The Sound of Summer Running

Probabil pentru prima si sigur pentru ultima oara, visul pe care vi-l vand astazi nu imi apartine si tot pentru prima si ultima oara este scris integral in engleza, pentru ca nu am gasit o traducere pe net si nu are rost sa ma apuc eu sa fac una, a fost tradus extrem de frumos deja. Daca sunteti curiosi cred ca puteti gasi cartea prin anticariate.
Este visul unui om care a calatorit cu gandul printre stele, a zburat impreuna cu rachetele si a plutit pe raurile rosii ale lui Marte, a vanat tigri imaginari pe planete care stiau sa fie frumoase doar pentru acei ce le respectau viata si, mai ales, desi nu a stiut-o niciodata, a fost primul vis nascut in sufletul unei fetite care multa vreme dupa ce a citit "Aici sunt tigri" si-a dorit sa devina cosmonaut.
Printre oamenii carora le voi multumi mereu pentru ceea ce sunt, ceea ce simt, ceea ce visez, se numara si Ray Bradbury. A fost cel dintai care a aprins in mine dragostea pentru Pamant, pentru stele, pentru extraordinarele lucruri pe care mintea umana le poate naste. Si tot datorita lui am avut primul "motto", care m-a calauzit ani intregi si care m-a facut sa cred ca totul este posibil. "Stelele sunt ale voastre, daca aveti mintea, inima si mainile necesare ca sa le cuceriti."
Cu povestirea care urmeaza mai jos a inceput calatoria mea printre carti si printre vise, acum mai mult de 30 de ani. Imi amintesc de ea in fiecare primavara cand las cizmele si bcoancii sa doarma si pun in picioare prima pereche de tenisi. De fiecare data simt acelasi lucru: ca daca intind mana spre stele si imi doresc destul de mult sa le ating, voi incepe sa zbor.

