Faisbuc stail

Văzut pe FB, plăcut, copiat şi postat pe blog să vă amuzaţi şi voi.

"[Saturday]

Ion is in a relationship with Mărie.

Mărie is now in a relationship with Ion and other 26 people. (Popa Satului and other 24 people like this)

Mărie is attending the event "Mulsul vacii" (Vaca lui Mărie and Ion like this)

[Mărie is not really attending the event "Mulsul vacii". She is actually attending Vasile in the barn. Ion comes to see Mărie attending the "Mulsul vacii" event and finds out what is she actually attending]

Ion is now single.

Ion was invited to join group "Beţivanii satului"

Ion and other 20 people are attending the event "Beţie la crâşmă". (Crâşmarul likes this)

Ion set his status to: "supărat sunt doamne, iarăşi supărat"

Ion is now drunk and pissed on Mărie's Wall

Mărie finished attending Vasile.

Mărie set her status to: "Foarte obosită. Sper să mă pot trezi mâine să merg la biserică"

Vasile commented to Mărie's status "Eu nici nu cred că vin. Poate duminica viitoare"



[Sunday]
Babele din sat are attending the event "Slujba de duminică" (Popa satului, Părintele Iosif, Cantoru' and Clopotaru' like this)

Beţivii satului missed the event "Slujba de duminică" because of it's interference with the event "Beţia de duminică" (The Devil 666 Satana likes this)

Popa satului and Popa Porno are now friends (The Devil 666 Satana and Clopotaru' like this)



[Monday]

Mărie set her status to: "La spovedit..."

Ion commented on Mărie's status: "Ce-i Mărie, te-o prins ruşinea?"

Mărie also commented on her status: "Taci , Ioane că eşti prost"

Popa satului also commented on Mărie's status:" :)) :))" (Primarul satului likes this..)

Vaca lu' Mărie set her status to "Muuuuuuuuuu..."

Mărie commented to Vaca lu' Mărie's status: "Ioi ce proastă îs, am uitat să te mulg. După spovedit vin şi la tine. Paşte până atunci" (Vaca lu' Mărie likes this.)

Primarul satului added "şpagă" and "corruption" to his activities (Popa satului likes this)

Şefu de Post set his status to: "La primărie, la o vorbă cu primarul"

Primarul satului is now attending "Puşcăria".(Bebiţă săpunaru' and all his friends like this)



[Tuesday]

Mărie set her status to "Watching "fermier caut mireasă", so fuck off"

Vaca lu' Mărie exploded. (Ion likes this)

Mărie commented: "vaaaaiii...o murit vaca...am uitat s-o mulg...mă omoară tata când se întoarce de la crâşmă"

Popa satului also commented: "super, încă o înmormântare pe săptămâna asta" (Cantoru' and Popa Porno likes this)

Popa satului added "Praying" and "Porn" to his activities (Popa Porno and Părintele Iosif like this)

Popa satului, Părintele Iosif and Clopotaru' are now in a relationship and it's complicated. (The Devil 666 Satana likes this)



[Wednesday]

Popa satului set his status to "Zi de post, fiilor" (Babele satului like this; Beţivii satului dislike this)

Tata lu' Mărie posted on Mărie's Wall: "Ce ai făcut cu vaca? Te omor"

Tata lu' Mărie killed Mărie. (Ion and Popa Satului likes this. Vasile and other 25 people dislike this)

Tata lu' Mărie is now attending "Puşcăria" along with Primarul Satului

Mărie is attending Hell (The Devil 666 Satana, Hitler, Stalin, Saddam Hussein and other 75 bilion dead people like this)

Vaca lu' Mărie is attending Heaven (Saint Peter likes this)"

Evrika!

Cineva a ajuns la "geniala" concluzie că stârpirea câinilor vagabonzi ar duce la înmulţirea necontrolată a pisicilor şi a şobolanilor (nu am înţeles de ce, căţeii nu papă aşa ceva; şobolanii de obicei locuiesc în subsoluri, unde câinii nu ajung; pisicile nu prea pot fi prinse de un câine, ca asta să se întâmple ar trebui să fie în competiţie o pisică oligofrenă şi/sau un câine dresat să se caţere pe diverse chestii înalte, gen copaci, stâlpi, acoperişuri, etc). Pornind de la acest raţionament "logic", iată ideea mea pentru rezolvarea problemei "domestice":
Păstrăm căţeii, deoarece reprezintă soluţia contra unei invazii pisiceşti. Nu am văzut aşa ceva decât în romanul "320 de pisici negre", însă îmi plac filmele SF, aşa că pot fi de acord cu scenariile utopice. Pentru controlul populaţiei canine, importam nişte tigri. Pe care, desigur, îi lăsăm să circule liber pe străzi. Când tigrii vor începe să devină la rândul lor un pericol public (pentru că, se ştie, asemeni cateilor maidanezi flămânzi şi obsedaţi de teritoriu, tigrişorii sunt drăgălaşi şi nu te atacă decât dacă le faci ceva, deci la început nu vor fi deloc un pericol) importăm crocodili. Ca să scăpam de crocodili, chemăm o echipă Discovery şi Circul de Stat... Nu. Nu e o idee bună. Vor sări în sus asociaţiile pentru protecţia crocodililor. Importăm nişte extratereştri atunci, pare-se că nenea crocodilul nu prea are duşmani naturali pe Terra. Ca să scăpam de extratereştri, îi chemăm pe Keanu Reeves, Bruce Willis, Will Smith şi Nicolas Cage. În acest fel, toată lumea e mulţumită. Câinii rămân pe străzi, pisicile în copaci, şobolanii dispar in mod miraculos, vom avea şi noi crocodilul nostru din canalizare (la concurenţă cu New York-ul), iar fanii vedetelor mai sus menţionate vor fi în culmea fericirii. În plus, se vor putea organiza curse inedite om vs tigru, caine vs om, crocodil vs caine, fapt ce va duce la o creştere sigură a numărului de turişti (pariurile sportive sunt şi vor fi întotdeauna la modă în întreaga lume). Şi dacă tot suntem la capitolul ăsta, propun să importăm şi nişte tarantule, nişte cobre şi nişte şerpi cu clopoţei, ca să ne ajute cu gândacii de bucătărie, ţânţarii şi muştele. De aici până la momentul când omul va redeveni doar un fel de mâncare în meniul lanţului trofic nu mai e decât un pas şi astfel echilibrul natural al planetei va fi restabilit. Ca să fie fericiţi şi ecologiştii.

Vacile latră, haita trece...

