Cu sufletul in palma

Fiecare drum începe de undeva şi fiecare prim pas făcut pe el este cel mai frumos. Cu toate visele întregi, cu încredere că mâine va fi o zi extraordinară care va ţine o viaţă, cu palmele larg deschise dăruind lumii bucurie din bucuria ta de călător pe o noua poteca de cărămidă galbenă.
Fiecare drum sfârşeşte undeva şi, dacă ai puţin noroc, la capătul lui îţi mai rămân câteva vise, câteva speranţe, câteva pingele de pus la pantofii cei roşii pe care i-ai purtat când ai plecat în căutarea Oraşului de Smarald şi care acum stau uitaţi şi prăfuiţi într-un colţ de amintire.
Am pornit acum 5 ani pe un drum care trebuia să mă poarte pe curcubeu. Alături de mine stăteau un om care îşi căuta un suflet, un suflet care îşi căuta curajul de a încerca ceva ce nu a mai încercat niciodată şi un urs de pluş cu petice albastre.
Azi, omul şi-a găsit inima şi a aruncat-o, pentru că undeva, pe la jumătatea potecii, şi-a dat seama că de fapt nu este destul loc în el şi nu are atâta forţă încât să ţină vie o inimă. Sufletul şi-a găsit curajul, însă, ca omul să nu fie trist, l-a încuiat adânc în sine şi a avut grijă să nu îl mai lase să iasă la iveală. Iar ursul de pluş s-a pierdut, probabil aruncat sau uitat prin vreo haină, prin vreo geantă sau poate chiar la coşul de gunoi.
Azi, la final de drum, stau singură cu sufletul în palmă. E greu, pentru că în el s-au strâns toate pietrele pe care le-am cules din calea omului. Aş vrea să îl las puţin jos, ca să mă odihnesc, dar nu pot. Dacă o fac, mi-e teamă că nu ai să îl mai vezi şi nu ai să îţi mai poţi găsi niciodată visele, speranţele, încrederea, zborul, pentru că toate sunt în el, adunate pas cu pas.
Au trecut doar 162.934.373.830 de secunde din viaţa promisă, încă nu am ajuns pe curcubeu, aşa cum visai, iar sufletul meu stă tot în palmă.