Atac de panica

Candva, acum multi ani, am avut un atac de panica serios de tot pe munte. Unul stupid si nefondat. Stiam exact unde sunt. Stiam exact unde este punctul terminus, cat mai am pana la el, pe unde sa merg si cat de lipsiti de pericole sunt cei maxim 1200 de metri pe care ii mai aveam de parcurs. M-am oprit ca rama in mijlocul zapezii, in mijlocul noptii, in mijlocul vantului si nu am mai vrut sa fac nimic. Creierul meu s-a blocat pur si simplu si a incetat sa mai functioneze. Imi amintesc vag cateva lucruri de atunci, altele mi-au fost povestite fiindca, pentru prima oara in viata, pur si simplu nu imi mai amintesc ce s-a intamplat, am un gol de memorie de, probabil, 20-30 de minute. II datorez iesirea din acel moment unui prieten. Un prieten care a stiut ce sa faca. Un prieten care nu a incercat nici sa ma convinga ca sunt ilogica si ca exista solutii, nici sa imi spuna ca e vina mea, nici sa ridice din umeri si sa spuna "asa-ti trebuie daca te-ai bagat aici, acum descurca-te". Un prieten care a stiut cu exactitate pe ce butoane sa apese ca sa incep sa functionez din nou.
Cu si mai multi ani inainte, a existat o intamplare similara. Nu atat de grava, desi, culmea, putea avea consecinte mult mai urate, pe care mi-o amintesc cu exactitate pentru ca nu a fost chiar panica-panica, doar un usor blocaj al picioarelor in fata golului si totul a durat mai putin de 1 minut. Si atunci a existat un om pe care il voi respecta mereu pentru acea clipa. El a apasat pe un singur buton. Unul foarte mic insa cumplit de motivant pentru mine. Desi m-ar fi strans de gat, desi eram contra-cronometru, desi urmau bucati si mai rele decat cea pe care eram, desi era obosit si ingrijorat si pentru altii nu doar pentru mine, desi avea responsabilitatea cumplita de a duce la capat, viu si intreg, inclusiv un incepator neechipat corespunzator, m-a privit calm si zambitor in ochi si mi-a spus atat: "Iti promit ca o sa fie bine. Poti sa o faci. Sunt aici, nu esti singura. Ai incredere in mine?" Am zis "da" si in urmatoarele 3 secunde faceam ceva ce nu mai facusem niciodata, ceva de care imi era groaza, ceva ce in alte conditii nu as fi facut nici daca mi s-ar fi spus ca la capatul drumului ma asteapta tineretea vesnica, nemurirea si averile tuturor imparatilor lumii. Nici macar nu a intins mana.  Chiar daca ar fi vrut sa o faca, ar fi fost destul de complicat, el era deja in locul in care trebuia si eu sa ajung si nu prea avea cum sa vina dupa mine. Doar mi-a vorbit, calm, cald, zambind. Mai mult, dupa ce am ajuns cu bine jos, m-a privit din nou zambind si a zis: "Bravo. Ai reusit. Vezi, stiam eu ca poti." Nu mi-a reprosat niciodata prostia si greseala care puteau aduce un final nefericit. Stia ca daca o face, toata increderea pe care o cladise in mine s-ar fi daramat si a doua oara nu as mai fi reusit sa depasesc un moment similar. A inteles ca nu e incapatanare, rea-vointa, ca nu am vrut sa fie asa, ca pur si simplu propriul meu corp refuza sa ma mai asculte si ca e nevoie de cuvinte care sa ma faca sa cred in mine si in faptul ca daca se intampla totusi ceva, el este acolo sa ma prinda.
Privite acum, in amintire, acele clipe au fost tembele si panica a fost absolut ilogica. Totusi, daca nu as fi avut alaturi oameni care sa priceapa exact ce se intampla cu mine si sa actioneze fara sa judece, fara sa acuze, fara sa blameze, fara sa se enerveze, totul s-ar fi putut sfarsi rau.