Mă amuz de două zile citind comentariile pro şi contra adunării de pe străzi a câinilor fără stăpân. De obicei, cele contra sunt argumentate într-un singur fel: sunt şi ei "oameni", au un suflet, etc etc etc. Am găsit însă şi un comentariu care aducea alt argument. Pe cât de hilar, pe atât de "imbatabil": ar trebui să lăsăm câinii să trăiască liberi şi nestingheriţi pe străzi pentru a urma exemplul Indiei. Citez: "(...)...aţi auzit pe cineva să bălăcărească INDIA...este una din cele mai căutate destinaţii turistice şi la ei şi vacile umblă libere pe stradă." Păi, asta ar fi în primul rând pentru că în India vacile sunt animal sacru, venerat de mii de ani. Dacă nu cumva au apărut noutăţi istorice (sic!) de care eu nu ştiu, la noi animalele sacre sunt şarpele, bourul şi lupul. Nu mi-aş dori să văd nici una din aceste minunate fiinţe patrulând prin Piaţa Unirii sau pe străzile adiacente, aşa cum nu îmi doresc să văd nici căţei, oricât de urmaşi de lup ar fi ei. În al doilea rând, vacile nu muşca şi nu sar la tine mârâind când treci prin zona considerată de ele ca fiind teritoriu personal. Singurul incident cu vaci de care ştiu este cel în care o văcuţă gurmandă a "atacat" supa pusă la răcit lângă unul din corturile noastre. În plus, nu îmi amintesc ca vreodată să îmi fi auzit prietenii şi rudele mai mult sau mai puţin apropiate spunând:"sunt afară, plimb câinele, stai aşa că nu mai pot vorbi la telefon, trebuie să îl iau în braţe/să îi strâng lesa, vine o haită de vaci spre mine." Tot în ordinea asta de idei, nu am văzut absolut niciodată o ştire care să spună: "cutare a fost muşcat/mâncat de vacile din spatele blocului." Şi cu asta mi-am încheiat pledoaria pro. Pro văcuţe, desigur, ce aţi crezut? Nu am nimic împotrivă să fie lăsate să zburde libere pe asfaltul oraşelor. Sunt nişte animale simpatice şi blânde. Ca să nu mai spun că în acest mod simplu şi relativ ieftin s-ar putea rezolva mai multe probleme: nu ar mai fi nevoie de angajaţi care să tundă periodic iarba din zonele verzi; s-ar elimina parţial problema hrănirii oamenilor străzii, ba chiar ar putea să fie învăţaţi să facă unt, brânză, iaurt; nu ar mai fi nevoie de "corn şi lapte", pentru că şcolile ar putea creşte în incintă cirezi formate din specimene atent selecţionate, fără E-uri şi ne-expirate.
Acestea fiind zise, lansez un nou slogan:
Un nu hotărât suprimării accesului vacuţelor în oraşe. Lăsaţi vacuţele libere pe străzi. Sunt şi ele "oameni" şi au un suflet. Strângeţi doar câinii vagabonzi care ne terorizează ziua şi noaptea.

Fără limite

Între limitele pe care ni le auto-impunem şi limitele stabilite de alţii, există un tărâm al nimănui în care totul este posibil. Locul în care poţi să îţi doreşti orice, poţi să fii orice, poţi să faci orice. Locul în care nimic nu "trebuie" şi toate semafoarele sunt verzi. Ai 16 ani. Ai mulţi prieteni. Ai aproape toate lucrurile pe care un adolescent normal al secolului XXI şi le poate dori. Ai toate cuvintele, gesturile şi culorile ca să te exprimi. Ai extraordinarul atu al vârstei căreia i se iartă scăpările, furiile, lacrimile, revoltele, paşii împiedicaţi. Ai întreaga viaţă înainte, aşteptându-te să o cucereşti. Într-o zi însă universul tău se îngustează, liniile ordonate pe care mergeai şi care îţi călăuzeau paşii încep să se frângă. Culorile dispar. Nu te mai simţi stăpânul lumii, ci un grăunte insignifiant, aruncat încoace şi încolo de un fir de vânt. Declanşatorul poate fi orice: o primă dragoste sfârşită în mod nefericit, o primă trădare, plecarea unui părinte (definitivă sau provizorie, efectul este acelaşi pe termen scurt), oameni care îţi spun în fiecare zi că nu poţi, că nu ai cum, că nu ştii. La început, lupţi cu toate aceste lucruri, încerci să le ordonezi, să le găseşti locul în tine şi să îţi găseşti locul printre ele. Teoretic, ştii că nu este totul atât de întunecat cum ţi se pare ţie. Practic, ai doar 16 ani şi universul tău, cum ziceam, s-a îngustat. E de ajuns doar o clipă de neatenţie şi trenul tău va lua o curbă şi va intra, din ce în ce mai adânc şi mai de neoprit, în tărâmul nimănui. Totul începe fără să îţi dai seama, ca o glumă. "Hai să vezi şi tu cum este, ce se poate întâmpla, o dată nu contează." Încerci, crezând că nu ai nimic de pierdut. Îţi place. E ca un refugiu unde nimic nu te mai poate atinge. Logica ar trebui să îţi spună un lucru elementar: o substanţă chimică nu poate fi un refugiu. Tu însă nu mai funcţionezi logic. Eşti departe, foarte departe, în tărâmul nimănui. Nu există nimeni care să îţi spună că inclusiv aici e neapărat necesar să existe limite, că fără ele te poţi pierde pentru totdeauna. Te simţi din nou în fruntea lumii. Eşti fericit, sigur şi stăpân pe tine. Nu te simţi deloc artificial. Cel puţin nu atâta vreme cât falsa fericire curge prin venele tale, neutralizează strigătele disperate de ajutor ale tuturor încrengăturilor nervoase din corpul tău. Apoi, plăteşti preţul. Înainte să îţi dai seama, începi să ai nevoie de ea nu ca să te simţi bine, ci ca să nu te mai simţi rău. Nu te mai interesează decât următoarea doză. Universul tău s-a îngustat atât de mult încât nu mai există decât patru pereţi care se strâng din ce în ce mai tare în jurul tău, iar între ei nu mai este decât suferinţă. Eşti, abia acum, cu adevărat singur. Singur în faţa coşmarurilor şi a insomniilor. Singur în faţa durerilor, foarte reale, tot atât de reale pe cât de ireală era ea, fericirea. Singur în faţa corpului tău care pe zi ce trece încetează să te mai asculte, încetează să mai ştie că are doar 16 ani. Singur în faţa imaginii din oglindă care îţi arată un om îmbătrânit, rătăcit, o fiinţă asemenatoare cu cele din filmele cu zombies. Singur în faţa degetelor acuzatoare care se îndreaptă spre tine. În foarte multe din cazuri, singur în faţa unor boli despre care copilăria ta nici măcar nu trebuia să ştie că există.
Aveai 16 ani. Aveai mulţi prieteni. Ai crezut că este o glumă. O ţigară, hei, ce rău poate face? O pastilă, e doar o pastilă, zău că nu se întâmplă nimic, hai, încearcă. Înainte să o ştii, gluma se va transforma într-o realitate pe care nici un film de groază nu o poate descrie.
Eşti într-un tren al cărui sistem de frânare s-a stricat şi care aleargă nebun spre prăpastie. Dacă ai puţin noroc, o mână se va întinde spre tine la timp ca să te tragă din vagon, însă chiar şi aşa vor urma luni, ani în care nu vei mai fi tu şi mai ales nu vei mai fi niciodată tânăr. Dacă nu ai noroc, atunci tot ce va mai rămâne după tine va fi, poate, un şoricel de pluş gri cu urechi roz, aruncat printre dărâmăturile şi molozul unei clădiri dezafectate. Un şoricel de pluş care îşi doarme somnul inocent de jucărie printre resturile fericirii chimice. Crezi că este o metaforă? Te înşeli. E doar cea mai tristă imagine pe care am văzut-o vreodată şi m-am întrebat mereu ce s-a întâmplat cu stăpâna lui de 15-16 ani care şi-a uitat acolo cel mai bun prieten pentru că trenul ei pornise pe o şină fără limite.

