Baba si mitraliera

Misunand azi prin meandrele concretului blogosferei in cautare de ceva macar amuzant, daca nu interesant, de lecturat intre doua liniute (de cod, desigur), am dat peste un articol in care bietele femei sunt facute cu ou si cu otet in cel mai misogin stil posibil. Acuma, nu's eu mare feminista, ba uneori sunt mai rea decat voi, domnilor, cand vine vorba de muieri, insa sa dam Cezarului ce-i al Cezarului si sa nu fim nedrepti. Musiul de scrise acea postare are mari lacune in relatiile interumane si in cultura generala. Cea din urma usor inlocuibila cu o cautare pe goagal in cazurile extreme in care simtim nevoia irezistibila si compulsiv-obsesiva de a ne da cu parerea pe subiecte complet paralele cunostintelor noastre primare. Cu prima parte e mai greu. Daca toata viata ai trait printre cioate, e cam dificil sa crezi ca exista copaci si mai dificil e sa ii observi atunci cand iti ies in cale. Eliminand clasicele "prea multi pantofi, prea multi cercei, prea multe haine, prea prea prea" la care chiar nu comentez pentru ca sunt partial de acord, se vehiculeaza pe acolo ceva pareri "inteligente" despre incapacitatea mandrelor de a face altceva decat sa creasca bebei si sa spele sosete si aici chiar nu mai sunt de acord, mai ales ca de la o vreme ma izbesc aproximativ zilnic de preconceptia asta stupida.

Dupa o consultare prealabila cu piticii personali, am hotarat ca un scurt istoric al femeilor care au avut ceva de spus in istorie e necesar. Si pentru ca asta fac si asta imi place, am ales istoria IT-ului. Previzibil.

Sa vedem.

 Ada Lovelace - considerata neoficial ca fiind primul programator (atentie, nu femeie programator ci chiar primul programator) din istorie.

Programatorii originali ai lui ENIAC, primul calculator numeric de uz general, au fost 6 femei.
 Grace Hopper, marea doamna a informaticii, supranumita "Mother of Cobol", a fost primul programator al lui  Harvard Mark I si a fost cea care a scris primul compilator (asta chiar trebuie sa doara rau de tot, sa fii programator misogin si sa stii ca unealta fara de care tu nu iti poti lansa in lumea reala programele a fost dezvoltata initial de o femeie; daca am inteles bine, autorul acelui articol este chiar programator sau ceva adiacent oricum)
 Ida Rhodes, probabil unul din primii analisti programatori din lume, a dezvoltat limbajul C-10, folosit pentru UNIVAC.
 Jean E. Sammet, dezvoltatoarea limbajului FORMAC.
 Radia Perlman, a inventat Spanning Tree Protocol si a facut descoperiri cruciale in domeniul criptologiei si al retelisticii.
Ca sa ajungem in prezent:
 Ruchi Sanghvi, prima femeie inginer de la Facebook.
Va plac iconitele alea dragute de la Mac-uri si iPhone si toate elementele de interfata? Sigur va plac. Au fost create initial de Susan Kare si multe din ele asa au ramas, cum le-a "desenat" ea.
Lista continua cu o multime de femei datorita carora tu, prietene care citesti acum asta, poti folosi calculatoarele, internetul si restul bucatelelor de tehnologie care iti trec prin maini zilnic. Desigur nu au fost doar ele, insa au fost acolo, au avut un cuvant greu de spus si numele lor a ramas in istorie. O istorie mica si poate neinteresanta pentru neinitiati, fara de care, insa, eu nu as fi putut acum sa scriu toate chestiile astea care ii vor enerva groaznic pe barbatii prin vietile carora nu a trecut niciodata o femeie, ci doar o multitudine de "pisi".
Iesind din zona de siguranta, sa vorbim si despre sah. Nu e chiar un domeniu in care sa imi pot da cu parerea in mod avizat, insa stiu sigur ca exista femei care au obtinut titlul de maestru si mai stiu sigur ca cel putin una din ele l-a caftit pe Kasparov asa de rau ca nici nu a apucat bietul om sa inteleaga ce i se intampla. Iar Kasparov e cunoscut pentru parerea destul de proasta despre femeile jucatoare de sah, deci sigur nu i-a cedat partida de dragul ochilor ei frumosi. O mandruta de prin Ungaria parca.

Asta asa, de incheiere, pentru ca acelasi musiu zice ca femeile nu sunt in stare sa joace sah si nu exista femei campioane la sportul asta decat daca joaca unele cu altele.


Iar la final, o curiozitate care ma macina de multa vreme. Daca intr-adevar nu va plac accesoriile, hainele, pantofii, fardurile, cerceii, gentile si restul si le considerati atat de inutile, de ce, daca vedeti pe strada/club/petshop o tipa in blugi si bocanci nefardata si una incotopenita pana la varfurile unghiilor si pictata mai ceva decat Capela Sixtina, incepeti sa semnalizati catre cea de-a doua si de foarte multe ori ajungeti sa fiti insurati cu ea?
Nu-mi raspundeti ca stiu, era doar o intrebare retorica prin care imi exprim parerea personala despre fariseism.

Domnilor spectatori, cu dragoste

Voiam de mult sa scriu despre asta, insa din diverse motive am tot amanat. Azi insa, voi vorbi in sfarsit despre respectul fata de cel care trece peste teama, peste emotii, peste (poate) tristetea din el si vine spre tine pentru a-ti alunga propriile tristeti, pentru a te face sa zambesti, sa simti, pentru a te ajuta sa uiti, o vreme, ca afara ploua si e frig. Pentru a te duce intr-o lume extraordinara, din care, daca el nu ar fi, tu nu ai putea sa faci parte. Nici macar nu ai sti ca exista.
In fata ta sta un om gol, transparent, care si-a scos sufletul si ti l-a pus in fata.
Nu ai sa stii niciodata ce sta in spatele celor cateva clipe in care tu te bucuri ca il vezi, ca il auzi.
Nu ai sa auzi niciodata despre orele lungi de studiu. Despre muschi care dor atat de tare incat nici cel mai profesionist masaj nu ii poate relaxa. Despre cuvintele rostite de milioane de ori pe milioane de tonuri, cu milioane de intonatii, in milioane de feluri, pentru a ajunge la tine curate, clare. Tie ti se pare amuzant sa spui "capra calca piatra piatra crapa-n patru". O spui o data, razi si treci mai departe. Incearca sa spui asta de cateva sute de ori, clar, limpede, tinand un creion intre dinti. Trebuie sa se auda exact fiecare litera, nu fornaituri impiedicate de elefant ragusit. Incearca sa o spui ca si cum intregul tau univers s-ar fi daramat si ai fi ramas singur pe lume. Si dupa aia incearca sa o spui din nou ca si cum ar fi cel mai bun banc. Si din nou ca si cum ai face cea mai calda si mai minunata declaratie de dragoste.
Nu ai sa stii niciodata despre orele lungi de incercari si erori, de frustrari, de spaime (daca nu o sa le placa?oare e bine asa, sau trebuie sa schimb? oare se aude bine? se vede bine? cum fac sa le dau tot ce am mai bun?).
Nu ai sa auzi vreodata povesti despre ziua aia cand in sala era atat de frig la repetitii incat a ajuns acasa cu temperatura mare de tot iar seara s-a urcat din nou pe scena pentru tine. In sala nu mai e frig, esti si tu acolo, pentru tine totul trebuie sa fie perfect.
Nu ai sa stii niciodata ca uneori greseste nu din neatentie, ci pur si simplu din oboseala. E treaz de la 6 dimineata, a repetat toata ziua. Acum e aici in fata ta. Nu stiai, asa-i? Credeai ca sa trezeste la 4 dupa amiaza, sta la o cafeluta amiabila cu prietenii si dupa aia se apuca sa se joace, ca un copil mare, cu fardurile, costumele, sunetele, instrumentele.
Nu ai sa stii niciodata ca iti radea tie, iti vorbea tie, iti canta tie, in timp ce sufletul lui era spart in mii de bucati pentru ca prin viata lui tocmai trecuse una din acele dureri care lasa in urma goluri adanci, de neacoperit.
Ai sa vezi ceva schimbat, e adevarat, insa ai sa crezi ca asa trebuie sa fie, ca face parte din scenariu.
Toti avem visuri, sperante, idealuri. El a ales sa ti le daruiasca tie. Lumea lui, in care traieste, respira, este o lume construita pentru tine.
Nu e singur. Alaturi de el, stau multi alti oameni si toti, absolut toti, au un singur scop: sa te faca pe tine, zeul, stapanul absolut, sa te simti in centrul universului.
Pentru zilele si noptile de munca despre care voi nu stiti nimic. Pentru incercarile de a da absolut totul in cateva minute. Pentru bucuriile si tristetile care ajung la voi imbracate frumos in haine de gala si colorate in asa fel incat sa nu va sperie. Pentru munca enorma care sta in spatele a ceea ce vedeti voi. Pentru ca tot ceea ce fac este din dragoste pentru voi, din dragoste pentru frumos, pentru o lume mai calda si mai senina. Pentru ca, fitosi sau nu, aroganti sau nu, genii sau mediocri, cu talent nativ sau cu talent muncit din greu, artistii, indiferent de forma de arta pe care o aleg, fac asta pentru ca pur si simplu nu stiu sa fie altceva decat zambetul din privirea voastra. Fac asta pentru ca asa au ales ei sa va dea o alta lume. O lume in care exista doar minuni. O lume a jocului, , a dragostei supreme si a durerii supreme, a duiosiei, a milei, a prieteniei. O lume nascuta, crescuta si intretinuta de artisti pentru voi.
Atunci cand vin in fata voastra, respectati acest lucru. Voi sunteti acolo pentru ca nu aveati ceva mai bun de facut poate. Ei insa, sunt acolo pentru ca va iubesc. Pentru ca nu exista fara voi. Pentru ca nu pot respira, nu pot trai daca nu va daruiesc si voua bucuria pe care o simt ei. Au si ei de ales, desigur. Ar putea sa nu vina. Ar putea sa stea acasa sa se uite la televizor, sa iasa in oras. Au si ei prieteni, familii, cei mai norocosi au chiar si o viata adevarata. Au ales totusi sa vina si sa va daruiasca o parte din frumusetea care salasluieste in sufletul lor.
Daca nu va place ce vedeti, ce auziti, domnilor spectatori, oriunde ati fi, in sala, in club, in cerc larg sau cerc restrans, in aer liber sau in fum de tigara, nu va obliga nimeni sa ramaneti. Partea frumoasa a acestei lumi este ca are o singura regula: nimeni nu e obligat sa stea in ea. Daca ati patruns insa pe usile magice, pasiti cu grija si mai ales cu respect pentru spiridusi.
Poate aveti treburi importante de discutat. Poate ati iesit in oras doar ca sa va vedeti cu prietenii si sa stati la o sueta. Poate nu aveti cum inchide telefoanele pentru ca exista vesti importante pe care le asteptati, insa zau ca le puteti tine macar pe silent si puteti iesi atunci cand sunteti apelati.
Nu se supara nimeni. Exista atatea sute de locuri in care puteti merge, mult mai potrivite discutiilor in gura mare, a chicotelilor interminabile si a fosnitului de ambalaje de bomboane.
Daca ati ajuns totusi in lumea vrajita a jocului, a cantecului, a dansului, lasati orice altceva afara. Nu ii jigniti doar pe fraierii aia care in loc sa stea in treaba lor acasa au venit sa se dea in spectacol in fata voastra, ci si pe fraierii ceilalti, care in loc sa stea in treaba lor acasa au venit pentru ca au mare nevoie de putina magie in viata lor. Daca nu ii respectati pe artisti, respectati macar pe cei veniti sa ii vada. Tineti cont de faptul ca artistul poate sa daruiasca si unui singur om. Daca un singur om este atent, pentru el se intampla toata magia si el merita respect.
Nu uitati, lumea voastra ar fi foarte gri si foarte trista fara culorile sufletelor de artist. Nu calcati peste ele.