The Sound of Summer Running by Ray Bradbury
Late that night, going home from the show with his mother and father and his brother Tom, Douglas saw the tennis shoes in the bright store window. He glanced quickly away, but his ankles were seized, his feet suspended, then rushed. The earth spun; the shop awnings slammed their canvas wings overhead with the thrust of his body running. His mother and father and brother walked quietly on both sides of him. Douglas walked backward, watching the tennis shoes in the midnight window left behind. “It was a nice movie,” said Mother. Douglas murmured, “It was. . . .” It was June and long past time for buying the special shoes that were quiet as a summer rain falling on the walks. June and the earth full of raw power and everything everywhere in motion. The grass was still pouring in from the country, surrounding the sidewalks, stranding the houses. Any moment the town would capsize, go down and leave not a stir in the clover and weeds. And here Douglas stood, trapped on the dead cement and the red-brick streets, hardly able to move. “Dad!” He blurted it out. “Back there in that window, those Cream-Sponge Para Litefoot Shoes . . .” His father didn’t even turn. “Suppose you tell me why you need a new pair of sneakers. Can you do that?” “Well . . .” It was because they felt the way it feels every summer when you take off your shoes for the first time and run in the grass. They felt like it feels sticking your feet out of the hot covers in wintertime to let the cold wind from the open window blow on them suddenly and you let them stay out a long time until you pull them back in under the covers again to feel them, like packed snow. The tennis shoes felt like it always feels the first time every year wading in the slow waters of the creek and seeing your feet below, half an inch further downstream, with refraction than the real part of you above water. “Dad,” said Douglas, “it’s hard to explain.” Somehow the people who made tennis shoes knew what boys needed and wanted. They put marshmallows and coiled springs in the soles and they wove the rest out of grasses bleached and fired in the wilderness. Somewhere deep in the soft loam of the shoes the thin hard sinews of the buck deer were hidden. The people that made the shoes must have watched a lot of winds blow the trees and a lot of rivers going down to the lakes. Whatever it was, it was in the shoes, and it was summer. Douglas tried to get all this in words. “Yes,” said Father, “but what’s wrong with last year’s sneakers? Why can’t you dig them out of the closet?” Well, he felt sorry for boys who lived in California where they wore tennis shoes all year and never knew what it was to get winter off your feet, peel off the iron leather shoes all full of snow and rain and run barefoot for a day and then lace on the first new tennis shoes of the season, which was better than barefoot. The magic was always in the new pair of shoes. The magic might die by the first of September, but now in late June there was still plenty of magic, and shoes like these could jump you over trees and rivers 1 and houses. And if you wanted, they could jump you over fences and sidewalks and dogs. “Don’t you see?” said Douglas. “I just can’t use last year’s pair.” For last year’s pair were dead inside. They had been fine when he started them out, last year. But by the end of summer, every year, you always found out, you always knew, you couldn’t really jump over rivers and trees and houses in them, and they were dead. But this was a new year, and he felt that this time, with this new pair of shoes, he could do anything, anything at all. They walked up on the steps to their house. “Save your money,” said Dad. “In five or six weeks—” “Summer’ll be over!” Lights out, with Tom asleep, Douglas lay watching his feet, far away down there at the end of the bed in the moonlight, free of the heavy iron shoes, the big chunks of winter fallen away from them. “Reasons. I’ve got to think of reasons for the shoes.” Well, as anyone knew, the hills around town were wild with friends putting cows to riot, playing barometer to the atmospheric changes, taking sun, peeling like calendars each day to take more sun. To catch those friends, you must run much faster than foxes or squirrels. As for the town, it streamed with enemies grown irritable with heat, so remembering every winter argument and insult. Find friends, ditch enemies! That was the Cream-Sponge Para Litefoot motto. Does the world run too fast? Want to be alert, stay alert? Litefoot, then! Litefoot! He held his coin bank up and heard the faint small tinkling, the airy weight of money there. Whatever you want, he thought, you got to make your own way. During the night now, let’s find that path through the forest. . . . Downtown, the store lights went out, one by one. A wind blew in the window. It was like a river going downstream and his feet wanting to go with it. In his dreams he heard a rabbit running running running in the deep warm grass. Old Mr. Sanderson moved through his shoe store as the proprietor of a pet shop must move through his shop where are kenneled animals from everywhere in the world, touching each one briefly along the way. Mr. Sanderson brushed his hands over the shoes in the window, and some of they were like cats to him and some were like dogs; he touched each pair with concern, adjusting laces, fixing tongues. Then he stood in the exact center of the carpet and looked around, nodding. There was a sound of growing thunder. One moment, the door to Sanderson’s Shoe Emporium was empty. The next, Douglas Spaulding stood clumsily there, staring down at his leather shoes as if these heavy things could not be pulled up out of the cement. The thunder had stopped when his shoes stopped. Now, with painful slowness, daring to look only at the money in his cupped hand, Douglas moved out of the bright sunlight of Saturday noon. He made careful stacks of nickels, dimes, and quarters on the counter, like someone playing chess and worried if the next move carried him out into sun or deep into shadow. “Don’t say a word!” said Mr. Sanderson. Douglas froze. “First, I know just what you want to buy,” said Mr. Sanderson. “Second, I see you every afternoon at my window; you think I don’t see? You’re wrong. Third, to give it its full name, you want the Royal Crown Cream-Sponge Para Litefoot Tennis Shoes: ‘LIKE MENTHOL ON YOUR FEET!’ Fourth, you want credit.” “No!” cried Douglas, breathing hard, as if he’d run all night in his dreams. “I got something better than credit to offer!” he gasped. “Before I tell, Mr. Sanderson, you got to do me one small favor. Can you remember when was the last time you yourself wore a pair of Litefoot sneakers, sir?” Mr. Sanderson’s face darkened. “Oh, ten, twenty, say, thirty years ago. Why. . . ?” “Mr. Sanderson, don’t you think you owe it to your customers, sir, to at least try the tennis shoes you sell, for just one minute, so you know how they feel? People forget if they don’t keep testing things. United Cigar Store man smokes cigars, don’t he? Candy-store man samples his own stuff, I should think. So . . . .” “You may have noticed,” said the old man, “I’m wearing shoes.” “But not sneakers, sir! How you going to sell sneakers unless you can rave about them and how you going to rave about them unless you know them?” Mr. Sanderson backed off a little distance from the boy’s fever, one hand to his chin. “Well . . . .” “Mr. Sanderson,” said Douglas, “you sell me something and I’ll sell you something just as valuable.” “It is absolutely necessary to the sale that I put on a pair of the sneakers, boy?” said the old man. “I sure wish you could, sir!” The old man sighed. A minute later, seated panting quietly, he laced the tennis shoes to his long narrow feet. They looked detached and alien down there next to the dark cuffs of his business suit. Mr. Sanderson stood up. “How do they feel?” asked the boy. “How do they feel, he asks; they feel fine.” He started to sit down. “Please!” Douglas held out his hand. “Mr. Sanderson, now could you kind of rock back and forth a little, sponge around, bounce kind of, while I tell you the rest? It’s this: I give you my money, you give me the shoes, I owe you a dollar. But, Mr. Sanderson, but—soon as I get those shoes on, you know what happens?” “What?” “Bang! I deliver your packages, pick up packages, bring you coffee, burn your trash, run to the post office, telegraph office, library! You’ll see twelve of me in and out, in and out, every minute. Feel those shoes, Mr. Sanderson, feel how fast they’d take me? All those springs inside? Feel all the running inside? Feel how they kind of grab hold and can’t let you alone and don’t like you just standing there? Feel how quick I’d be doing the things you’d rather not bother with? You stay in the nice cool store while I’m jumping all around town! But it’s not me really, it’s the shoes. They’re going like mad down alleys, cutting corners, and back! There they go!” Mr. Sanderson stood amazed with the rush of words. When the words got going the flow carried him; he began to sink deep in the shoes, to flex his toes, limber his arches, test his ankles. He rocked softly, secretly, back and forth in a small breeze from the open door. The tennis shoes silently hushed themselves deep in the carpet, sank as in a jungle grass, in loam and resilient clay. He gave one solemn bounce of his heels in the yeasty dough, in the yielding and welcoming earth. Emotions hurried over his face as if many colored lights had been switched on and off. His mouth hung slightly open. Slowly he gentled and rocked himself to a halt, and the boy’s voice faded and they stood there looking at each other in a tremendous and natural silence. A few people drifted by on the sidewalk outside, in the hot sun. Still the man and boy stood there, the boy glowing, the man with revelation in his face. “Boy,” said the old man at last, “in five years, how would you like a job selling shoes in this emporium?” “Gosh, thanks, Mr. Sanderson, but I don’t know what I’m going to be yet.” “Anything you want to be, son,” said the old man, “you’ll be. No one will ever stop you.” The old man walked lightly across the store to the wall of ten thousand boxes, came back with some shoes for the boy, and wrote up a list on some paper while the boy was lacing the shoes on his feet and then standing there, waiting. The old man held out his list. “A dozen things you got to do for me this afternoon. Finish them, we’re even Stephen, and you’re fired.” “Thanks, Mr. Sanderson!” Douglas bounded away. “Stop!” cried the old man. Douglas pulled up and turned. Mr. Sanderson leaned forward. “How do they feel?” The boy looked down at his feet deep in the rivers, in the fields of wheat, in the wind that already was rushing him out of the town. He looked up at the old man, his eyes burning, his mouth moving, but no sound came out. “Antelopes?” said the old man, looking from the boy’s face to his shoes. “Gazelles?” The boy thought about it, hesitated, and nodded a quick nod. Almost immediately he vanished. He just spun about with a whisper and went off. The door stood empty. The sound of the tennis shoes faded in the jungle heat. Mr. Sanderson stood in the sun-blazed door, listening. From a long time ago, when he dreamed as a boy, he remembered the sound. Beautiful creatures leaping under the sky, gone through brush, under trees, away, and only the soft echo their running left behind. “Antelopes,” said Mr. Sanderson. “Gazelles.” He bent to pick up the boy’s abandoned winter shoes, heavy with forgotten rains and long-melted snows. Moving out of the blazing sun, walking softly, lightly, slowly, he headed back toward civilization . . . 4

