate salile si coridoarele si pe sub boltile pesterilor lor. Zana cea mica mai ales era tare trista. In zori insa, portile salii in care se aflau s-au deschis si a patruns inlauntru un tanar print, cu par moale si ochi de caprior. Speriate, zanele au dat sa fuga, insa el s-a apropiat si le-a spus cine este si le-a mai spus ca ales sa fie om pentru a fi impreuna cu zana lui draga.
A trecut vara, si toamna, iar Fulg si draga lui erau nedespartiti. Nimic nu mai exista pentru ei in afara de dragostea lor si toti se bucurau atunci cand ii priveau. Erau mereu alaturi, mereu mana in mana, ochi in ochi, mereu veseli si pusi pe joaca. Intr-o zi insa Fulg a descoperit o carare tainica pe sub munte pe care nu o stiuse pana atunci. A urmat-o si cararea l-a dus afara, in padure.Si a ramas Fulg uimit. Coborase toamna in munti, copacii luminau cu aur si arama, asemeni parului iubitei. De sus cadeau raze de miere. A umblat Fulg multa vreme prin codru, pana cand a ajuns la marginea unei asezari omenesti. Nu mai vazuse niciodata muritori si, curios, s-a apropiat de prima casa si a arivit peste poarta. In curte se jucau cativa prunci, vegheati de mama lor. Cand l-au vazut , s-au ridicat tematori si au vrut sa intre in casa, el insa s-a apropiat si, cu glasul lui cald, a spus ca este strain de acele locuri, ca vine de departe si a cerut gazduire pentru noapte. Mama copiilor l-a privit si, vrajita de lumina din ochii lui, i-a deschis poarta si l-a lasat sa intre...
S-a sfarsit toamna si peste lume au inceput sa bata vanturile iernii, aducand ger si nameti mari de zapada. Si Fulg nu stia ca, undeva prin padure, colinda cautandu-l mica zana, plecata din salasul ei in pofida sfaturilor Craiesei, ce ii spusese sa il uite pentru ca nu va mai reveni. Intr-o seara, zana a ajuns la marginea satului in care se adapostise Fulg. Era noaptea de Ajun. Pe ulite erau copii, ce se opreau la fiecare casa si colindau, ferestrele erau luminate si dinlauntru se auzeau glasuri vesele si rasete. S-a apropiat zana de o fereastra si l-a vazut pe Fulg tinand in brate o muritoare cu parul de aur. Atunci a inteles. Trista, s-a asezat langa geam si a inceput sa murmure un colind stravechi, Colindul Cerbului, pentru a-i aminti iubitului cine este si de unde vine. Cand a auzit Fulg glasul, a impietrit. S-a ridicat incet, s-a apropiat de fereastra si ochii lui au intalnit ochii tristi ai dragei lui, care canta doar pentru el. Si-a amintit Fulg ceea ce credea ca uitase. A iesit afara, a vrut sa o ia in brate, sa ceara iertare, insa zana s-a topit in noapte.A plecat printul inapoi la salasul zanelor, insa nimic nu il mai astepta acolo. A umblat mult pe potecile de sub stanci pana ce intr-o buna zi Craiasa i-a iesit inainte. Si i-a povestit ca micuta zana le-a parasit de atunci si nimeni nu a mai auzit nimic despre ea si ca ele s-au ascuns adanc in munte si nu mai ies la lumina decat o noapte pe an, pentru ca nici una din ele sa nu mai pateasca ce patise surioara lor. Atunci Fulg a rugat-o sa ii redea vechiul chip, pentru a se putea intoarce la ceea ce era inainte. Craiasa i-a spus ca, daca doreste, poate reveni in sat pentru a continua viata pe care o alesese, insa printul nu mai dorea nimic, decat sa fie iertat si sa isi poata tine din nou in brate mica zana. Credea ca daca va redeveni inorog, ii va fi poate mai usor sa o gaseasca si sa o aduca inapoi l-a el. Atunci craiesei i s-a facut mila si i-a asculta rugamintea...
De atunci, prin codrii din munti, in noptile cu luna plina, umbla inorogul. Privirea lui e trista si, cand si cand, cheama cu glas cald, strigandu-si iubita pierduta. Si cei ce vor ca dragostea sa le fie ocrotita cheama, tot de atunci, inorogul, pentru a le binecuvanta iubirea.