Clauza de non-interventie

Avem de foarte multe ori tendinta sa ajutam fiintele din jur. Din prietenie, din mila, din dragoste, intindem o mana chiar si atunci cand nimeni nu o cere. Intr-adevar, este extraordinar sa ajuti. Te-ai intrebat insa vreodata daca nu cumva interventia ta a facut mai mult rau decat bine? Daca, independent de bunele tale ganduri, cat se poate de sincere, nu ai stricat si mai mult lucrurile?
Ajutorul inseamna responsabilitate. Trebuie sa fii absolut sigur ca ceea ce vei face este bine. Trebuie sa fii constient de faptul ca fiinta pe care te pregatesti sa o ajuti va deveni, o vreme sau definitiv, dependenta de tine. Chiar daca nici tu si nici ea nu va dati seama de asta. Atata timp cat esti cel care ajuta, devii persoana in jurul careia se invarte intreaga poveste. De tine depind succesul sau esecul. E foarte simplu sa spui "ajut". Ce te faci insa cand descoperi ca "ajut" inseamna ceva mai mult decat cuvinte si un gest mic facut din impuls? Cand afli ca eforturile pe care trebuie sa le depui pentru a ajuta efectiv sunt mult mai mari decat te asteptai tu sa fie? Esti pregatit pentru asta? Probabil nu si aici e partea in care incepi sa faci rau. Ai facut o fiinta sa aiba incredere in tine. I-ai promis ca o vei ajuta. Ai venit singur la ea oferindu-ti serviciile. Fiinta aia asteapta acum sa iti onorezi promisiunea. In mod sigur nu ai cerut prea multe detalii despre ce trebuie sa faci concret. Ai vazut problema si te-ai repezit sa intizi mana, pentru ca esti un om bun. Esti insa atat de bun ca sa mergi pana la capat? Jumatatile de masura nu isi au locul aici.
Cineva depinde de tine. Daca tu spui ca faci un lucru si descoperi ca de fapt nu il poti face, sau ti-a pierit cheful pentru ca momentul de entuziasm, mila, dragoste, prietenie, a trecut, ajutorul tau isi pierde orice valoare.
Desigur, nu vorbesc despre lucruri marunte, cum ar fi imprumutatul de bani sau mutatul mobilei, desi uneori chiar si asta poate fi cu dus si intors. Daca omul ala, pentru ca tu i-ai spus "hai ca te ajut eu", nu mai cauta si alte variante si tu il lasi balta pentru ca a aparut altceva sau pur si simplu pentru ca ai vorbit fara sa ai acoperire, ai facut un rau in loc sa faci un bine.
Parafrazandu-l pe Iorga si generalizand zicerea lui, nu poti striga cuiva "hei, te-ai ratacit", decat daca esti gata sa il duci inapoi pe cararea corecta si sa te asiguri ca ajunge cu bine la destinatie. Ori asta prespune ceva mai mult decat sa vorbesti. Presupune sa lasi la o parte drumul tau, o vreme.
Gandeste-te la asta data viitoare cand vrei sa intervii. Intentiile tale pot fi minunate, rezultatul insa se poate transforma intr-un dezastru daca nu iti asumi responsabilitatea de a face drumul pana la capat alaturi de cel pe care ai zis ca il ajuti. Daca nu ai certitudinea ca poti, atunci viata ti-a oferit clauza de non-interventie. Cea care spune ca uneori cel mai bun ajutor este sa nu faci pur si simplu nimic, pentru a nu risca sa faci mai mult rau.
Iar daca ai apucat sa te bagi, atunci ajuta pana la capat, chiar daca la un moment dat s-ar putea sa inceapa sa nu iti mai placa. A fost decizia ta.

Pierrot

Suntem o lume de masti. Vesele, triste, colorate, alb-negru, masti vechi, masti noi, traim printre masti. Purtam la randul nostru masti. Ne ascundem fata in spatele lor. Jonglam cu ele printre sentimente, printre ganduri, printre cuvinte. Ne-am obisnuit atat de mult cu ele, incat nici macar atunci cand balul se incheie nu le scoatem. Adormim cu mastile pe fata si ne trezim la fel. Avem sute de masti, adaptate fiecarei zile, fiecarei clipe, fiecarui om. Masti pentru azi, pentru ieri, pentru maine. Masti pentru anotimpuri. Pentru zilele saptamanii, pentru prieteni, pentru straini. Masti dincolo de care nici macar noi nu mai stim sa ne gasim.
Ne miram mereu ca ceilalti nu reusesc sa ne vada asa cum suntem. Vrem sa fim priviti in ochi, iar ochii din spatele mastii sunt greu de citit. Privirea se schimba. Se pierde printre panglicile si sclipirile de carnaval.
Suntem invizibili.
Ne e teama de vorbe. Mastile noastre nu au glas, doar flasnete care canta mereu aceeasi piesa ragusita si o repeta pana la epuizare. A noastra sau a celor care asculta.
Ne e teama de gesturi. Mastile nu au brate care se intind, palme care mangaie, degete care ating.
Daca intr-o zi cineva reuseste totusi sa patrunda dincolo de masca, ni se face si mai teama. Chiar daca mana care o da la o parte e blanda, ne agatam de masca noastra cat mai bine. Nu cumva sa fim descoperiti. Nu cumva  sa ajunga la adevaratul nostru chip.
Mastile nu simt, nu vad, nu asculta.
Oare de obosit, obosesc vreodata?
Mastile stiu sa iubeasca?