Exista momente cand nu ai neaparat nevoie de ajutor concret, material. Nu ai nevoie de solutii. Nu ai nevoie nici macar de sfaturi. Singurul lucru de care ai nevoie este un prieten care pur si simplu sa inteleaga corect prin ce treci si sa stie ce sa iti spuna ca sa te faca sa te misti inainte. Un prieten care sa te priveasca in ochi, sa lase o clipa la o parte faptul ca il enervezi groaznic si ca te-ar strange de gat si sa iti spuna "Ai incredere in mine. Totul o sa fie bine, trebuie doar sa ma iei de mana si sa ma lasi sa te scot de aici". Sa nu iti spuna ca viata e nedreapta si grea. Stii deja asta. Sau ca oricand o poti lua de la capat. Undeva in adancul tau stii si asta. Sau ca nu ajuta la nimic sa te lamentezi. Culmea, stii chiar si asta. Totusi, sunt clipe cand orice ai sti, orice ti-ar spune ratiunea, este inutil. Corpul tau are un atac de panica. Nu mai functioneaza corect. A intrat in modul de avarie si totul e dat peste cap. Clipesc toate beculetele, se restarteaza intr-un loop infinit toate serviciile, pur si simplu nu mai ai control asupra sistemului. Ar fi extraordinar daca am fi servere sau calculatoare. Cu putin noroc, in cazul in care nimic nu a fost afectat iremediabil, am putea face un restart, am curata logurile, am repara erorile, am elimina orice informatie inutila si mancatoare de resurse. Fara toate astea, memoria noastra are, din nefericire, acces rapid la toate datele stocate temporar. Si nu doar ca are acces, dar bestia le si foloseste. Refuza cu incapatanare sa scrie orice alta informatie. Urla ca nu mai are loc si apeleaza, mereu si mereu, la ultimele date stocate, chiar daca ele nu fac decat rau.
Daca ai acel prieten de care am scris mai sus, nici macar nu va trebui sa te agati de mana lui. Vei merge pur si simplu inainte, pentru ca vei sti ca exista macar un om care crede ca poti sa o faci si care, daca e neaparata nevoie, va sari sa te sprijine.
Daca nu exista insa, daca toti ochii in care incerci sa privesti, strigand fara cuvinte: "sunt undeva in inauntru, ce vezi in exterior e doar un atac idiot de panica, nu il lua in seama, trage-ma afara inainte sa fie prea tarziu", sunt acuzatori, daca in loc sa ti se spuna "ai incredere in mine" esti lovit si mai rau, atunci drumul tau se poate sfarsi atunci si acolo. Nu pentru ca ti-ai dori asta, ci pentru ca, pur si simplu, nu mai ai puterea necesara sa te ridici si sa iesi la suprafata, sfidand blocajul. Daca cei in care crezi te lovesc si mai tare crezand ca iti fac un bine, crezand ca te vei infuria si te vei ridica de-al naibi, numai ca sa le arati ca poti si daca, intamplator, tu nu mai gasesti resurse in tine sa faci asta pentru ca de fiecare data cand ai facut-o a fost inutil (sau cel putin asa vezi acum lucrurile), atunci totul e terminat. Probabil nu te vei mai putea ridica niciodata. Sunt extrem de rari oamenii care pot sa inceapa din nou sa mearga dupa ce in repetate randuri le-au fost rupte picioarele desi au facut tot ce le-a stat in putinta si au stiut mai bine sa nu li se mai intample asta.
Ascultati mereu atent vocile celor de langa voi sau priviti-i in ochi. E posibil ca uneori, chiar daca nu v-o spun, din mandrie, din teama, sa va roage, in felul lor, sa le fiti o secunda alaturi trecand peste orice si sa le daruiti un gand bun si o vorba calda, pentru a putea merge inainte.