De-o umbră

Era spre apus. Era primăvară tânără sosită prea devreme în oraş. Era un loc în care timpul curgea după propriile reguli. Stăteam pe băncile din parcul Teatrului şi respiram copacii, pământul, ghioceii. Cineva a venit spre noi fluturând victorios o casetă: "Am găsit-o, aţi adus careva walk-man-ul?". O mână a apăsat pe buton şi a înlăturat căştile, ca să putem asculta toţi, la difuzor. Am plecat departe, pe ţărmuri de mare, prin poveşti din alte vremuri, am uitat că e seară, că începe să fie frig, că secolul este XX. Am pornit aiurea prin "negru de fum", purtată "de-o umbră", ca să citesc "cartea de gheaţă" şi să privesc "melciada fricii". Apoi au venit "vertical" peste mine anii şi am privit "absent" cum trec alte primăveri cu nori "albaştri după ploi", întrebându-mă ce s-a întâmplat cu extraordinarul artist ale cărui cântece m-au însoţit în dulcele târg al Ieşilor timp de aproape zece ani. L-am întâlnit, întâmplător, în Cetatea lui Bucur, acum câţiva ani. Eram împreună cu o persoană care îl cunoştea şi care m-a dus spre el aproape cu forţa, pentru că brusc reintrasem în zodia laptelui şi nu mai ştiam cum să merg, cum să articulez cuvinte. I-am strâns mâna şi am bâlbâit cred ceva legat de numele meu. Mi-a dat cartea lui de vizită şi mi-a spus să îl caut, însă nu am avut niciodată curaj să o fac. Apoi a dispărut din nou. De fiecare dată când, la întâlniri cu chitări, cântam vreunul din cântecele lui şi, întrebată, spuneam cui îi aparţine, ochii se măreau şi invariabil sosea replica: "n-am auzit de el". Mă întristam, pentru că este unul din cei câţiva de care merită să auzi şi totuşi e mult prea puţin "mediatizat". Au ajuns apoi la mine veşti despre saloane albe de spital şi timp de vreo 2-3 ani nu am mai ştiut chiar nimic, însă l-am păstrat mereu în playlist şi m-am întors la el de fiecare dată când dorul de oameni, locuri şi întâmplări era prea mare.
Azi l-am regăsit şi aflu, cu enormă bucurie, că în timpul în care a luptat cu boala, cu oamenii, cu viaţa, a pregătit un alt album. Nu ştiu ce planuri aveaţi voi în data de 27 ianuarie la ora 20, însă vă asigur că merită să le abandonaţi pentru o oră sau două, ca să veniţi la lansarea care se întâmplă la Silver Church. Veţi auzi voce, muzică şi versuri pe care nu le veţi uita prea curând, adunate într-un singur nume: Adrian Berinde.

Buletin de ştiri

18 ianuarie 2011 secolul XXI România

Doborât de "boala sărăciei" şi de (să recunoaştem) abuzul de diverse substanţe mai mult sau mai puţin în "coordonanţă" ("succesuri" sună chiar bine, comparativ, măcar păstrează sensul cuvântului) cu legea, unul din "golanii" de acum 20 de ani a plecat dintre noi. Neştiut de nimeni, a păşit peste Styx la fel cum a trăit, umbră pierdută în mulţimea de umbre. A fost un om asemeni nouă. A visat, a sperat, a crezut. Undeva, pe drumul dintre ieri şi azi, paşii lui au şovăit şi, în loc să aleagă poteca spre stele, au pornit pe cea dinspre uitare. A fost un folkist, poate nu extraordinar, însă în mod sigur purtător de steaguri albe şi flăcări în suflet. Undeva, pe drumul dintre muzică şi viaţă, mâna lui a uitat strunele şi a ales să clădească, piatră cu piatră, stavile între el şi lume. A murit singur, sărac, uitat. Cântecele lui răsună doar întâmplător, dacă şi când cineva îşi mai aminteşte de ele, deşi cândva versurile lor stăteau mândre pe tricouri, pe ziduri, pe chitări. Există un singur verb care îi defineşte trecerea pe acest pământ: a fost. Totuşi, în inima, în gândul şi în glasul lui existau muzică, poezie, dor de frumos.

-----------------------------------------------------------------

18 ianuarie 2011 secolul XXI Marea Britanie

Radio BBC difuzează manele. Moderatorii şi dj-ii se extaziază în faţa a ceva care nu are versuri, nu are melodie, însă te ajută să dai mai bine din fund şi buric la chef. Piesa difuzată este numită "revoluţionară" şi stilului respectiv i se prevede un viitor european luminos în următorii doi-trei ani.

------------------------------------------------------------------

Părerea mea despre toate astea nu o pot exprima, pentru că atunci când eram mică bunica mi-a explicat că nu e frumos ca o femeie să folosească limbaj necivilizat. Vă las pe voi să vă întrebaţi dacă vă mai place să trăiţi într-o lume în care "succesurile" sunt în "coordonanţă" cu numărul "almanahelor" în care îţi apar "pics-urile photoshopite", o lume în care prostia, incultura şi analfabetismul devin vedete internaţionale şi europarlamentari, în timp ce arta moare singură (la propriu). Poate e vremea să schimbăm cu adevărat ceva. Cuvintele nu mai sunt de ajuns, iar nenea Murphy avea dreptate când spunea că "lucrurile lăsate în voia lor tind să evolueze dinspre rău înspre mai rău".

Ziua de după mâine

Pentru fiecare om există un timp al schimbărilor radicale şi un timp al adaptării. Întotdeauna, schimbările se petrec abrupt, neaşteptat. Adaptarea e lungă şi de foarte multe ori înainte să apucăm să ne adaptăm complet intervine o nouă schimbare. Sunt întotdeauna semnale pentru schimbare. De cele mai multe ori însă nu le observăm, sau ne prefacem că nu le vedem. Noul, neaşteptatul, ne sperie. Ne dorim stabilitate, siguranţă, refuzăm să vedem multe lucruri care stau chiar în faţa noastră. Când schimbarea îşi face apariţia, indiferent de natura ei, ne dă peste cap întregul univers perfect pe care ne-am chinuit să îl construim. Echilibrul se rupe, puzzle-ul complicat căruia tocmai ne pregăteam să îi lipim ultimele piese se destramă. Totuşi, cu mult înainte ca ultima rotiţă a angrenajului să pornească, suntem anunţaţi că se va întâmpla. Există întotdeauna un bec de alarmă care se aprinde pe panou şi ne spune: "atenţie, momentul 0 se apropie, au mai rămas 10, 9, 8...". Trebuie doar să dorim să vedem asta. Să avem curaj să ne adaptăm din timp, să pregătim calea. Să aşteptăm şi să încercăm să minimizăm -pe cât posibil- efectele, dacă este o schimbare negativă, sau să îi creem toate condiţiile să funcţioneze dacă schimbarea este pozitivă.
Pentru fiecare om există un timp al schimbării. Dar dacă există un timp al schimbării radicale şi pentru întreaga omenire? Dacă întâmplător semnalele sunt în faţa noastră, de câţiva ani deja şi nu vrem să le vedem? Nu este o schimbare pozitivă, ci una care va dărâma credinţe, vieţi, teoreme, oraşe, o schimbare care va da un alt chip lumii pe care o cunoaştem azi, o schimbare care pentru o vreme va aduce haos şi multe răspunsuri -nu neapărat plăcute- la întrebări vechi de secole. O schimbare care a început. Nu putem să o oprim. Putem doar să încercăm să minimizăm efectele recunoscând că e pe cale să se întâmple şi pregătind din vreme soluţii. Nu mai este o glumă dintr-un viitor îndepărtat şi nu mai avem timp. Trebuie doar să vrem să vedem. Să căutăm. Să punem cap la cap evenimente aparent disparate. Numărătoarea inversă a început. Tu unde vei fi în ziua de după mâine, dacă viitorul a început ieri şi încă nu o ştii?