Peisaj urban

Masinile se inghiontesc pe la semafoare cu mieunat de claxoane si scartait nervos de roti. Pe langa mine trec un el si o ea. Cred. Nu incerc sa imi dau seama sub care strat de fond de ten si fard de pleoape se ascunde el. Moda, deh, de gustibus et coloribus non disputandum. Mi-e dor totusi de moda masculina de pe vremea reclamelor la Marlboro si Camel. Un nene foarte dezorientat incearca sa isi aminteasca daca voia sa coboare la metrou sau sa mearga la autobuz. E doar 8.30 dimineata, sau e deja 8.30 dimineata pentru el? Parca se inchideau pe la 5 carciumile, dar mai stii? In statia de autobuz stau statui. Priviri plecate in pamant, ochi din care a disparut orice lumina, chipuri cenusii.  Pe scarile de la metrou coboara furnicile corporatiste. Identice. Aceleasi haine, acelasi pas, aceeasi frunte pe care daca o privesti ai impresia ca sub ea se naste formula panaceului universal menit sa creeze o planeta fara oameni bolnavi. Nici un zambet. O domnisoara confunda geamul trenului cu oglinda de acasa. Isi aranjeaza bretonul. Trage in toate partile de tivul bluzei, ridica bluza si trage in toate partile si de marginea pantalonilor. Isi mai aranjeaza o data bretonul. Si inca o data.
O bunicuta foarte moderna si cocheta susoteste impreuna cu nepotica ei. Ii povesteste ceva ca sa o tina cuminte pe scaun. Copila gangureste cu stoluri de gugustiuci in glas. Tine in maini o umbrela mica si sigur comestibila. Rontaie din ea si rade fericita.  Nu ii va mai folosi ca sa o apere de ploaie cu atatea urme de dintisori, dar tare-i buna judecand dupa cat de decisa este sa o pape cu tot cu maner. Vede ca o privesc si imi zambeste deschis, limpede, sincer. Cu soare in par si cer in ochi, cu mutrita de copil fericit si iubit, este singura fiinta vie din toata marea de oameni.
Zambesc si eu si cobor la treburile mele, cu sufletul pornit hai-hui pe cararile Medelenilor, alaturi de o versiune in miniatura a Monicai.
Am pastrat in mine zambetul blond. Doar un zambet mic, datorita caruia am zambit si eu o zi intreaga.
La multi ani, copilarie.

Un nou drum bun...

Exista o regula nescrisa si stupida a vietii: aproape intotdeauna cei buni, cei frumosi, cei curati, au parte de cele mai mari incercari, in vreme ce oamenii care poate nu ar merita nici un sfert din cat li s-a oferit nu afla niciodata cum este sa fii singur si fara nimic in afara de sufletul tau. Aproape intotdeauna cei buni, cei frumosi, cei curati, pleaca prea repede si prea tristi, lasand in urma oceane de durere, in vreme ce oamenii fara de care lumea ar putea foarte bine sa mearga mai departe fara sa simta raman aici.
Il mai tineti minte pe Omul de zapada? Mai stiti cum si-a petrecut ultimele saptamani din viata?
In plimbarea virtuala de azi, am dat peste o stire care a oprit secundele si le-a intors cu doi ani in urma, cand intreg internetul, la rugamintea unui om bun, frumos si curat, intindea o mana ca sa salveze o viata.
Azi, acea viata s-a stins. Dupa doi ani de lupta, Daniel Raduta a plecat sa-l reintalneasca pe prietenul lui, Mile Carpenisan, sa isi povesteasca acolo, printre ingeri, ce a mai facut fiecare. In urma lui, raman un copil frumos si multe realizari in domeniul IT.
Pentru voi, cei pentru care zilele trec fara sa daruiti un zambet, pentru voi, cei care in fiecare zi ignorati lucrurile bune care v-au fost daruite si le luati de-a gata crezand ca vi se cuvin de drept, pentru voi, cei care nu vedeti nimic in jur in afara de voi insiva, tineti minte: viata se poate schimba intr-o secunda. Zambiti, iubiti, credeti, visati, multumiti, cereti-va iertare, tineti-i aproape pe cei care va iubesc. S-ar putea ca intr-o zi  sa descoperiti ca este mult prea tarziu sa deveniti buni, frumosi, curati, chiar daca va veti dori asta din tot sufletul.