Hai-hui

Nu poti sa alergi pe cararile sufletului. Trebuie sa mergi pe ele cu pasi mici si inceti, furisati, sa nu te simta, sa nu stie ca esti acolo. Sunt ca niste poduri din panze de paianjen. Fragile. Se rup la orice boare de vant. Trecerea ta le poate distruge iremediabil.
Nu poti sa vezi orizontul pe cararile sufletului. Poti privi doar inapoi. Inainte totul e abur. Nu stii niciodata ce se ascunde dincolo de ceturi. Vai inflorite, stanci, cascade, poate fi orice acolo. Vreme frumoasa sau furtuni, caisi infloriti sau paturi inghetata de zapada, soare sau nori.
Nu poti sa ii spui sufletului ce sa faca, unde sa mearga, cum sa se poarte. Are viata lui, ritmul lui, face alegeri fara sa te intrebe daca esti sau nu de acord cu ele. Cateodata vin spre tine ecouri. Bucuria, tristetea, dragostea. ura, nemultumirea, sunt ecouri ale gandurilor sufletului. Deciziile au fost luate de mult. Calea a fost aleasa. La tine ajung doar efectele.
Sunt momente cand sufletul se poarta pur si simplu haotic si fara logica. Te trage de maneca, iti arata lucruri pe care nu ar trebui sa le vezi, iti propune aventuri in care toate conexiunile tale neuronale tipa sa nu intri. Fiecare parte din tine aprinde beculete rosii si striga "nu te duce acolo, e pericol, stai pe loc". Sufletul insa nu asculta. Te prinde de mana hotarat si te taraste dupa el. Tot ce poti face e sa speri ca de data asta aventura nu se va termina cu un dezastru. Incerci sa iti pastrezi echilibrul pe sforile subtiri intinse de suflet peste prapastii. Incerci sa te opresti, pentru ca in calea ta apar bolovani si usi incuiate si stii ca e momentul sa te intorci inapoi, in zona de confort.
Nu te poti intelege cu sufletul. Face ce vrea, cand vrea, cum vrea. Ai de ales intre a il urma si a inchide toate portile catre el, ca sa nu ii mai auzi chemarile. Daca il ascuti, te te poti trezi intr-o buna dimineata cu nevoia imperioasa si complet irationala de a lua in brate toti copacii, de a merge pe strada cantand, de a te urca in primul tren doar ca sa poti privi pe cineva in ochi. Te poti trezi ca ti-e dor de oameni pe care ieri nici macar nu ii cunosteai. Descoperi ca pur si simplu gandurile tale au fost invadate de altcineva.
Nu ai cum sa te asezi la o cafea cu sufletul si sa incerci sa ii explici ca nu are absolut nici un motiv sa se poarte asa, ca e nebunesc ce face, ca toate lucrurile frumoase pe care ti le arata in zare sunt doar fum, doar vis. Nu va intelege niciodata ca  degeaba se coloreaza in cele mai frumoase nuante ale lumii atata vreme cat dincolo de prapastie nu sta nicio mana intinsa spre el.
Nu ai cum sa ii spui sufletului "opreste-te, doar tu ai pornit la drum, nu te asteapta nimeni in partea cealalta, nu are cum sa te astepte".
Si-atunci, taci. Si privesti. Privesti cum sufletul tau, ca un copil incapatanat, merge inainte, convins ca e de ajuns sa isi doreasca, sa spere, sa viseze si minunea se va intampla.
Iar la capatul drumului, cand afla ca ai avut dreptate, ca nimeni nu era acolo, se opreste, isi strange visurile inapoi in rucsac si se ascunde la loc, iar tu ramai cu tristetea si dorul.
Nu poti sa opresti sufletul din drumul lui. Poti doar sa stai cuminte si sa te gandesti ca poate, cine stie, de data asta, aripile lui sunt atat de calde si de larg intinse spre soare, incat nu are cum sa nu ajunga acolo unde isi doreste. Poate de data asta sufletul tau inconstient, pornit hai-hui pe carari necunoscute, va intalni la jumatatea drumului celalalt suflet si vor pleca impreuna in cea mai frumoasa aventura a vietii.

Randuri pentru zana mica

Exista momente cand intregul tau univers se transforma. Te trezesti cu capul in jos si picioarele pe tavan si nici macar nu intelegi cand, cum s-a intamplat. Nimic nu mai e sigur. Nimic nu poate fi intors inapoi la starea initiala. Universul tau e altul. De nerecunoscut. Nici macar nu ai ce face ca sa schimbi ceva. Poti doar sa privesti, din afara, cum intreaga ta viata se modifica atat de brusc, atat de iremediabil, incat te intrebi cum vei merge inainte.

Si totusi, trebuie sa o faci. Pentru ca poti. Pentru ca esti aici. Pentru ca inca mai ai ceva de spus, ceva de vazut, ceva de cantat, ceva de citit, ceva de cautat, ceva de invatat. Pentru ca inca mai sunt oameni pe care nu i-ai facut niciodata sa zambeasca. 

Pentru ca in jurul tau sunt atat de multe nedpreptati, incat faptul ca mergi pe tavan si intregul tau univers s-a daramat e infiorator de banal. 

Pentru ca esti viu. Pentru ca poti schimba ceva.

Trebuie doar sa incerci. Gandeste-te la toate orele pe care le ai inainte. Toate orele in care poti lasa ceva in urma. Toate orele in care faptul ca esti conteaza. Toate orele pe care altcineva asemeni tie nu a avut norocul sa le primeasca. Altcineva care ar fi putut sa faca de un milion de ori mai multe lucruri decat poti tu. Ii datorezi sa te ridici si sa faci ceva, caci altfel nedreptatea nu e ca altcineva a plecat mult prea devreme, ci ca tu ai tot timpul din lume si nu il folosesti. 

Alege sa crezi. In orice. In tine. In oameni. In stele. In bunatate si in frumos. In zane. 

Gandeste-te putin: faptul ca mergi pe tavan nu e chiar asa de rau. E doar dovada ca inca existi, chiar daca privesti lumea pe dos. Abracadabra.

"Mai este loc pentru un vis

In lumea asta incurcata

Pentru povesti cu 'A fost odata'

Pe care nimeni nu le-a scris.

Cenusareasa nu-i o poveste

Nici vis nu este 

E doar o fata frumoasa foc

Cenusareasa mai crede-n zane

In fapte bune si in noroc."

Drum bun, Mica. Copilul din mine iti multumeste.

Pe muchia lumii

Ne place sa castigam. Oricare ar fi numele jocului, il jucam si facem tot posibilul sa castigam. Apoi trecem la urmatorul joc. Chiar daca cei din jur incearca sa ne opreasca, sa ne spuna ca nu vom reusi, ca e gresit ceea ce facem. Cand ii spui cuiva sa nu se gandeasca la un elefant, va incepe sa se gandeasca permanent la unul. Cand ii spui cuiva ca nu poate juca un joc, va face tot posibilul sa il joace. Orice ar insemna asta. Oricat de greu ar fi. Ne fortam limitele. Nu conteaza cat de mult sau de putin reusim sa realizam facand astfel. Exista mereu un munte de urcat, un varf de cucerit.
Cand urci un munte, fotografiile pe care le doresti sunt cele de pe varf. Este locul unde zambesti incantat, triumfator. Nu faci fotografii de-a lungul drumului. Nu vrea nimeni sa isi aminteasca oboseala, incercarile, greutatea. Ne fortam limitele pentru ca suntem obligati sa o facem, nu pentru ca ne place sau ne-o dorim. Urcusul. Durerea si suferinta necesare trecerii la urmatorul nivel. Nimeni nu fotografiaza asta. Nimeni nu vrea sa aiba astfel de amintiri. Vrem sa tinem minte doar privelistea din varf. Acel moment extraordinar cand stam pe muchia lumii este cel care ne face sa urcam si face sa merite tot chinul indurat pe drum. Asta e bucatica de nebunie. Gandul ca merita.
Orice ne dorim cu destula putere, orice visam cu destula forta, merita tot chinul urcusului. Chiar daca nu vrem sa ne amintim cum am ajuns sus. Chiar daca uitam complet clipele cand plamanii iau foc si picioarele refuza sa se mai miste si fiecare muschi e atat de tensionat incat simtim ca ar putea sa se desfaca in bucatele.
Nu tinem insa niciodata cont de un lucru: acele clipe sunt cele care ne-au dus in varf. Acelea sunt momentele frumoase. Rezultatul final al jocului e doar o bucurie de moment. Faptul ca am reusit sa il jucam, in pofida tuturor piedicilor aparute, este marea realizare. Faptul ca am avut curajul nebun sa mergem pana la capat, sa facem orice sacrificiu, sa fortam si sa pasim inainte. Trecand peste orice durere. Peste orice teama. Luptand cu noi insine pentru un vis.
Da, ne place sa castigam. Insa dupa fiecare munte urmeaza inca unul. Si daca uitam ce inseamna drumul pana in varf, la urmatoarea urcare vom face aceleasi greseli, vom da piept cu aceleasi temeri, vom trece prin aceeasi suferinta.
Marele castig este drumul parcurs pana pe muchia lumii. Muchia pe care doar cei asemeni noua pot sa ni se alature. Drumul este cel care ne invata cine suntem si cine ne ramane alaturi chiar si in momentele imposibile.
Oamenii care ajung impreuna cu noi in varf sunt cei care vor merge mereu alaturi de noi pana la capat. Pe orice munte.
Pe orice muchie a lumii.

Suflet de inchiriat

Cand pierdem un lucru, trecem prin cinci stadii ale suferintei. Intai este negarea. Pentru ca pierderea e de neimaginat. Nu putem crede ca este adevarat. Ne revoltam impotriva tuturor, impotriva noastra. Apoi ne targuim. Cerem clementa, imploram. Am oferi tot ceea ce avem, chiar si sufletul, mai ales sufletul, pentru a obtine inapoi ceea ce am pierdut. Cand negocierile esueaza si nu mai avem putere sa fim suparati, devenim depresivi, deznadajduiti, pana in momentul in care sunte obligati sa recunoastem faptul ca am facut tot ceea ce ne statea in puteri si depindea de noi. Depunem armele si intram in faza de acceptare.

Vise prea mari. Intotdeauna visam prea sus, prea departe, prea mult. Uneori, sunt visele noastre. Alteori, sunt vise tesute de altii, vise in care credem, in care ne punem toate sperantele, tot sufletul. Toti pasii pe care ii facem sunt pentru un vis. Este in regula sa visezi. Nu este in regula ca visele tale cele mai mari sa fie alimentate de oameni care nu cred in ele, nu lupta pentru ele alaturi de tine.
Nu exista nicio lectie care sa te invete cum sa traiesti mai departe cand toate visele s-au pierdut. Singurul lucru pe care il poti face este sa gasesti singur o cale.

Sunt cinci stadii ale suferintei. Fiecare le traieste diferit si in momente diferite, dar sunt mereu aceleasi. Negarea. Revolta. Negocierea. Deznadejdea. Acceptarea.
Final de timp, final de vise, final de drum.
Final de an cu sufletul in palma. Scos la vanzare. Costa doar un vis.