10 reguli de netichetă

Aşa cum există un cod al bunelor maniere în viaţa reală, există şi unul al internetului: neticheta. În ambele cazuri, este bine să le cunoaştem, pentru a putea interacţiona civilizat cu cei din jur. Sintagma "e pe internet deci nu contează" este nu doar eronată, ci dovedeşte şi o completă lipsă de consideraţie pentru interlocutorii noştri.

1. Nu folosi niciodată fonturi speciale, culori, bold, italic, litere prea mari sau prea mici, decât dacă vrei să subliniezi un anume cuvânt. E posibil ca nu toată lumea să aprecieze pasiunea ta pentru roz, portocaliu, violet, curcubeu şi altele. Aminteşte-ţi că aproape toate aplicaţiile de mesagerie (instant sau nu) îţi permit să vizualizezi ceea ce scrii sau ţi se scrie aşa cum doreşti tu, fără să obligi şi interlocutorul să îţi suporte preferinţele.
2. Începe întotdeauna conversaţiile cu un salut. Este la fel de nepoliticos ca şi în viaţa reală să faci altfel.
3. Nu scrie niciodată cu majuscule, iar dacă întâmplător ai lucrat într-o aplicaţie care cerea folosirea lor şi treci imediat la fereastra de chat, cere-ţi scuze. În codul internetului, când scrii cu majuscule înseamnă că ţipi sau te răsteşti la cineva. În plus, este foarte obositor pentru ochii celui care citeşte.
4. Foloseşte, pe cât posibil, cuvinte întregi. Nimeni nu este obligat să îşi piardă vremea încercând să înţeleagă ce ai vrut tu să spui şi nu toţi utilizatorii sunt familiarizaţi cu acronimele specifice internetului. Aşa cum am mai zis, vorbirea şi scrierea corectă chiar şi pe internet sunt o dovadă de respect pentru partenerul tău de discuţie.
5. Nu da buzz. Este ca şi cum ai intra peste om în casă fără să baţi la uşă şi fără să ceri voie. Dacă cineva nu îţi răspunde imediat, înseamnă că are altceva de făcut sau pur şi simplu nu are chef să discute cu tine. Un buzz nu va face decât să înrăutăţească situaţia şi cel mai probabil vei ajunge pe lista "neagră" a cunoscuţilor tăi. În nici un caz nu deranja o persoană care are la status "busy" decât în cazul în care este efectiv o urgenţă, sau ştii sigur că restricţia impusă nu ţi se aplică şi ţie.
6. Nu trimite mass-uri decât dacă este vorba de ceva cu adevărat foarte important, cum ar fi anunţuri de care cei din lista ta ar putea fi interesaţi (asta dacă desigur îi cunoşti pe toţi; dacă nu îi cunoşti sari peste punctul ăsta şi treci la punctul 7) sau S.O.S.-uri (donare de sânge, căutare de medicamente, calamitate naturală în curs de desfăşurare, invazie de balauri sălbatici etc). În rest, nimeni nu e interesat că tu cauţi filme noi, muzică nouă, parteneri de vacanţă (asta mi se pare chiar patetic, a propos, fă-ţi o viaţă, fă-ţi prieteni reali, cei imaginari sigur nu pot merge cu tine la ski, lasă calculatorul şi ieşi pe afară, încă mai ai o şansa). În cazul în care ai totuşi zilnic ceva important de comunicat populaţiei, fă un grup separat doar cu cei despre care ştii sigur că vor fi interesaţi de mesajul tău. Nu îi deranja inutil şi pe alţii.
7. Fă curat periodic în lista de messenger. Este caraghios să ai sute de oameni adăugaţi ca "prieteni" şi să nu cunoşti în realitate decât 3-4 dintre ei, să nu îţi mai aminteşti de unde ai id-urile şi cine e în spatele lor. Faptul că ai o lista interminabilă nu te transformă într-o persoană populară, ci doar în una care are mare nevoie să facă ce am zis la finalul punctului 6.
8. Nu cere celor din lista ta să îşi schimbe avatarul/statusul doar pentru că aşa ai tu chef sau pentru că nu îţi place ce afişează ei. Este pur şi simplu nepoliticos. Nu este problema ta. Nici ei nu vin la tine acasă să îţi spună cum să te îmbraci, ce să mănânci, cum să mobilezi.
9. Când eşti pe un forum sau pe un chat public, foloseşte întotdeauna un limbaj civilizat şi mai ales nu te lua la ceartă cu nimeni, nu aduce injurii, nu fi neanderthalian. Nu în ultimul rând, mare atenţie la gramatică. Citeşte cu atenţie mesajul înainte de a-l publica, pentru că va fi vizualizat de multe persoane, cărora le va fi greu să îţi înţeleagă postarea dacă nu este scrisă corect.
10. Alege-ţi cu grijă cuvintele, tonul, atitudinea când vorbeşti cu persoane necunoscute ţie. Felul în care relationezi şi te comporţi în lumea virtuală este tot un soi de carte de vizită.

În general, aminteşte-ţi că regulile din spaţiul virtual sunt cam aceleaşi ca şi în spaţiul real.

Scrisoare pentru tine

Nu ai ştiut niciodată cine sunt. Mă priveşti fără să mă vezi, mă asculţi fără să îmi auzi cuvintele. Trec pe lângă tine, umbră şi gând, mă strecor în cotloanele cele mai ascunse ale amintirii şi de acolo îţi trimit curcubee şi fluturi. Aş putea să îţi făuresc cel mai strălucitor răsad de lumina, ca să îţi creşti în el visurile, aş putea să ţes pentru tine aripi. Aş putea să îţi spun toate cuvintele care nu au fost spuse şi aş putea să îţi cânt toate cântecele vântului şi ale ploii. Aş putea să fiu strada pe care treci, casa în care te întorci, apa care te curaţă dimineaţa de negurile somnului, perna pe care îţi odihneşti fruntea, umărul pe care îţi clădeşti speranţele. Aş putea să fiu un infinit de lucruri, un infinit de locuri, un infinit de iubire. Aş putea merge alături de tine un infinit de vieţi.
Dar tu nu ai ştiut niciodată cine sunt. Mă priveşti fără să mă vezi, mă asculţi fără să îmi auzi cuvintele, trec pe lângă tine, umbră şi gând...

