orasul de la granita

- dedicat tuturor celor care au curajul sa munceasca -

Motto: "- Hai mai baiete la mine sa lucri la pamant, lasa slujba la oras, ca iti dau cu 30-40% mai mult ca aia, acolo ce iei, salariul minim pe economie. - Pai la matale trebuie sa muncesc de banii astia, acolo stau degeaba!!!" - Discutie reala, dintr-un sat real, intre oameni reali, care traiesc intr-o Romanie ireala

Este(sic!) o data ca niciodata un oras mic, la granita dintre Statele Unite si Mexic. In el traiesc, oficial, 1.2 milioane de oameni si neoficial peste 2 milioane. Desi nu este nici mare si nici bogat, la portile lui ajung zilnic zeci de persoane, venite din satele sarace ale tarii. Sosesc in cautare de lucru sau atrase de magia granitei cu "taramul fagaduintei", in speranta ca vor reusi sa isi trimita macar copii "dincolo", sa invete, sa reuseasca sa faca ceea ce parintii lor nu au putut. Nici in orasul despre care e vorba in poveste nu sunt multe locuri de munca si in 90% din cazuri preferintele angajatorilor se indreapta spre femei. Linistite, rabdatoare, traind mereu cu spaima ca nu vor avea ce le pune copiilor seara pe masa, multe din ele avand sotii/fratii/verii/tatii morti, fugiti sau dati disparuti, unii inchisi, femeile sunt cel mai usor de exploatat si de santajat. Cele care nu au norocul sa se angajeze ca servitoare, bucatarese sau bone la familiile bogate, cele care nu aleg calea mai spinoasa dar mult mai usoara a cluburilor de noapte si a strazii, cele care nu prefera sa serveasca in baruri clienti beti care le ciupesc de fund, merg sa lucreze in fabrica. In schimburi de cate 12 ore zilnic, asambleaza monitoare si pentru asta primesc intre 5 si 6 dolari/zi. Adica maxim 180$/luna. Din banii astia, reusesc sa se imbrace, sa isi hraneasca pruncii, sa intretina de multe ori si surorile/fratii mai mici. Traiesc in cartiere mizere, in case construite la repezeala din cateva scanduri. Pentru apa, trebuie sa stea in fiecare zi la coada la pompa, pentru lumina in casa, au de ales intre lumanari si felinar. Cateodata un barbat mai curajos urca pe stalpii care ofera doar celor bogati curent electric si incearca sa branseze cateva fire, de cele mai multe ori insa singurul rezultat obtinut este un incendiu care distruge si putinele lucruri pe care oamenii le au. Un incendiu care nu poate fi stins, pentru ca, desi exista pompieri, nu exista cisterne, furtunuri si mai ales nu exista destula apa. Pe langa toatea astea, in jurul anului 1993 in micutul orasel de granita a inceput un cosmar care nu s-a incheiat nici astazi. In fiecare noapte, de pe strazile lui dispar femei. Nu prostituate, ci muncitoarele care se intorc noaptea tarziu sau in zori de zi de la fabrica. Majoritatea au fost gasite in desert, torturate, mutilate, violate si ucise, modul de operare fiind, in 70% din cazuri, identic. S-au facut arestari, s-au inceput anchete, insa fara rezultat palpabil. Mai mult, pentru a nu alunga afacerile mari din zona sau pentru a acoperi persoane cu "rang", autoritatile au preferat sa nege existenta unui criminal in serie, recurgand chiar la amenintari la adresa jurnalistilor sau politistilor care incercau sa elucideze cazul. Au existat teorii ale conspiratiei, s-a dat vina pe gastile locale de traficanti de droguri, pe secte sataniste, ba chiar una din legendele urbane spune ca este vorba despre El Diablo (Diavolul) care rapeste si ucide femei. Oficial, numarul victimelor este de aproape 400. Oamenii spun insa ca e posibil sa existe mai mult de 5000 de trupuri ingropate in desert. Investigatiile s-au oprit definitiv in anul 2006, autoritatile spunand ca nu a fost incalcata nici o lege.

Azi, in anul 2010, orasul traieste la fel. Oamenii sunt la fel de saraci. Amenintarea continua sa planeze asupra tinerelor de 15-22 de ani care nu stiu, cand pleaca noaptea din fabrica, daca vor mai ajunge sau nu acasa. Banii castigati sunt putini si la fel de putini sunt si cei care reusesc, legal sau fugind, sa ajunga in America. Cu toate acestea, in acel oras nu sunt greve. Nu exista ajutoare sociale. Oamenii muncesc, chiar si in acele conditii, pentru ca stiu ca 180$ inseamna oricum mult mai mult decat nimic si ca trebuie sa fie multumiti ca au si acel loc de munca. E mai mult decat daca ar fi ramas in satele lor sarace, unde nici macar pamantul nu ar fi putut sa il lucreze, pentru ca fara bani de taxe statul ti-l ia, iar bani de taxe castigi doar daca ai plantatii, nu 3 acri.

Cand am aflat povestea "orasului de la granita", Juarez, m-am simtit foarte mica...si foarte bogata. Ca Juarez mai sunt probabil sute de orasele in intreaga lume si milioane de oameni care seara spun o rugaciune pentru ca sunt sanatosi, pentru ca traiesc, pentru ca nu si-au pierdut locul de munca, oricat de mizer ar fi el si pentru ca reusesc sa aduca acasa si acei 180$/luna. In mod sigur nu sunt fericiti si la fel de sigur este ca nimeni nu isi doreste sa fie in locul lor. Pentru acei oameni nu exista zile libere, sarbatori legale, zile de concediu, nu exista decat spaima ca intr-o zi ar putea sa piarda si putinii bani pe care ii castiga muncind 12 ore pe zi, in picioare, in caldura, fara pauza de masa. Probabil si pentru ei ar fi fost mult mai usor sa ramana acasa si sa ceara un ajutor de la stat.

Cei care azi stati acasa pentru ca aveti zi libera de la "alesii bobolului" (zi libera pentru...?) ganditi-va ca undeva, intr-o fabrica din Juarez, o copila de 16 ani munceste mult mai multe ore decat voi pentru 180$/pe luna si o face pentru ca e constienta ca nu are de ales, nu pentru ca asa isi doreste sa traiasca.

P.S.Sunt convinsa ca exista in Mexic, ca si la noi, ca peste tot in lume (poate chiar mai mult decat oriunde altundeva in lume) si lenesi, si fiinte care aleg ajutorul social, care aleg sa cerseasca, sa fure, sa ucida, sa vanda droguri, sa stea degeaba. Povestea mea nu este insa despre ei, ci despre oamenii care muncesc. Oameni ca voi(?).