Viata pe doua roti

Este din nou Craciunul. A mai trecut un an peste noi. Cu bune, cu rele, cu lectii invatate (sau nu), cu realizari si dezamagiri. Initial voiam sa va scriu voua, celor care m-ati iubit, m-ati sustinut, m-ati impins de la spate, m-ati certat cand a fost nevoie. O sa va rog sa ma iertati ca nu o voi face, totusi. Nu in scris cel putin. Stiti voi si singuri ca aveti fiecare locul lui special in cutiuta mea cu oameni dragi.

Azi gandurile mele se indreapta catre cei cativa prieteni pe care ii am (sau pe care i-am avut) ceva mai putin norocosi decat noi, astia intregi, cu toate mainile si picioarele acasa. Azi le voi multumi celor cativa oameni  de la care am invatat ca viata este extraordinara. Chiar si atunci cand e privita dintr-un scaun cu rotile. 

De la voi am invatat sa rad, sa am incredere, sa merg mai departe, sa ma bucur de lucruri marunte care adunate la un loc inseamna liniste, speranta, seninatate.Voi ati fost in gandul si in sufletul meu de fiecare data cand s-au adunat norii in preajma mea si am simtit ca nu merita sa mai lupt. Tot voi mi-ati aratat ca un om poate ramane minunat si daca au trecut peste el furtuni cumplite. Ma fascinati cu puterea voastra extraordinara de a zambi. Mi-ati dat cele mai frumoase si mai simple lectii despre cum sa traiesti cu lumina in priviri si pace in suflet, orice ti s-ar intampla. Am mai spus aici ca doua din cele mai extraordinare lectii de viata le-am primit de la oameni loviti crunt de ea. Nu am sa il uit niciodata pe minunatul meu prieten care pierduse tot, pe care sotia l-a parasit dupa accidentul care l-a paralizat si a plecat luand cu ea si copilul. Omul  acela avea in el o putere fantastica si o bucurie molipsitoare de a trai, un simt al umorului fenomenal si o vorba buna pentru oricine. Una din postarile de aici, din fabrica de vise, este scrisa in urma unei discutii cu el. Tot de la el stiu care este cel mai frumos loc din Bucuresti, locul in care te poti intalni fata in fata cu un avion care vine la aterizare. Datorita lui am descoperit serile de pe terasa din Green Hours, gustul exotic de Caipiroska si am regasit in mine puterea de a zambi si de a face misto de propria persoana.

Iti multumesc si tie, rocker indragostit de folk, pentru ca mi-ai reamintit (fara sa stii) de ce cant, de ce nu am voie sa renunt la asta, de ce nimic nu e mai frumos decat zambetul celor care asculta. Va multumesc tuturor celor din jurul meu aflati in situatii similare. De la voi stiu ca se poate depasi orice obstacol atata vreme cat poti sa crezi, sa speri, sa iubesti si sa daruiesti dragoste. 

Va multumesc si va cer iertare in numele tuturor celor care va jignesc, va umilesc, va fac sa va simtiti mici si neinsemnati. Nu ii bagati in seama, ei sunt cei care pierd, nu vor sti niciodata cat de mult ii puteti sustine si ajuta pe cei din jur. 

Sa aveti sarbatori de poveste si un nou an la fel de frumos si de senin ca sufletele voastre. 

La multi ani

Bucegii. Vama Veche. Lacul Rosu. Serile de vineri in care, uneori, e foarte cald inauntru chiar daca afara-i frig (prietenii stiu de ce). Dunarea primavara, cand infrunzesc salciile. Parcul Ioanid iarna. Palatul Mogosoaia. Sibiu. Sighisoara. Sarmizegetusa. Cluj. Orizontul privit de pe acoperisul Casei Presei. Bucovina. Fiinte de care ma leaga mii de zambete, mii de ganduri, miliarde de secunde. Strazile pe care le cunosc din copilarie. Locurile care ascund cate o poveste. Poarta de la intrarea in parcul Atheneului. Teatrul National Iasi. Dealul Copoului. Evarza. Cabana Cheia. Uiscas si Negruta. Faptul ca atunci cand sunt trista, sau singura, pot sa pun mana pe telefon si sa chem la mine prieteni carora chiar le pasa. Arcul de Triumf. Cladirea Televiziunii Romane. Apusurile ireal de frumoase pe care le poti vedea de la marginile orasului. Stolurile de ciori ce trec peste oras la 6 seara, care pentru mine inca reprezinta semnalul ca incep Stirile Canalului Cultural (desi nu mai exista).

Zeci de lucruri marunte, pe care nu le observ de obicei si de care mi se face dor atunci cand lipsesc. 

Oamenii de care sunt mandra.

Acestea, alaturi de multe altele, sunt motivele din care probabil nu voi pleca niciodata de tot de aici.

Mai avem multe de invatat si multe de facut.

Mai sunt lucruri care ne fac de rusine peste tot.

Mai avem mult pana sa crestem mari.

Nu suntem perfecti, dar pe de alta parte, cine este?

Trebuie sa invatam sa daruim, inainte de a cere. Sa facem, inainte de a vrea. Sa cunoastem, inainte de a vorbi. Sa privim in noi, inainte de a privi spre altii.

Insa, ca toate aceste lucruri sa se intample, trebuie sa fim aici. Schimbarea nu se face fugind, ci infruntand problemele si rezolvandu-le.

La multi ani, Romania, oriunde te-ai afla. 

Razboiul celor doua roze

Vorbeam candva despre diferenta dintre hackeri si crackeri. Spuneam ca un cracker distruge. Un hacker demonstreaza. Ca vrea. Ca poate. Ca e curios. Ca e avid de cunoastere, de noutate, de provocari. Ca l-ai calcat pe coada. In primele cazuri, nici macar nu il simti cand te-a vizitat, decat daca vrea el,  iar la final, dupa ce termina de scormonit, pune totul la loc exact cum a gasit, spune "multumesc frumos" si pleaca spre alte "portite" numa' bune de jucat cu ele. Se schimba povestea in cazul ultim insa. Il calci pe batatura? Te taxeaza. Elegant. Frumos. Politicos, chiar si cu umor. Daca e doar amuzat de naivitatea ta de muritor de rand care crede ca se poate pune cu el. Daca il enervezi insa, te face sa dispari. Pur si simplu.
Am urmarit azi cu interes razboiul hackeri-trustDePresa. Stiti voi despre ce vorbesc.
Nu tin partea nimanui in totalitate. Si unii si altii au dreptate. Problema e ca "unii" au dreptate doar pana la un punct si abuzeaza de dreptatea lor, pe cand "altii" aduc contra-argumente solide, logice si de bun simt. Platim-platim, nu zice nimeni ca nu, da' pentru ce, neicusorule? Nu ne jigni inteligenta, nenea trustu'. Da-ne continut, dam bani. Nu dai continut, te-am tucat dulce, avem in alta parte. E ilegal? Asta-i viata. Cand vom avea alternativa legala si, atentie, ne-prohibitiva din punct de vedere pecuniar, ne facem baieti cuminti si o folosim. Am si folosit-o de fapt, da-ne voie sa iti amintim ca la inceputurile lui site-ul ala pe care il vrei matale ars pe rug cerea bani. Si plateam. Pentru ca aveam ce vedea si aveam calitate, deci merita sa platim.
Una peste alta, e un razboi mut. Si frumos, extraordinar de frumos. Cel putin privit dintr-o parte. Din aia a celor pentru care "libertate de miscare si de alegere" inseamna ceva mai mult decat a alege intre "Las Fierbinti" si "Tanti Rodica" sau cum le mai zice.
Le-ati jignit sinapsele. Va taxeaza. Nici macar nu va dati seama cata eleganta si cat umor fin este in gestul lor. Nu au pus nicio pagina falsa. Nu au scris "v-am dat jos pentru ca ne-ati suparat". Nu. Pur si simplu v-au facut sa dispareti de pe net. V-au rezervat soarta pe care o cereti voi pentru alte site-uri. De ce? Simplu. Nu pentru ca ii somati sa intre in legalitate. Nu pentru ca nu stiu si ei fara sa le spuneti voi ca ala nu e continut postat legal. Nu pentru ca ar vrea neaparat sa pirateze. Pentru ca ii considerati atat de prosti incat sa vina la continutul vostru deplorabil daca le inchideti site-urile. Ii si vedeati aparand ca fiii cei risipitori, cu ochii in lacrimi, stand la coada sa isi faca un cont la voi, asa-i? Erati in extaz crezand ca daca le luati jucaria o vor cumpara pe a voastra. Eroare. Una fatala, bag seama. Stiti ce va urma? Pot sa pun pariu (cu viata, ca sa vorbesc pre limba voastra) ca in maxim un an va aparea un site asemanator celor pe care le vreti voi desfiintate, cu continut legal de data asta. Pentru ca pana la urma se va trezi careva si isi va da seama ca nu 100 de site-uri disparate sunt solutia, nimeni nu are resurse de niciun fel sa sustina asa ceva de unul singur. Solutia este un singur site, facut in colaborare, la care fiecare sa aduca ce poate si cum poate. Pana la urma, cineva isi va aminti de frumusetea si de simplitatea conceptului de open source. Si n-aveti grija, un proiect bine gandit pe domeniul asta va aduce si sponsorii necesari sustinerii lui. Atunci sa va vaz, bataiosilor, pe unde mai scoateti blana sa o schimbati. Cu naravul nici macar nu imi fac iluzii. Intotdeauna se vor gasi lupi care sa strige: "dau lupii la oi, maaaa!"