Vanzatorul de vise

Ultimele ore. Ultimele zambete. Ultimele tristeti si ultimele bucurii. Ultimele momente in care putem decide ce vrem sa schimbam in noi, in lume, in Univers. Peste putina vreme, vom face un pas, unul singur. Un pas insignifiant pentru omenire. Un pas mare pentru noi. Vom trece in noul an sperand, visand, crezand. Vom fi mai buni, mai atenti, mai darnici, mai linistiti. Vom reusi sa realizam tot ce nu am putut realiza in anul care a trecut. Vom creste putin mai mari si vom invata sa iubim, sa iertam, sa impartim zambete si raze de soare.
Acestea sunt visele pe care vi le vand in ultima seara a anului.
Pentru cei care au fost, pentru cei care sunt, pentru cei ce vor veni
La multi ani cu soare.

Oraşul de oţel

A fost o dată un Oraş. Ca orice oraş de poveste care se respectă, crescuse în câţiva ani cât alte oraşe în 20 şi adunase între hotarele lui generaţii întregi de prinţi şi prinţese, curteni, menestreli, bufoni, şoricei, saltimbanci, poeţi, chelari, uşieri, mă rog, cam tot ce îi trebuie unei curţi împărăteşti. Avea şi împărat Oraşul, însă curtenii îl vedeau rar, era foarte ocupat şi mereu pe drumuri, aşa cum trebuie să fie un împărat care doreşte binele poporului său. În Oraşul nostru, timpul nu curgea ca în alte oraşe. Aici clipele se măsurau în zâmbete, în versuri, în prieteni şi mai ales în cântece. Pentru că, trebuie să ştiţi, Oraşul avea ceva special: câţiva sfetnici puţin cam zăpăciţi şi cam visători de felul lor, care hotărâseră că toată lumea e obligată să cânte dacă trece de porţi. Aşa că cine intra acolo, vrând-nevrând, începea să cânte. Chiar dacă la început nu prea aveai chef, magicienii Oraşului învârteau de câteva ori bagheta şi gata, vraja te cuprindea. O altă regulă în Oraş era că oamenii trebuiau să fie prieteni unii cu alţii, măcar în timpul cât poposeau acolo. Era şi o seară specială dedicată imprietenelii generale, dacă mergeai era imposibil să pleci fără să ai măcar 2-3 prieteni noi şi fără să ţi se dăruiască sau să dăruieşti măcar un zâmbet, cât de mic.
Într-o zi însă, o vrăjitoare rea a aflat de Oraş. Era o vrăjitoare căreia nu îi plăceau cântecele, poveştile şi zâmbetele. Trăia într-o grotă unde crescuse alături de ea un soi de fiinţe schimonosite, care nu ştiau să spună toată ziua decât "auuuuuuviatameaaaaaa" şi nu suporta să audă alte sunete decât cele scoase de ele. Când a auzit despre ce se petrece în Oraş, a început să pufnească, să trântească, să mârâie şi din momentul ăla ocupaţia ei principală a fost să găsească o metodă prin care să distrugă cetatea cu menestreli, magicieni, saltimbanci, zâmbete şi prieteni. Când a descoperit soluţia, a chiuit de bucurie, s-a urcat pe o coadă de mătură ştirbă şi a pornit val-vârtej să îşi ducă la îndeplinire planul. A făcut ea ce-a făcut şi, cumva, a reuşit să închidă porţile Oraşului. Apoi, frecându-şi mâinile fericită, s-a întors la grota ei şi a început să îşi imagineze cum va aduce, pe locul unde fusese Oraşul, fiinţele ciudate pe care le crescuse. Nu ştia vrăjitoarea însă că Oraşul avea curteni curajoşi, tineri, care învăţaseră de la Împărat, magicieni şi menestreli că, dacă într-adevăr crezi într-un lucru, atunci merită să lupţi pentru el. Iar ei credeau în Oraşul lor. Aşa că s-au strigat unii pe alţii, s-au adunat la porţile închise şi l-au încurajat pe Împărat. Iar Împăratul, ca în orice poveste, s-a urcat pe calul lui alb care scotea flăcări pe urechi, nas, gură şi copite, a dat cu sabia stânga şi în dreapta (l-a ajutat puţin şi Moş Crăciun, e adevărat, dar numai puţin) şi a dărâmat lacătele pe care vrăjitoarea le pusese pe porţile cetăţii lui dragi. Pentru că totul într-o poveste trebuie să se termine cu un bal, curtenii, magicienii şi menestrelii au cerut azil politic câteva ore în altă cetate, ca să îi arate vrăjitoarei că nu renunţă, chiar dacă cetatea lor de baştină nu este încă pregătită să primească oaspeţi şi că nu mor caii când vor câinii. Şi uite aşa, pentru că nişte curteni inimoşi au crezut cu toată forţa în ceea ce învăţaseră de-a lungul anilor de la menestreli, magicieni şi Împărat, Oraşul din povestea noastră are acum din nou porţile larg deschise. A demonstrat, încă o dată, că există multe lucruri frumoase pe lumea asta pentru care merită să lupţi, că întotdeauna Moş Crăciun vine la cei care cred în el din tot sufletul. Spunea cândva, undeva, un maestru al poveştilor că, de fiecare dată când cineva spune că nu crede în zâne, undeva în lume o zâna cade jos şi moare şi că, pentru a o salva, trebuie să batem din palme şi să strigăm "eu cred în zâne". Acesta este felul Oraşului de a striga în gura mare, să audă toate urechile sufletelor: "We do belive in music, we do, we do!"

Implanturi marca "Terra"

Am aflat de curând că mineralele conţin ADN şi că există o invazia pacifico-mediteraneano-atlantico-carpato-danubiano-pontică a extratereştrilor. Astăzi, acelaşi site de ştiri s-a gândit să îşi delecteze cititorii cu alte informaţii noi şi interesante. Astfel, aflăm de la ei că "Pământul are roci precum cuarţul şi feldsparul, care sunt făcut de silicon şi oxigen plus alte elemente." Fără nici un fel de alte comentarii, aş dori să întreb editorul care a lăsat chestia asta să apară online: cât mai costă nişte implanturi pentru planete zilele astea? În plus, l-aş ruga să fie atât de drăguţ să facă o faptă bună la vară şi, în loc să scrie ştiri, să modifice genetic siliciul ăla de pe plajă, ca să nu mai găsim chiştoace de ţigări şi ambalaje. În acest mod simplu şi plăcut, va rezolva două probleme majore în acelaşi timp: va contribui la ecologizarea planetei, ca să i se vadă silicoanele mai frumos şi îşi va oxigena puţin neuronii mult prea solicitaţi.

