castele de nisip

Scrijelit  luni, 16 august 2010

Sunt cuvinte care schimba iremediabil sufletul. Il desfac in bucati si il imprastie in toate zarile si nu intotdeauna puzzle-ul mai poate fi refacut. E ca atunci cand cladesti un castel din nisip si valurile vin mereu peste el. Tu il refaci si vine inca un val, si inca unul, vine si o furtuna, si intr-o zi descoperi ca esti prea obosit, prea plictisit, prea nesigur ca mai are vreun rost sa incerci. In fiecare zi cineva ti-a spus ca nu va sta niciodata in picioare si ca mereu va fi un val care iti va distruge visul, ca nu esti un constructor destul de bun ca sa te poti lupta cu marea, ca nu poti, nu stii, nu ai cum sa ridici un castel de nisip. Ai auzit atat de des asta, incat ai ajuns sa o crezi. Si o crezi cu atat mai adanc cand cuvintele vin de undeva unde, altadata, existau doar "poti", "stii", "esti destul de bun", "am incredere in tine ca vei reusi". Undeva, pe drumul dintre ieri si maine, in fata fiecarei fraze s-a asezat un "nu". E ca un zid care te opreste de fiecare data cand vrei sa o iei de la capat. Nu intelegi cum a aparut peste noapte si mai ales nu intelegi de ce. Candva, ti s-a spus ca esti tot ceea ce acum ti se spune ca nu esti. Ai vrut sa construiesti un castel si descoperi ca in locul lui cineva se straduieste sa ridice un zid intre tine si tine. Acela este momentul cand sufletul tau se destrama. Cand te intrebi daca felul in care esti tu este in concordanta cu ceea ce vor ceilalti sa vada in tine. Cum esti, de fapt? Ieri, ti s-a spus ca esti extraordinar. Azi, ti se spune ca esti nimic. E un intreg proces a carui unica finalitate este descompunerea ta in bucati care nu se vor mai lipi niciodata la loc. Constient sau nu, cineva iti darama lumea. Iar tu stai neputincios si privesti. Nu pentru ca nu ai avea ce face, ci pur si simplu pentru ca nu crezi ca mai poti face ceva. Ti s-a spus de prea multe ori ca nu poti. Si te intrebi daca nu cumva trebuia sa fii asa cum sunt toti ceialti oameni. Cand spui ceea ce simti, ce gandesti, ce vrei, cand iti arati chipul asa cum este el, se organizeaza intalniri pentru remedierea problemei. Si atunci, decizi sa nu mai arati lumii decat fete zambitoare si curcubee. Pentru curcubee nu organizeaza nimeni intalniri. Nu mai conteaza ca tu ai vrut sa fii constructor de castele de nisip care sa nu poata fi daramate de nici un val. Cineva vrea sa fii nimic. Iar tu, pentru ca nu mai ai un suflet intreg, care sa te ajute sa crezi in tine, te sprijini de zid si renunti sa mai faci ceva. Candva l-ai fi daramat. Atunci cand cineva credea ca poti sa il darami. Azi, esti mult prea obosit si mult prea singur.

3 comments:

Star of the sea spunea...

intotdeauna esti mai mult decat ceilalti ar vrea sa fii. pentru ca increderea in sine nu se risipeste la prima adiere a indoielilor celor ce totusi "vorbesc..". lasa vantul sa bata si bucura`te de ceva ce doar tu stii ca ai inauntru.
azi ia`o de la capat. renascut, un nou tu. :)
[ai mentionat foarte clar toate aspectele in postare, ceea ce mi`a placut. pana nu simti, cuvintele nu vibreaza. dar atunci cand o fac , ele capata semnificatie.]

melrwen spunea...

Parerea "celorlalti" nu conteaza (intotdeauna), insa exista pentru fiecare din noi un om ale carui cuvinte pot darama tot ce ai construit, pentru ca este acel om care se presupune ca te sustine si te incurajeaza :)

Star of the sea spunea...

oamenii care te iubesc cel mai mult te pot si rani la fel de mult. pentru ca nu`si dau seama de rezonanta pe care o au spusele lor in fiinta ta. (asta daca nu au si intentie .. "rea")
si chiar daca reusesti sa le arati oamenilor respectivi ca te ranesc, nu dureaza mult pana ce`si reiau vechile obiceiuri. chiar acei oameni care ar trebui sa te sustina. :)[fac asta doar pentru a pastra un anumit "control"..asupra ta]
dar daca stii cu ce gresesc ei, tu nu mai ai cum (si de asta te asiguri singur-a-) sa comiti aceleasi greseli.
priveste din alta perspectiva doar atat ;)).