URA...si la gara

Romania chiar este tara tuturor posibilitatilor. Am aflat asta azi, cand am descoperit ca, extrem de senina si de calma si desigur pe tacute, o universitate a incalcat absolut toate legile, regulamentele si normele invatamantului romanesc si a efectuat un transfer de la FR la Zi in anul I. Si nu oricum, ci unul absolut sf: nesolicitat de student. Motivul? Pai cica nu le da voie Ministeru' sa aiba FR, ca sunt prea putini inmatriculati.
Procedura transferului: se transfera studentu' fara ca el sa stie cand a depus cererea aia care cica se depune cu minim 10 zile inainte de inceperea anului universitar, fara sa fie anuntat (tot inaintea inceperii anului) ca "prietene, noi nu mai avem forma aia de invatamant la care vrei matale, aia e, suntem cam tampiti si nu stiam de cand te-am inmatriculat ca nu o mai avem, transfera-te mata la zi benevol, sau ia-ti dosaru' si lovelele si cara-te, ca nu avem ce iti face". Ba mai mult, cand studentu' intreaba la facultate imediat dupa inceperea anului, ca sa afle cum e cu FRu, o don'shoara numa' lapte si miere ii povesteste ca dupa 15 octombrie incep cursurile. Studentu' stia deja povestea, ca o aflase de la inmatriculare, deci e linistit ca i s-a confirmat ce stia el. Nu zice nimeni nimic de faza cu "frate, vezi ca nu mai avem FR, misca-ti fundu aici sa o rezolvam cumva". Dupa aia, inainte de 15, suna studentu', sa mai afle una-alta. Si afla. Ce am zis eu mai sus, cu schimbarea formei de invatamant. Dar i se jura. cu mana pe fundita, ca e doar o chestie formala si ca pentru el nu se schimba nimic si ca face cursurile cum i s-a povestit, sambata si duminica si ca o sa il sune cineva sa ii dea toate datele. Si cum v-a sunat pe dumneavoastra asa l-au sunat si pe el.
Cand vede omu' ca nimeni nu suna, isi ia inima in dinti la doua zile dupa 15, adica pe 17, adica azi si merge  la facultate. Afla ca da, a fost transferat la zi. Ca Ministeru' e nenea rau si nu lasa biata facultate sa faca grupa pentru FR. Dupa aia afla ca se vor organiza la un moment dat niste cursuri de sinteza pentru cei aflati in aceeasi situatie cu el.
"Cand?"
"Pai nu stim, o sa va anuntam noi."
"De unde pot lua si eu manualele si cursurile, pana atunci?"
"Pai..probabil o sa va spuna asta cand o sa aveti cursurile de sinteza."
"Da' totusi, sunteti sigura ca nu vor fi probleme, adica, ramane regimul de FR, nu prezenta zilnica, nu platit laboratoare lipsite, cursuri facute sambata si duminica, suport de curs asigurat...?"
"Pai, va garantam noi ca nu o sa aveti probleme, va motivam noi absentele, eu personal vi le motivez, promit".
Studentu' zice in gand: "alo, care absente, parca era vorba de cursuri sambata si duminica, de ce as lipsi de la alea?"
Cand vede ca momentan nu o poate lamuri, pleaca omu', decis sa gaseasca singurel o rezolvare pentru obtinerea cursurilor, pana decide facultatea cum e cu lectiile alea de sinteza speciale pentru prostii care s-au inmatriculat la FR si s-au trezit pusi pe pontaj la zi. Se uita pe avizier la grupa lui. Cursuri zilnic de la 9.30 la 16, cu laboratoare plasate strategic de la prima ora (stiti, alea pe care daca nu le faci nu intri la examen si, daca nu le faci cand sunt ele programate, le faci contra cost...). Hm...
Nu trec nici 10 minute si suna tanti secretara:
"Stiti, am uitat sa va spunem, trebuie sa veniti sa scrieti si sa semnati o cerere de transfer la zi".
"Pai bine cucoana, nu zisesi ca io raman la FR din punctu' de vedere al facultatii si ca doar de ochii Ministerului ma treci la zi?"
"Pai da, dar cererea..."
"Pai io nu vreau la zi, nu auzi ca  n-am cum, tre' sa muncesc? Cum sa fac cerere ca vreau la zi cand eu nu vreau la zi?  Ce, am baut cucuta sa semnez ceva care zice ca ma oblig sa particip zilnic la cursuri sau sa suport consecintele absentelor?"
"Pai da, dar va promitem noi ca nu vi se va conditiona examenu' si nota de prezenta la curs si seminarii..."
"Bine, io semnez aia, da' vreau sa vad hartia scrisa oficiala a facultatii care imi garanteaza ce zici mata aici"
"Pai nu, cum sa existe asa ceva, nu se poate..."
"Pai si io ce garantie am"
"Ei hai ca sunteti chiar culmea. Toti au inteles numai dumneavoastra nu, mi-am dat cuvantul ca va motivez absentele. Va dam noi asigurarea verbala, ce, nu ma credeti pe cuvant?"
Stundetu', in gand "Mmmmm...nope, ce e aia asigurare verbala, ca io nu ti-am platit verbal ci cu bani" cu voce tare "Bine, ma gandesc si va anunt"
"Cum doriti" pac telefonul.
Acu sa vedem ce zice legea. Pai zice cam asa: nu exista transferuri in anul I. De niciun fel. Transferul se poate face doar cu motive bine intemeiate, de catre studentii cu situatia incheiata pe anul anterior, care depun cerere in acest sens cu 10-15 zile inainte de inceperea anului universitar. Ca zice legea nu ar fi nimic, mai distractiv e ca zice si regulamentul intern al facultatii despre care vorbim.
Mai zice legea ca daca o facultate, din diverse motive, nu mai poate organiza cursurile pentru care a inmatriculat studentii, e obligata sa ii transfere la o facultate similara, atentie, cu o forma de invatamant similara. Adica daca eu am dat la FR, am semnat un contract pentru FR, am platit o taxa pentru FR, ei nu ma pot transfera la zi ca asa vrea muschiu' lor, fara sa ma intrebe daca vreau si eu. Fara sa imi spuna macar inainte de inceperea anului ca nu mai au cursuri la FR, sa vin sa imi retrag dosarul si sa il depun, cat mai am timp, in alta parte, sau sa ma transfer la zi, ca ei nu au ce face.
Amu', am si eu oarece curiozitati.
Una ar fi cine a facut cererea aia in numele meu. Eu sigur nu. Garantat. Daca e nevoie aduc si ceferticat (sic!) de la nenea doctoru' de gugustiuci ca nu sufar de dementa senila si nici de Alzheimer ca sa uit ce fac. Adica mai uit eu una-alta, recunosc. Dar daca, prin absurd, as fi fost atata de nebuna incat sa ma duc sa ma transfer la zi, cand stiu ca nu am cum ajunge oricat as vrea, ca 38 de absente inseamna "pa, examen", ca laboratoarele nefacute la timpul lor se platesc si ca fara laboratoare tot "pa, examen" este, sigur as fi tinut minte. Doar zice clar chiar facultatea: examenele si notele la ele sunt conditionate de: prezenta, activitate, laboratoare, teste, implicare. N-am nimic contra, le fac pe toate, dar cand pot, adica sambata si duminica, asa cum a promis facultatea ca imi organizeaza cursuri, asa cum de altfel am vazut ca aia din anu' III profile economice si Management si anul I Drept au. Sambata si duminica, de dimineata de cand se trezesc gainile (la propriu, primul curs e la 7) pana seara cand se intorc la cotete.
Si daca nu exista cererea, curiozitatea numarul 2 este: cum m-au transferat ei la zi fara sa le solicit eu asta? Eu am fost copil cuminte, am zis "aia e, am inteles ca nu va las Ministeru' sub un anume numar sa faceti grupa", o lasam asa, voi va faceti ca m-ati inscris la zi si eu sunt de fapt la FR, dar cum vine aia sa fac cerere de transfer la zi? Treaba ta cum faci cu ochii Ministerului. Eu am semnat contract cu tine ca fac FR, acolo raman. Mai vedem noi cand dau licenta cum o rezolvam ca sa nu iti dea na-na Ministerul si sa scrie pe diploma mea ca am terminat la zi, ma transfer eu in anul III ca sa nu ai tu probleme, dar pana atunci ma lasi la FR sau imi dai banii inapoi, nu ma obligi sa trec cu acte in regula la zi ca asa ti s-a nazarit tie azi noapte in somn. Daca am dat la FR, oi avea eu un motiv si sigur nu e ala ca n-am chef sa merg la cursuri si sa invat. Dimpotriva, am chef sa invat, am chef sa am note ok luate pe bune, n-am chef sa ma trezesc ca se uita poncis profesorul la mine la examen ca nu m-a vazut la curs, am dat aici pentru ca vreau sa invat niste chestii, sa ma specializez pe ceva anume. Aia e, am si servici si atunci am ales sa imbin placutul cu utilul: fac facultatea cu specializarea pe care mi-o doresc si cu materiile care ma pasioneaza, dar la FR, ca sa pot sa am si din ce trai si apropos, sa am cu ce iti plati si tie taxa.
A treia curiozitate tine de domeniul utopic, cred. As fi interesata sa stiu cum ori le fortez mana sa imi dea in scris ce au zis pe gura, ori sa imi dea banii inapoi pentru ca nu presteaza serviciul pentru care eu am semnat un contract si am platit in avans. Si nu in ultimul rand, cum fac sa nu pierd anul asta universitar daca nu pot sa ma inteleg cu aia. Ca toate bune si frumoase, banii mi-i scot eu de la ei, intr-un fel sau altul, chit ca mor cu ei de gat. Dar anul pierdut, in conditiile in care puteam sa ma inscriu in alta parte daca ei ma anuntau la timp ca nu mai au FR, cine mi-l da inapoi?
Dau multe lazi de bere persoanei care ma poate sfatui.
Si acum detaliul picant pe care sigur il asteptati, cei care nu stiti deja despre ce universitate vorbesc.
Universitatea Romano-Americana, Facultatea de Relatii Comerciale si Financiar Bancare anul I forma de invatamant IFR. Am incheiat citatul din contractul semnat de mine cu universitatea, din legitimatia de examen, din cererea de inmatriculare si din chitanta primita cand am platit prima parte de taxa, la 5 zile dupa afisarea rezultatelor, adica in iulie. Eu cred ca de atunci si pana in jumatea lui septembrie or fi aflat si ei ca nu mai au FR si ar fi fost cazul sa ne anunte si pe noi, astia de la FR, inainte de 1 octombrie, ca ne-au inmatriculat din greseala la ceva ce nu (mai) exista si ca ori trecem la zi, ori ne ofera ei alternativa unei facultati similare cu forma de invatamant similar din cadrul altei universitati la care ne pot transfera, ca sa nu pierdem anul. Da, o sa radeti. Nu de bani ma doare. Cum am zis, pe aia ii scot de la ei ori de buna voie, ori cu legea-n brate si cu tambalau public daca e nevoie. Ma doare ca risc sa pierd aiurea un an universitar si se duc naibi toate planurile mele pentru urmatorii doi ani pe chestia asta.