Amintiri din copilarie

Am petrecut ieri o seara care mi-a amintit de copilarie, de mirosul de portocale si banane puse pe calorifer, de nopti de iarna cu prieteni, cu vin fiert, cu chitari. Timp de aproape 6 ore, am reeditat clipele extraordinare in care imi scriam temele la lumina lumanarilor, imbracata cu toate hainele de iarna pentru a combate gerul din camera mea. Am invatat sa fiu ecologista si sa aleg mersul pe jos, sa renunt la tramvai sau troleibuz. Tot aseara mi s-a facut dor de o tura de noapte pe munte. A fost de altfel si prima oara cand am folosit frontala in oras pentru a vedea pe unde calc. Chiar mi s-a parut distractiv, mai ales ca pe langa mine treceau oameni care nu aveau frontala si le inghetau mainile pe lanterne. Mai putin distractiv a fost cand am facut cunostinta cu o creanga de copac, pentru ca un sofer cu prea multa energie mi-a bagat faza lunga in ochi cand a ajuns la 3 metri distanta de mine. In magazine era o atmosfera de sarbatoare, lumanarele aprinse peste tot, chipuri care afisau zambetul ranjit ce te duce cu gandul la un inceput de dementa, insa nici macar gandul ca li se strica marfa in frigidere nu i-a putut face pe comercianti sa renunte la el. E mai putin important faptul ca intreaga atmosfera festiva a fost putin deteriorata de clienti nemultumiti, care au inteles ca o ora nu vor beneficia de serviciile oferite de noi, insa le-a fost destul de greu sa priceapa de ce nici la 10 noaptea inca nu s-a rezolvat problema. Insa asta a fost doar un amanunt minor. Important e ca am petrecut ore minunate, demne de Evul Mediu si de o tara second hand. Candva poate voi afla si motivul din care ni s-a oferit sansa, tuturor celor cateva sute de oameni din zona asta, sa devenim sociabili, sa iesim pe strazi si sa schimbam informatii foarte interesante, cum ar fi de pilda "- Stiti cumva ce s-a intamplat? - Nu, ca nu mi s-a explicat, nici dansii nu prea stiau care e problema, dar stiu ca va dura pana la cel putin 9 seara".
Pentru toate astea, trebuie sa multumesc cuiva. Ocazia unica de a avea o seara romantica in firma, la lumina lumanarilor si cu atmosfera sarbatoreasca in aproape un sfert din sectorul 1 nu este meritul meu personal. Prin urmare, multumesc, Enel Muntenia. Am si o urare de sarbatori pentru tine: UP YOURS.

Eu as fi de parere...

8 decembrie 1980, New York. 4 focuri de arma. Simbolul unei generatii incrustat pe o piatra funerara.
16 septembrie 2000, Bucuresti. Cancer. Simbolul unei generatii incrustat pe o piatra funerara.
5 august 2007, Bucuresti. Cancer. Simbolul unei generatii incrustat pe o piatra funerara.
5 noiembrie 2010, Bucuresti. Cancer. Simbolul unei generatii incrustat pe o piatra funerara.

Eu as fi de parere ca prea curand si prea egoist ii uitam pe cei care au schimbat chipul istoriei. A noastra, a altora, a intregii umanitati. Ne amintim de ei doar cand se implineste un numar rotund de ani de cand au ales sa plece. In rest, sunt doar soaptele vantului si praful din stelele pe care ni le-au daruit. Eu as fi de parere ca este nedrept ca doar la 30 de ani de la moartea unui extraordinar artist omenirea considera ca este cazul sa il omagieze. Sunt oameni care au modelat frumos caractere, au schimbat moduri de gandire. Sunt oameni de la care fiecare din noi a invatat sa fie mai bun, sa iubeasca, sa viseze, sa creada, sa lupte. Eu as fi de parere ca, pe pamant, idiotii nu au doar arme. Au si puterea de a spala creiere. Eu as fi de parere ca e vremea ca macar noi, cei care era mici atunci cand "fratele" Lennon si-a mutat chitara in Rai, sa ne amintim, in fiecare an, ca el si altii asemeni lui sunt motivul din care noi stim, vrem si putem azi sa fim fiinte cu suflet, nu masinarii aliniate in fabrica de vieti.

Eu as fi de parere...


Vali Sterian


Florian Pittis


John Lennon

Întrebări existenţiale

Întrebări, întrebări, ne punem mereu întrebări, existenţa noastră este compusă din întrebări. Foarte târziu înţelegem că în general nu răspunsurile sunt importante, ci calea pe care ajungem la ele, pentru că aşa evoluăm (sau nu, dar am avut şansa să o facem, depinde de noi). Nu toate întrebările au răspuns. Cele 40 care urmează sunt pe cât de distractive, pe atât de logice zic eu şi sigur se poate găsi un răspuns la fiecare din ele. Nu uitaţi că marile idei apar exact când începem să ne punem întrebări ce pot părea stupide şi fără legătură cu problemele care ne frământă. E şi ăsta un mod de a relaxa neuronul. Ar fi de dorit totuşi să nu experimentaţi pentru a afla răspunsul la întrebarea cu numărul 16. Pisica voastră sigur nu va considera asta o realizare :)

...
1. De ce "prescurtare" este un cuvânt aşa lung ?
2. De ce soldaţii kamikaze purtau o cască ?
3. De ce se sterilizează acele cu care se fac injecţiile condamnaţilor la moarte ?
4. Care este sinonimul cuvântului "sinonim" ?
5. De ce nu există mâncare de pisici cu gust de şoarece ?
6. Dacă nimic nu se lipeşte de teflon, cum e lipit teflonul de tigaie ?
7. De ce balerinele merg mereu pe vârfuri ? Nu ar fi mai simplu să angajeze balerine mai înalte ?
8. Vreau să îmi cumpăr un bumerang nou. Cum pot să scap de cel vechi ?
9. De ce localurile deschise non stop au încuietori ?
10. De ce avioanele nu sunt fabricate din acelaşi material din care sunt făcute cutiile negre ?
11. Cum poate avea Donald nepoţi dacă nu are fraţi sau surori ?
12. Adam avea buric ?
13. Dacă Superman este aşa de deştept, de ce îşi ia chiloţii peste pantaloni ?
14. Când faci fotografii cu Mickey la Disneyland, omul din interiorul lui Mickey zâmbeşte ?
15. Când o maşină merge, aerul din interiorul pneului se învârte ?
16. Dacă o pisică pică mereu în picioare şi o bucată de pâine cu unt cade mereu pe partea unsă, ce se întâmplă dacă legăm o felie de pâine unsă cu unt de spatele unei pisici şi o aruncăm pe fereastră ?
17. De ce nu câştigă ghicitoarele la 6 din 49?
18. Cum se va numi epoca ce va succede pe cea contemporană?
19. Dacă despre o femeie se spune, atunci când nu este moartă, că este vie, de ce nu face struguri?
20. Cum se traduce "Ziua Păcii" în engleză fără să sune vulgar în româneşte?
21. Dacă de la înot se slăbeşte, unde greşesc balenele?
22. Dacă uleiul de porumb se face din proumb, cum este cu uleiul de corp?
23. Dacă lipiciul superglue lipeşte într-adevăr orice, de ce nu şi interiorul tubului?
24. De ce nu sună ocupat cînd greşim numărul?
25. De ce îţi trebuie programare la clarvăzător?
26. Dacă azi sunt zero grade, şi mâine e de două ori mai frig, cât de frig va fi mâine?
27. Primeşti bani înapoi dacă taxiul merge cu spatele?
28. De ce morcovii sunt mai portocalii decît portocalele?
29. De ce oamenii te cred pe cuvânt când le spui că există 400 milioane de stele pe cer, dar când le spui că această bancă a fost proaspăt vopsită cred că glumeşti?
30. De ce sucul de lămâie este în mare parte din ingrediente sintetice, pe când în soluţia de spălat vase este zeamă de lămâie adevărată?
31. De ce Tarzan nu are barbă?
32. Oamenii căsătoriţi trăiesc mai mult, sau doar li se pare?
33. Cu ce viteză se deplasează întunericul?
34. Cum se împachetează biluţele de polistiren când vrei să le trimiţi pachet?
35. Cum ar arăta scaunele, dacă am avea genunchii la spate?
36. De ce femeile nu merg niciodată singure la WC, ci doar în grupuri?
37. Un termos vara păstrează băutura rece, iarna caldă. De unde ştie termosul când e vară şi când e iarnă?
38. Eschimoşii orbi au câini de sanie dresaţi pentru orbi?
39. Un şofer care lucrează pe maşini de deszăpezire, cum ajunge dimineaţa la servici ?
40. Peştii de mare beau apă sărată sau apă dulce?

