Ziua Cartitei

Toti visam. Mari sau mici, purtam in noi cate un vis, sau mai multe. Unii au marele noroc sa si le vada implinite. Altii, le cauta o vreme si apoi renunta. Uita de ele, le ascund undeva adanc in suflet, le inchid bine si nu le mai lasa niciodata sa plece prin lume. Si visele stau acolo, inghesuite, singure, triste. Ne intrebam uneori de ce suntem nemultumiti. De ce nu ne e bine. De ce doare si nu stim exact unde si ce doare. De fiecare data cand un vis incearca sa iasa la lumina, doare. Il simtim zbatandu-se in noi, dand cu pumnii si cu picioarele in zidul trantit peste el, strigand ca nu poate sa respire. Nici macar nu realizam despre ce e vorba. Undeva, in adancul mintii, stim ce se intampla, insa refuzam sa ascultam. Ne prefacem ca nu auzim si mergem mai departe pe drumul pe care singuri ni l-am impus. Un drum fara vise. Fara culori. Fara povesti. Ce-ar fi insa daca le-am lasa sa iasa la lumina? Macar pentru o ora. Pentru o zi. Ce-ar fi daca ne-am da voie sa dorim, sa speram, sa iubim, sa simtim tot ce simteam cand nimic nu ne putea opri zborul si orice piedica insemna pentru noi o provocare in plus? Exista intr-adevar lucruri care ne ating si ne schimba mai mult decat am vrea. Exista intamplari si oameni care trec prin noi si lasa urme adanci, de nesters. Rani care nu se mai inchid niciodata. Amintiri pe care le caram dupa noi si le lasam sa se aseze peste vise, sa le impinga si mai adanc in intuneric. Cuvinte nespuse, cuvinte spuse, lucruri facute sau nefacute. Regrete tardive. Vini care nu sunt ale noastre. Valize intregi de "ieri" care vor sta mereu in calea lui "maine". Si culmea, "maine" este acolo. Este viu. Ne asteapta. Noi insa, alegem sa retraim mereu si mereu si mereu aceeasi zi in care sufletul nostru a inchis visele. Ne invartim in acelasi cerc, gasim aceleasi scuze, aratam cu degetul spre aceleasi lucruri. Daca ne-am opri o secunda din goana asta dupa ceva ce a fost, am descoperi ca pur si simplu nu am trecut niciodata pragul dintre "ieri" si "maine", chiar daca am fost perfect convinsi ca am facut-o. Nici macar nu realizam ca "azi" este de fapt o iluzie. Nimic nu se schimba. Aceleasi gesturi, aceleasi lacrimi, aceleasi neimpliniri. Nu numai ca le ducem cu noi, insa, atunci cand gasim oameni care incearca sa ne traga afara din perpetuul nostru "ieri", ne revoltam si incercam sa ii convingem sa vina si ei pe acea banda a lui Möbius pe care noi in mod eronat o numim "drum inainte". Daca au destula putere, vor reusi la un moment dat sa iasa. Sifonati, cu sufletul la fel de spart in bucati ca al nostru, convinsi ca nimic bun nu li se mai poate intampla, insa vor iesi. Vor avea sansa de a isi gasi din nou visele. Noi insa, vom ramane mereu pe loc si vom cauta mereu acelasi lucru, fara sa realizam ca l-am avut si, in loc sa ne bucuram de el, in loc sa il pastram bine de tot sa nu dispara, in loc sa facem tot posibilul sa iesim afara ca sa il putem privi in toata splendoarea lui, am incercat sa il tinem in aceeasi minciuna care ne coordoneaza si noua viata. Visele nu mor, nu se pierd si nu pleaca. Sunt in noi. Au fost dintotdeauna si vor fi intotdeauna. Trebuie doar sa avem curajul de a decide sa mergem mai departe si sa lasam in urma tot ceea ce nu ne mai aduce multumire, bucurie, liniste, iubire. Puterea de a ne implini orice vis este numai si numai in noi. Pentru asta insa, trebuie sa reusim sa trecem peste cuvinte, gesturi, zile rele, si sa ne amintim ca orice poveste din viata noastra a inceput datorita unui vis. In ziua in care ne vom decide sa ii lasam din nou cale deschisa spre gandurile noastre, vom fi liberi sa il implinim.