Acei oameni minunati si masinile lor zburatoare

Exista momente cand iti  reamintesti ca traiesti pe o planeta si ca dincolo de nori, dincolo de pasari, exista un intreg Univers. Si mai exista acele momente unice cand simti intreaga planeta vibrand.
39.000m. Un salt absolut incredibil in gol. 5 ani de pregatiri pentru cateva secunde fenomenale in care vezi tot Pamantul la picioarele tale. Minunata planeta numita Pamant. Poate candva ceea ce a facut azi Felix Baumgartner va fi doar un sport banal. Azi insa a fost istorie. O istorie frumoasa, senzationala, fascinanta. 2 ore in care nu am respirat, nu am facut nimic altceva decat sa privesc capsula si balonul care duceau o fiinta umana la limita de la care incepe spatiul cosmic. Si-apoi, secunda in care a iesit din capsula. A salutat planeta. Si a sarit.
Din pacate, pentru ca traim in Romania si noi suntem mai destepti ca toata lumea, exista voci care spun: "unde este marea realizare? A sarit si el cu parasuta; mare smecherie."
Sigur. A sarit cu parasuta. Din stratosfera. Riscul enorm pe care si l-a asumat va salva candva viata unui astronaut sau a unui pilot. Sau poate chiar pe a ta, prietene cinic. Tu cu ce te poti mandri pana acum? Cum ai schimbat chipul stiintei si cu ce realizari care au insemnat o bucatica din istoria umanitatii te poti lauda?

Fabrica mea de vise este azi albastra si saluta Pamantul si oamenii lui minunati care ii dau aripi si o fac sa mestereasca in fiecare zi alt vis. Noapte buna.

Dimineata

Diminetile copilariei. Va mai amintiti de ele? Diminetile plecarilor in vacanta, cu lumini aprinse in toata casa si miros de paine prajita cu unt. Trezirea mult mai matinala ca de obicei. Intuneric bland, cald, intunericul care prevesteste venirea zorilor. Aerul rece si proaspat de afara, emotia, asteptarea. Pleoapele somnoroase care se inchideau la loc. Mirosul de gara, de trenuri care vin si pleaca, de fier si de pacura. Oameni asteptandu-se, spunandu-si "ramas bun". Povesti, sute de povesti spuse pe un peron. Povesti care mai tarziu au devenit ale noastre in timp ce alti copii cu vacanta in ochi treceau pe langa noi. Singura grija -ursuletul de plus din bagaj. Singura intrebare -cand ajungem. Singura spaima -nu va fi destul soare. Singurul drum de ales -spre vacanta.
Au trecut atat de multe dimineti peste noi. Dimineti in care ne dorim sa mai ramanem 5 minute sub plapuma calda, la adapostul visurilor. Ne suparam pe ceasul desteptator. Nu mai avem timp sa facem paine prajita si am uitat sa cumparam unt pentru ca alte lucruri, mai importante, ni se plimba prin creier. Ne uitam morocanosi afara si nu ne convine ce vedem. Daca ploua, ne suparam ca ploua. Daca e soare, ne suparam ca iar va fi prea cald. Nicicum nu este bine.
In diminetile copilariei, ceasul care suna prea devreme insemna vacanta. Nisipul era mai cald decat plapuma. Ploaia insemna balaceala in balti. Soarele insemna o zi in plus de joaca. Era totul atat de simplu. Eram atat de fericiti si nici macar nu stiam. Nu stiam ca vom cauta linistea, bucuria si emotia acelor dimineti tot restul vietii si, probabil, nu le vom mai gasi decat rar, intamplator.
E dimineata. In mod sigur afara e intunericul cald care prevesteste venirea zorilor. Draperiile sunt trase bine de tot, sa ma ascunda de copaci, de oameni, de ziua venita prea devreme. Probabil va fi o zi frumoasa, de toamna, de miere bruna, dar azi toamna nu inseamna decat ca in curand va veni iarna. Candva, toamna insemna ca in curand va veni Mos Craciun.
E dimineata, mult prea dimineata. In casa miroase a paine prajita, a portocale si a cafea. Exact ca in copilarie. Singura diferenta este ca in aceasta dimineata, atat de departe de vacanta, nu exista emotia nici unei asteptari. Exista doar insomnia si certitudinea ca daca acum adorm, voi pierde o zi in care am foarte multa treaba. Pe de alta parte, daca nu adorm oricum voi fi prea obosita ca sa fac ceva.
Serios, mi-e dor de diminetile copilariei. Nu credeam ca voi spune vreodata asta.

Curatenie

Sa fakut noapte in orash. Shy toamna. Prea multa toamna. Simtzi frunz k vor sa ishy ia zborul, le simtzi dorul d pam, d huma calda k miros de vara ink vie. Soarele pleak prea rpd, stelele nu mai vor s straluceask, cerul sa inkis si sia pierdut cul kalde.
E toamna in orash shy toamna in mn shy skriu tampeniile astea ca sa vedeti cat de oribil arata, ma chinui sa gandesc cu creierul ingust al unei mimoze roz pentru care Bamboo este emblema suprema a bunului gust si elegantei, iar telenovelele reprezinta culmea artei. Ascult zilnic scuze puerile, afirmatii care imi strepezesc ultimii neuroni ramasi intregi, ba azi am auzit chiar (si sper sa nu fie adevarat) ca pana si la facultate te invata sa scrii asa ca sa salvezi timp. Vad in jurul meu oameni care, din cauza ca se izbesc mereu de astfel de exprimari, au uitat sa scrie corect, si-au pierdut reflexele si, daca nu i-as cunoaste, as crede despre ei ca sunt complet analfabeti si inculti. Ii cunosc insa si ma ingrozesc dandu-mi seama ca, in loc sa ii educam noi, sa le imprimam noi modul de a fi, ne inoculeaza ei pe noi cu mediocritate, prostie, incultura. Sunt din ce in ce mai multi si nu facem nimic sa ii alungam din jurul nostru. Nu ripostam, nu ridiculizam, tacem si ne gandim ca poate o sa treaca. Iata ca nu trece. Iata ca au inceput sa apara reclame agramate, afise agramate, carti cu erori grave de gramatica, ne apropiem cu pasi din ce in ce mai repezi de ziua in care vom ramane cel mult cateva sute de persoane care vom sti ca a existat o vreme cand "mi-au" si "miau" nu insemnau acelasi lucru.
Exista vreo solutie? Probabil da.
A mea este una extrem de simpla: refuz sa mai accept mediocritatea, din partea oricui. Asa ca, dragii mei prieteni, reveniti la stadiul de vertebrate cu vorbire articulata, pentru ca, de acum inainte, va taxez orice prescurtare, orice litera folosita in locul alteia, orice cratima rontaita nu din graba, ci din lene, pana cand ori redeveniti ceea ce stiam despre voi ca sunteti, ori va suparati pe mine si nu imi mai vorbiti. Singura scuza pe care o accept este ca va lipsesc literele de pe tastatura pentru ca le-a papat catelul, dar va trebui sa o demonstrati cu poze. Vorbesc desigur despre cei care imi sunt prieteni reali si apropiati, pe restul am sa ii elimin pur si simplu la orice eroare intalnita. Pana in ziua in care, cand voi deschide Facebook sau Messenger sau Skype, nu voi mai vedea "mam dus decat la magazin, revin" sau poze cu texte agramate postate de oameni de la care am pretentia ca pot ceva mai mult de atat. E foarte adevarat ca e posibil sa raman doar cu vreo 15-20 de amici, dar igiena creierului meu este mult mai importanta decat viata sociala.
Pornesc de la premisa ca lucrurile pe care le ignori inceteaza la un moment dat sa mai existe si ma gandesc ca, daca imi mai urmeaza si altii exemplu, la un moment dat vom arunca acolo unde le este locul pe cei care care nu respecta nici interlocutorul, nici limba pe care o vorbesc, fie ea romana, engleza sau oricare alta. Ori asta, ori ii vom obliga sa se ia ei dupa noi, pentru a nu fi marginalizati si ridiculizati.  