Brand de ţară

Există undeva, în munte, un sat în care timpul s-a oprit. Poate pentru că mulţi tineri au plecat spre alte zări, poate pentru că oamenii de acolo au ales să păstreze viaţă aşa cum era cea străbunicilor, în acel sat totul vorbeşte despre alte vremuri, despre datini, despre poveşti spuse la gura sobei în nopţile lungi de iarnă. În acel sat copacii poartă cocheti fire albe şi roşii, începând de pe 24 februarie şi până pe 9 martie, pentru a chema păsările şi pentru a aduce soarele şi ghioceii, vara casele mici şi bătrâne dorm în umbra nucilor şi merilor, toamna porţile se împodobesc cu şiraguri de fructe, iar iarna răsună clopoţeii cailor şi colindele copiilor.
Povestea acestui sat nu stă însă în obiceiuri, ci în oameni. În el locuiesc ultimii căutători de chihlimbar din România şi ultimul meşter ale cărui mâini ştiu să modeleze şi să aducă la viaţă mierea brună a pământului.
Stând de vorba cu el, privind micile bijuterii de care era atât de mândru, ascultându-i tristeţea din glas când spunea că nimeni nu mai vrea să înveţe şi că arta de a prelucra manual chihlimbarul va muri o dată cu el, m-am întrebat de ce nu ştim să păstrăm şi să arătăm lumii lucrurile frumoase pe care le avem. De ce copiii, în şcoli, învăţă cum să lucreze la calculator, însă nu au habar cum se ţese un covor, cum se naşte o oală de lut, cum se pictează vestiţii cocoşi de Horezu. De fapt, cred că nu mai au habar nici măcar ce sunt cocoşii de Horezu. Am popularizat mitul lui Dracula, ne preocupă (dez)integrarea diverselor minorităţi naţionale, ne batem cu pumnul în piept că avem cei mai buni IT-işti, cei mai buni medici, cei mai buni gimnaşti şi uităm cel mai important lucru: în fiecare sat pierdut în munte dispare, an de an, câte un meşteşug extraordinar care ar putea deveni cartea noastră de vizită pe care să o arătăm mândri tuturor. Şi asta pentru că bătrânii care cunosc tainele se sting, iar tinerii care ar putea învăţa de la ei nici măcar nu ştiu că poate bunicul ce le-a spus poveşti când erau mici este ultimul meşter olar, tâmplar, ţesător, bijutier, lutier de pe la noi, că meşteşugul care moare o data cu el ar putea să ne reprezinte şi să creeze un brand de ţară. La mulţi ani, România, oriunde ai fi.

Colind pentru ieri
Cu zapezi din suflet iarasi ninge,
se coboara amintiri din cer,
peste pragul casei iarna curge
cu miros de nuci si lerui-ler
se aprind in noapte gutuile la geamuri
din copilarie adunate de un gand
si dintr-o padure risipita fara ramuri,
toti copacii pleaca, pleaca iarasi la colind

Muntii innuntiti si singuratici
au aprins faclii de brazi spre cer
buciumele zimbrilor salbatici
canta pentru oameni lerui-ler.
Cu tristeti demult pierdute intr-o gara
Se topesc acum si merele-perechi
Canta lerui-ler,lerui ler in prag de seara
vara-ndragostita cu cirese la urechi.

Ninge cu al tropotelor iures
clopoteii cailor de lemn
si-ntr-un vechi catun din Maramures
timpul a lasat pe-o prispa semn.
Semn ca-n lume inca panze albe trec pe zare,
semn ca este vreme pentru noi iubiri sub cer
semn ca mai exista intre infinit si mare
glasuri care canta pentru viata lerui ler.

Madalina Amon - Trei sferturi in cer

Ziua lupilor

De foarte mulţi ani, am preluat sărbătorile altora, plângându-ne în acelaşi timp că nu se mai ţine cont de tradiţii, că spiritul românesc nu mai există. Din punctul asta de vedere, mi-au plăcut întotdeauna irlandezii. Oriunde ar fi, poartă cu ei tot ceea ce înseamnă Irlanda. Sărbători, culori, cântece, obiceiuri, superstiţii şi personaje mitologice. Elfii, spiriduşii, ielele, uriaşii şi piticii de sub stânci, există peste tot unde există irlandezi, iar în data de 17 martie întreaga lume devine verde, pentru că atunci sărbătoresc ei echivalentul a ceea ce ziua de 30 noiembrie este pentru noi (mai puţin ziua naţională). Mă întreb câţi dintre cei care s-au îmbrăcat anul asta în vampiri pe 30 octombrie ştiu că azi este ziua vrăjitoarelor la noi şi că Sf.Andrei este patronul spiritual al României, aşa cum Sf.Patrick este patronul spiritual al Irlandei. Noi însă preferăm să sărbătorim All Hallow's Eve. Păcat este că cei care aleg asta nici măcar nu ştiu ce este acea noapte, ce reprezintă, aşa cum nu ştiu nici ce reprezintă pentru noi noaptea şi ziua de Sf.Andrei.
Din punct de vedere religios, sărbătoarea de Sf.Andrei este poate cea mai importantă pentru România. Ar trebui să fie mediatizată şi popularizată, pentru că reprezintă ziua patronului spiritual al acestei ţări şi ar putea fi foarte bine legată de Ziua Naţională. Nu ne-ar împiedica nimic nici pe noi, aşa cum nu îi împiedică pe irlandezi, să facem cu adevărat două zile de sărbătoare frumoase, să aducem în pieţele publice şi parcurile noastre ursul, lupul, costumele tradiţionale, dansurile, să facem târguri de artă populară, concursuri tematice, etc.
Şi acum, să vedem ce obiceiuri există pentru al nostru "Halloween".