Suflet de muntoman

As fi vrut sa iti spun multe, prietene, insa e tare greu.
As fi vrut sa iti spun ca azi toate luminile, in Cer si pe Pamant, au ars pentru tine.
Toate chitarile ti-au cantat cantece pe care le iubesti.
Ne e tare dor de tine...dar asta stii deja.
Muntii tai dragi sunt la locul lor si mi-ar placea sa cred ca esti si tu acum pe undeva pe acolo, pe creste, plutind printre nori si flori de colt.
Drum bun, prietene si sa iti fie zborul lin.

Pe carari pasii se-opresc
Cu izvoare muntii vorbesc
Flori de colt printre stanci
Si in noptile-adanci
Caprioare in ochi se privesc.

Ramas bun, e toamna in munti
Vantul serii sa stai sa-l asculti
Printre piscuri ce ard
Printre stele ce cad
Doar un vultur mai zboara hoinar.

A iubit, prea mult a iubit
Dragostea in zari a pierit
Si acum printre flori,
Printre stele si nori
Doar un vultur mai zboara hoinar.

Ramas bun, e toamna in munti...

Strutocamila

Exista de multi ani la noi o strategie de eliminare a tuturor lucrurilor bune si promovare a tuturor lucrurilor proaste. De la obiceiuri, stil de viata si educatie pana la cultura si arta, e parca cineva care sta cu ochiul pe orice poate genera evolutie si da in cap oricarei valori. "E bun? Trebuie sa dispara" pare a fi devenit motto-ul national. Pe langa asta, s-a dezvoltat o fobie vis-a-vis de ideile constructive. E un adevarat razboi impotriva lor. Inlocuind sistemul "putin si de calitate", romanul a trecut la "mult si prost".  Mancare in serie, invatamant in serie, haine in serie, vedete in serie. Nimic original, nimic interesant, nimic care sa iti atraga cu adevarat atentia. Daca indraznesti cumva sa iesi din tiparul asta, esti pus imediat la colt.
Adoptand acelasi motto, o "minte luminata" din TVR a decis desfiintarea singurului canal care era intr-adevar urmarit de public. Cultura? La ce ne trebuie. Emisiuni de calitate? Da-le-ncolo. Hai sa bagam banii in mult si prost. De ce sa cheltuim pentru productii care intereseaza lumea, cand putem cheltui pentru tembelisme menite sa stearga creierele la care de altfel nu se uita nimeni.
Am considerat intotdeauna TVR ca fiind o institutie decedata. Emisiuni fara viata, decoruri sterse, lipsa de viziune. Totul pare mort, inclusiv prezentatorii. De fiecare data cand nimeresc pe canalele 1 sau 2 ale respectivului post, regret disparitia realizatorilor din anii 70-80. Intamplator, TVR Cultural este singurul canal unde raman mai mult de 30 de secunde si intamplator cunosc valoarea oamenilor care lucreaza acolo. Fiecare cu personalitatea lui, fiecare cu gugustiucii lui in materie de creatie, fiecare cu o alta imagine de ansamblu, impreuna formeaza un intreg ce naste emisiuni la care chiar iti face placere sa te uiti. Nu multe, insa bune. Cuiva nu i-a placut asta si a decis ca e timpul ca individualul sa fie inglobat in turma. Motivatia reducerilor de buget este hilara, canalul functionand cu un buget infim, probabil mult mai mic decat suma salariilor luate de toate secretarele, contabilele, femeile de servici si  asistentele existente in institutie.
Dar cum ziceam, la noi moda este mai nou sa dai la o parte tot ce functioneaza si sa bagi cat mai multi bani in ceva care nu ti aduce niciun profit. Din acest motiv, singurul canal urmarit al TVR va deveni o strutocamila fara picioare si fara cap, inghesuita printre productiile TVR 2, iar in final tot TVR va avea de suferit, pentru ca va pierde si bruma de rating pe care o are in acest moment nu datorita celorlalte canale, ci datorita TVR Cultural.

Romani de care sunt mandra

Ca sa va raspund in primul rand la intrebare, celor care insistati: nu, nu voi scrie despre ce se intampla pe plan politic si nu, nu voi explica de ce am ales sa imi exercit dreptul de a ma abtine sa imi exprim opinia de votant.
Voi scrie in schimb despre romani. Romani cunoscuti si necunoscuti, care arata lumii ca nu suntem atat de rai. Romani care ma fac sa fiu mandra ca apartin acestui neam.
Unul din ei e departe, foarte departe. Pentru ca la noi inteligenta, cunostintele practice avansate intr-un domeniu, cultura si dorinta de munca sunt mai putin cautate, primand abilitatea de a te fofila si de a da numai impresia ca stii multe nestiind in realitate nimic, a ales sa plece undeva unde calitatile lui sunt apreciate la adevarata valoare. Ramane roman totusi si, datorita lui, pe usa unui birou dintr-o mare "fabrica" de software exista in acest moment - printre alte steaguri - si cel al Romaniei. Poate parea putin, insa faptul ca a fost chemat  acolo tocmai pentru ca este unul dintre cei mai buni si ca reprezinta o tara, tara noastra, ma face sa fiu mandra ca sunt romanca.
Am sa mai scriu despre o romanca de care multi dintre voi, cei care ma cititi,  ati auzit, insa doar pentru ca traiti, mai mult sau mai putin, in aceeasi lume ca si ea. La prima vedere, nu face nimic deosebit. Se plimba de nebuna pe toti muntii lumii si ia in piept toate stancile pe care le gaseste. Este insa cea mai tanara alpinista din lume si prima alpinista romanca ce a urcat Carstensz Pyramid si Mt.Giluwe, cea mai tanara persoana din lume pe Aconcagua si toate astea plus multe alte premiere si recorduri mondiale in materie de alpinism le-a facut la o varsta la care cele mai multe dintre fetite inca piaptana papusile. Cel mai important, peste tot poarta cu ea un steag. Steagul Romaniei.
Un alt roman de care sunt mandra bantuie planeta pe platforme. A urcat, incet dar sigur, pe scara profesionala, cu determinare, cu ambitie si cu multa munca. A reusit sa ajunga acolo unde putini isi inchipuiau ca va ajunge, iar acum reprezinta Romania cu succes. A purtat steagul prin multe tari si multe colturi de lume, s-a topit de cald ziua si a tremurat de frig noaptea in desert, a vazut valuri mai inalte decat vom vedea noi vreodata pe marea noastra mica si neagra, a trait alarme reale si momente de tensiune maxima iar acum, de curand, datorita anilor in care a invatat si s-a perfectionat, va reprezanta Romania departe, in tara dansului si a carnavalurilor.
Am mai fost mandra si ieri, la BIAS 2012. Nevazuti si necunoscuti, nu auzim despre ei decat daca se intampla vreo nenorocire. Au aripi si zboara cat de sus pot. Pe aeronave de linie, pe planoare, pe avioane militare, pe avioane ale Crucii Rosii, sunt pilotii romani. Toti au facut ieri cea mai frumoasa demonstratie de zbor pe care am vazut-o vreodata. Si, desi acolo erau turcii, acrobati desavarsiti, italienii, cu o prezentare impecabila si spectaculoasa, singurii care mi-au facut inima sa tresara au fost romanii. Cu mult mai putine resurse decat ceilalti, fara fum colorat si fara prezentari pompoase, cu avioane mici si batrane, cu prea putine masini sa ii duca de pe aeroport, spre deosebire de ceilalti care aveau microbuze special aduse sa ii poarte si tehnicieni care ii ajutau sa isi care echipamentele, au aratat ca si acolo, sus, suntem printre cei mai buni. Desigur si ei au purtat un steag. Al Romaniei.
Sunt mandra  (pentru a cata oara?) de Timisoara. Timisorenii, o parte din ei cel putin, au refuzat sa accepte un concert pe bani publici al unei oarecare domnisoare fara nume ce se crede cantareata. Au intrebat simplu: "de ce sa dea Primaria zeci de mii de euro pe un concert care oricum nu ne intereseaza, de ce sa plateasca Primaria din banii nostri prestatia unei pseudo-artiste, cand pica spitalele pe bolnavi si scolile pe copii, cand se rup rotile masinilor in gropi si se revarsa canalizarea la fiecare ploaie. Ne scaldam in bani si toate problemele sunt rezolvate de ne trebuie concerte?". Probabil nu au rezolvat nimic cu protestul lor, dar macar au incercat, au tras un semnal de alarma, posibil ca urmatoarea data sa aiba si efect. Modelul "panem et circenses" nu a mai tinut de data asta intr-un oras romanesc. M-as bucura sa aud ca ii urmeaza si altele exemplul. In felul asta se impusca doi iepuri dintr-un foc: se elimina non-valorile macar din zona artistica, pentru ca daca nu mai exista cererea dispare de la sine si oferta si se rezolva incet-incet problemele, pe sistemul ardelenesc "intai munca si-apoi distractia".
Am fost mandra, de-a lungul anilor, de foarte multi romani din afara, romani necunoscuti care au reprezentat tara  mult mai frumos si mai adevarat decat toti "mediatizatii". Unii au ramas definitiv pe unde i-au purtat pasii si viata, altii au ales sa revina.
Asemeni lor sunt multi. Lucrand in cele mai variate domenii, avand cele mai diverse pasiuni, poarta numele de roman prin lume. Nu ii cunoastem. Nici macar nu sunt mediatizati, pentru ca sunt alesi sa ne reprezinte, in mod public, aceia care de fapt nu valoreaza nimic si nu ai nimic de oferit. In timp ce noi ne plangem in fiecare zi ca nu ne ajuta nimeni, ei gasesc resurse unde si cum pot si merg inainte, urmandu-si visul.
Chiar daca atunci cand pleaca de aici spun ca nu vor sa mai auda de nimic din ce lasa in urma, cand ajung pe alte meleaguri incep sa inteleaga, cu adevarat, ca reprezinta o tara si fac tot posibilul sa poarte cu mandrie in suflet si uneori la vedere un steag. Steagul Romaniei.
Voi aveti romani necunoscuti de care sunteti mandri? Daca da, vorbiti si scrieti despre ei. Haideti sa ii aducem in fata si sa ii aratam lumii. Este intr-adevar timpul pentru o schimbare, insa nu a domnilor spre bucuria nebunilor, ci a modului in care gandim, simtim, visam, ne alegem valorile. Nu se va schimba absolut nimic atata timp cat noi, cei care putem schimba, vom mai accepta sau ne vom preface ca nu vedem mediocritatea, prostia, lipsa de civilizatie, incultura, mizeria, nedreptatea. Este comod sa stam in lumea noastra mica si sa nu ne intereseze turmele din jur. Atata doar ca, daca vom continua sa o facem, in curand vom disparea si noi in marea de 0-uri absolute care ne inconjoara si va fi cam tarziu sa ne mai plangem. Nu vom avea nici dreptul sa o facem, de altfel. Nu poti sa plangi ca e rau atata vreme cat ai stat cu mainile incrucisate si ai lasat ca raul sa se intample. Ori nu iti pasa ca e rau, ori nu te deranjeaza. Daca iti pasa si te deranjeaza, faci ceva.

Suflet de inchiriat

Ai locuit fara chirie in inima mea

Nu ti-am cerut nici garantii si n-ai semnat vreun act,

Dar intr-o zi au inceput sa fie

Mult prea greu de achitat

Tacerile din noi

Si vesnicele ploi

Si tu ai cam uitat adresa din contract.

Ti-ai luat bagajele in graba si ai plecat

Te-ai dus spre alte vise si spre alte mari

Iar gandurile ma intreaba

De ce-n odaia unde- ai stat

E toamna de atunci

Si zilele prea lungi

In care te-asteptam sa urci pe scari.

Si dau un suflet,  suflet de inchiriat

E la etajul dintre Iad si Rai

Si dau un suflet, suflet de inchiriat

Nu costa mai nimic, nu, nu

Doar un vis mai mic, stii tu

E sufletul in care nu ai vrut sa stai.

RDS saga sau "De-ale romanilor"

Cu ocazia mutarii in casa noua, intr-un (probabil) moment de vacanta neuronala, m-a pus Aghiuta sa apelez la serviciile amicilor de la RDS. Desi stiam deja povestile horror legate de aceasta "minunata" companie, desi fusesem avertizata ca mai bine imi "trag" internet de la operatorii de telefonie ca pana si ala e mai bun decat cel oferit de sus numitul ISP, am mers inainte ca pionierii si am incheiat contractul. Mare greseala. Imensa.
Distractia a inceput inca din ziua 1. Domnisoara foarte amabila de la ghiseu m-a informat ca 1. Va dura intre 3 si 5 saptamani sa se faca instalarea (desi toate device-urile necesare existau, gratie unui contract anterior facut la aceeasi adresa) si 2. Stick-ul ala minune pe care conform contractului incheiat trebuie sa il primesc este precum Mos Craciun, Iepurasul de Pasti si Doamne-Doamne: toata lumea a auzit vorbindu-se despre el dar in realitate nu stie nimeni daca exista sau nu, sa ma duc eu la depozit sa ma interesez daca tin neaparat sa intru in posesia lui, dar ma avertizeaza ca e putin probabil sa fie in gestiune.
Pentru ca nu tineam neaparat, am renuntat la ideea de a avea si un back-up in caz de retea picata si m-am dus acasa. Dupa vreo doua zile am sunat sa le spun ca nu ma supar daca ei vin in 3 saptamani, dar eu plec in concediu, ma mai intorc la toamna, asa ca momentan renuntam la ideea de contract si mai vedem noi in septembrie. Domnisoara de la capatul celalalt al firului m-a intrebat agitata daca marti (asta se intampla joi) este prea tarziu, isi cere scuze, ar veni echipa si luni dar e sarbatoare, bla bla.
Am mustacit incantata. Nici macar nu banuiam ca "dansul" abia incepe.
Vine echipa. Un nene mestereste ceva la cutia de pe hol, alt nene mestereste  la laptoapa mea in timp ce, vazand o consola deschisa, ma intreaba daca am cumva linux si precizeaza, foarte incantat, ca el nu stie sa lucreze cu asa sistem de operare ciudat si cam asta a fost primul moment in care mi-am dat seama ca e posibil sa regret foarte mult ca nu am facut o plimbare pana in Pantelimon sa inchei contract cu Nextgen si am ales varianta facila aflata la 6 minute distanta numita RDS.
Pleaca nenii, pornesc rasnita din nou, am net pentru aproximativ 15 minute dupa care, in mod elegant, conexiunea isi cere scuze de la mine si pica precum o musca. Dau din umeri, zic "ei, lasa, cine stie, poate nu s-au facut setarile si prin partea cealalta, hai sa ii las sa ajunga inapoi la firma".
Si uite asa, ca in poveste, trece o zi, trec doua, trec noua, mie imi pica netul o data la 15 minute, unoeri o data pe minut intr-un interval de 15 minute, intre timp raman si fara vplay si citesc amuzata pe alte bloguri cum RDS da vina pe, citez, "internetul global", dau din nou din umeri, instalez SuperHideIP, continui sa ma uit la vplay si ma gandesc cu mila la abonatii RDS care nu stiu sa foloseasca smecherii din astea...pana ieri pe la 6 seara, cand, cu un ultim zvacnet chinuit, comunicatia isi da duhul definitiv si refuza cu incapatanare sa raspunda oricaror incercari de resuscitare operate de mine care pana atunci functionasera cu brio.
Las sa treaca vreo doua ore si sun la serviciul tehnic. Ma ia in primire un flacau destul de politicos, discutam prieteneste vreo 4 minute despre cod de client, user, sistem de operare, firewall si antivirus, face el ceva pe acolo si imi spune: "da, e de la echipamentele noastre, spuneti-mi intervalul orar la care puteti fi gasita maine ca stiti, in seara asta e prea tarziu, echipa lucreaza doar pana la orele 22". Incerc sa nu scot flacari, ii spun ca dupa 8 seara ma gaseste echipa dar as prefera, pentru binele ambelor parti, sa se remedieze problema in mai putin de 24 de ore, inchid.
Se face dimineata, net ciuciu, sun din nou, discut cu inca un flacau, ii explic ca si eu, ca si el, am un servici care printre altele presupune conexiune permanenta la net, ii povestesc ceva despre ANPC si convenim de comun acord ca in cursul zilei de azi se remediaza, pentru ca el depune cerere pentru solutionare de urgenta.
Plec la treburile mele. Se face dupa-amiaza, vin acasa, net ciuciu. Sun la serviciul comercial. Acolo aflu ca pot rezilia contractul doar daca platesc 6 luni de servicii care nu mi-au fost oferite. Incep sa scot flacari precum balaurii.
Sun din nou la tehnic, suna si alte persoane la tehnic, aflam cu totii ca, precum s-a stabilit, problema se va investiga si/sau remedia in seara asta intre orele 20-22. Trec orele 20, se fac orele 21, trec orele 21, net ciuciu.
Intr-un efort combinat, se vorbeste la RDS din doua parti. Partea numarul 1 afla ca "stiti, a fost luata in calcul doar ultima sesizare facuta, abia maine intre orele 20-22 vine echipa". In timp ce partea numarul 1 povesteste cum e cu avocatii, protectia consumatorului si alte chestii din astea dragute, partea numarul 2, adica eu, primeste un telefon de la o cuconita pisicoasa "stiti, ne cerem scuze, echipa nu mai ajunge in seara asta...". La limita nervilor, ii povestesc domnisoarei cam cat dureaza sa aflu numarul de telefon al sefului ei direct si sa il sun pe dansul la ora 11 noaptea sa il chem sa remedieze problema. Pentru ca deja am draci, ii povestesc si despre ce se intampla cand in mod ilegal un ISP decide sa restrictioneze cu de la el putere accesul la diverse site-uri (ca fapt divers, nu doar vplay are restrictie, ci multe altele, mai putin cunoscute, nu neaparat posesoare de continut fara copyright; unele sunt chiar pasnice; bleeping computer de exemplu). Domnisoara nu asteapta sa termin ce am de zis si imi inchide telefonul in nas intr-un mod extrem de necivilizat, nestiind ca eu inregistrez convorbirea. Pentru ca oricum nu mai am credit pe cartela, decid sa o las pe maine.
In urmatoarele 5 minute, vine netul si pe loguri apar modificarile operate de tehnicul de la RDS. Mai mult, in mod absolut surprinzator, are si viteza mentionata in contract. Viteza care, asemeni stick-ului de care va spuneam mai sus, pana azi a existat doar in teorie.
De picat tot pica, insa isi revine la fel de rapid. Practic am ajuns in faza in care eram inainte: la fiecare refresh de IP, se face deconectare/reconectare pentru aproximativ 15-30 de secunde.
In concluzie: aveti referinte despre Nextgen? Servicii, preturi, etc. Din pacate, singurul provider serios pe care il stiu eu nu lucreaza decat cu firme si chiar intentionez de saptamana viitoare sa renunt la RDS, o luna de "colaborare" cu ei a fost mai mult decat suficienta. Nu am nervi sa trec prin asa ceva pana la anu' in noiembrie.

P.S. In jumatatea de ora in care am scris postarea, netul a picat de vreo 6 ori.