În tradiţia populară, 30 noiembrie este Ziua Lupului. Poveştile spun că în noaptea de Sf.Andrei lupii formează haitele, iar Sf. Andrei împarte prada, pentru iarna care începe, fiecăruia din ei. Legat de asta şi apropos de teama de lupi, trebuie să ştiţi că atacurile lupului asupra oamenilor sunt extrem de rare, în întreaga lume. Se spune că numai câţiva oameni sunt sortiţi să fie mâncaţi de lup şi se mai spune că şi lupii ştiu asta şi nu mănâncă decât pe cei meniţi. Conform legendelor, este şi singura noapte din an în care lupul poate să "îşi vadă coada", adică să privească în spate.
Noaptea de Sf.Andrei este şi noaptea vrăjitoarelor, cea în care duhurile ies şi umblă libere prin lume de la miezul nopţii până la primul cântat al cocoşilor, iar cerurile se deschid. Ca şi în noaptea de Sânziene, animalele vorbesc, însă nu e bine să le auzi, pentru că îţi va merge rău. În această noapte, fetele de măritat puneau busuioc sub pernă şi făceau "vrăji de ursit" pentru a îşi visa alesul.
Potrivit unui obicei vechi si in mod sigur uitat, de Sf.Andrei copiii formau grupurile de colinda si isi stabileau gospodariile unde vor merge in noaptea de Ajun. Tot în noaptea de 29/30 noiembrie se "păzea usturoiul". Într-o casă se adunau feciori şi fete, puneau pe o masă căpăţâni de usturoi, lumânări, ulcele cu apă neîncepută, pâine şi până în zori păzeau toate aceste lucruri, ca nici unul din ele să nu dispară sau să fie atins, cântau, dansau, făceau chef în toată regula. Dacă vreodată veţi auzi pe cineva că va spune "arăţi de parcă ai fi păzit usturoiul", să ştiţi că la asta se referă şi că arătaţi că şi cum aţi fi petrecut o noapte albă.
De Sf.Andrei se pune grâu la încolţit, pentru a afla cum îţi va merge în anul care vine. Dacă pe 1 ianuarie grâul din farfurioară este înalt, verde, des, înseamnă că vei avea un an bun.
Iată deci o mulţime de obiceiuri de care nimeni nu mai ţine cont. E adevărat, nu avem baluri mascate ca tradiţie de Sf.Andrei, însă în mod sigur avem multe alte moduri de a ne distra în această zi. În fond, distracţie poate însemna şi să mergi să vezi cum se face o oală de lut, sau cum se ciopleşte un fluier, pentru ca mai apoi să te întâlneşti cu prietenii undeva şi să "pazesti" toată noaptea vinul fiert şi chitările.
Aşa că la mulţi ani Andrei şi Andreea, pentru azi şi la mulţi ani români, pentru mâine. Sunt zilele noastre. Merită serbate, zic eu.

Ceasul cucuvaielor

Noaptea iată a venit.
vârcolaci şi iele,
duhurile rele,
pleacă la peţit.
Suflete, te-ascunde,
c-au ieşit din unde
fiicele râului
din celălalt tărâm.
Galeş le e glasul
şi sosit-a ceasul,
umbre-n urma lor rămân.

Albe, cu priviri de foc,
ielele nebune
au ieşit în lume
şi se prind în joc.
Fată despletită,
candela-nvelită,
în oglindă fum şi vis.
Buzele descântă,
cheamă şi cuvântă,
cerurile s-au închis.

Mulţi ca frunza, iuţi ca vântul,
vin, întunecă pământul,
timpul pentru rugă-a trecut.
Curge, zboară, cade, ţipă
aripi negre se ridică,
ceasul cucuvaielor a bătut.

30 de filme care trebuie văzute

Pentru că e luni şi pentru că poimâine va fi prima zi din ultima lună a acestui an (ciudată frazare, ştiu), mă gândesc să fac un (fel de) top al filmelor care îţi pot schimba felul de a fi, felul de a gândi, felul de a privi lumea. Poate, dacă încă nu le-aţi văzut, apucaţi să o faceţi până pe 31 decembrie şi veţi păşi în noul an cu alte vise, alte planuri, poate mai buni, mai atenţi la cei din jur, mai convinşi că, până la urmă, singurul lucru din viaţă care într-adevăr contează este dragostea , că atunci când crezi cu adevărat în ceva poţi face miracole. Şi, nu în ultimul rând, unele din ele au să vă amintească, dacă aţi uitat, că darurile pe care fiecare din noi le-a primit de la ursitoare nu trebuie irosite si ca singurele lucruri pe care nimeni, niciodata, nu ni le poate lua, sunt mintea si sufletul.

If Only
August Rush (multumesc, Gâză)
A Walk to Remember
P.S.I Love You
Good Will Hunting
5 People You Meet In Heaven
Georgia Rule
Sweet November
Scent of a Woman
50 First Dates
Paulie
S1m0ne
The Ultimate Gift
Finding Neverland
The Wizard of Oz
My Fair Lady
Miracle on 34th Street
Fisher King
Tootsie
Rainman
City of Angels
Donnie Darko
E.T.
Green Mile
Foxfire
Leon
Breakfast at Tiffany's
Awakenings
One Flew Over the Cuckoo's Nest
Modern Times

Cu sufletul in palma

Fiecare drum începe de undeva şi fiecare prim pas făcut pe el este cel mai frumos. Cu toate visele întregi, cu încredere că mâine va fi o zi extraordinară care va ţine o viaţă, cu palmele larg deschise dăruind lumii bucurie din bucuria ta de călător pe o noua poteca de cărămidă galbenă.
Fiecare drum sfârşeşte undeva şi, dacă ai puţin noroc, la capătul lui îţi mai rămân câteva vise, câteva speranţe, câteva pingele de pus la pantofii cei roşii pe care i-ai purtat când ai plecat în căutarea Oraşului de Smarald şi care acum stau uitaţi şi prăfuiţi într-un colţ de amintire.
Am pornit acum 5 ani pe un drum care trebuia să mă poarte pe curcubeu. Alături de mine stăteau un om care îşi căuta un suflet, un suflet care îşi căuta curajul de a încerca ceva ce nu a mai încercat niciodată şi un urs de pluş cu petice albastre.
Azi, omul şi-a găsit inima şi a aruncat-o, pentru că undeva, pe la jumătatea potecii, şi-a dat seama că de fapt nu este destul loc în el şi nu are atâta forţă încât să ţină vie o inimă. Sufletul şi-a găsit curajul, însă, ca omul să nu fie trist, l-a încuiat adânc în sine şi a avut grijă să nu îl mai lase să iasă la iveală. Iar ursul de pluş s-a pierdut, probabil aruncat sau uitat prin vreo haină, prin vreo geantă sau poate chiar la coşul de gunoi.
Azi, la final de drum, stau singură cu sufletul în palmă. E greu, pentru că în el s-au strâns toate pietrele pe care le-am cules din calea omului. Aş vrea să îl las puţin jos, ca să mă odihnesc, dar nu pot. Dacă o fac, mi-e teamă că nu ai să îl mai vezi şi nu ai să îţi mai poţi găsi niciodată visele, speranţele, încrederea, zborul, pentru că toate sunt în el, adunate pas cu pas.
Au trecut doar 162.934.373.830 de secunde din viaţa promisă, încă nu am ajuns pe curcubeu, aşa cum visai, iar sufletul meu stă tot în palmă.