Ale cui e limba romana (sic!)

I-mi. I-ti. I-si. Iai dat. Sa facut. Voi fii. La luat.
 Serios? Cu c-ine a-ti fac-ut v-oi r-omana i-n scoal-a? Nu intreb doar de curiozitate, chiar ma intereseaza. Cine stie, poate fac un copil si nu as vrea sa nimereasca din greseala la cei care v-au invatat (?) pe voi gramatica in clasa a II-a. Nu stiati? Atunci se invata chestiile astea si devin reflexe, le scrii corect fara sa fie nevoie sa te gandesti cand, unde si de ce pui cratima. Va rog nu veniti cu argumentul "asa-i pe internet, uneori scrii mai repede si mai ratezi cate ceva". In primul rand, daca ai reusit sa termini clasa a IV-a fara sa ramai repetent, nu ai cum sa ratezi nici daca vrei, din motivul pomenit mai sus, ala cu Pavlov si cainele. In al doilea rand, ok, omiti cratima la "s-au aprins", "s-a deschis". Se mai intampla, sa zicem. Dar sa pui

citeşte mai mult... »

Program intr-un singur pas

Exista acele programe in 10 sau 12 pasi, folosite in cazul dependentilor (de la droguri pana la mancare), programe care de cativa ani au inceput sa fie foarte la moda si la noi. In absolut toate, primul pas si cel mai important este recunoasterea problemei. Urmeaza acceptarea, intelegerea si abia dupa aceea solutia. Totusi ele nu tin cont de un lucru: cheia supravietuirii, pentru majoritatea oamenilor, este negarea. Refuzam sa acceptam faptul ca suntem obositi, ca suntem speriati, ca nu vrem nimic sau ca vrem totul. Refuzam sa vedem lucruri evidente, refuzam sa recunoastem cat de mult

citeşte mai mult... »

20 de secunde

Tacerea ne ajuta de multe ori sa depasim momente dificile. Intrebari carora le raspundem cu un zambet, reprosuri pe care ne prefacem ca nu le auzim, afirmatii peste care trecem privind in tavan, ganduri pe care le ascultam fara sa spunem nimic chiar daca stim ca celalalt asteapta. Exista  multe feluri de taceri. Unele din ele ajuta, sau macar nu fac rau. Sunt insa acele taceri care ne opresc din drum, ne inchid in noi insine, ne fac sa pierdem in loc sa castigam. Cuvinte pe care am vrea sa le spunem raman nerostite, pentru ca nu stim cum sa le dam forma sau pentru ca ne e teama. Ganduri pe care am vrea sa le impartim cu celalalt raman ascunse in noi, pentru ca nu stim ce reactie vor naste. E o tacere vie, o tacere ca o furtuna in adanc. Am vrea sa vorbim, insa nu stim daca e bine sa o facem, daca trebuie sa o facem. Si, de cele mai multe ori, lucrurile care raman nespuse se aduna in noi si, in loc sa

citeşte mai mult... »

Like

Exista o manie a like-urilor pe Facebook. Vad atat de multe "imi place" agatate de fotografii, videoclipuri si stiri care nu au cum sa iti placa decat daca esti psihopat sadic pe care il bucura suferinta altora, durerea, moartea, incat ma intreb, la modul serios, daca cei care folosesc butonul ala mic si albastru stiu ce inseamna cuvantul scris pe el.
Titlu de stire partajata pe FB: "Accident grav de circulatie in orasul x, 3 persoane printre care si un copil decedate, 5 persoane ranite."  20-30 de like-uri. "Incendiu in localitatea y, 3 copii morti." Alte zeci de "like"-uri. Videoclip in care niste dementi chinuie un pui de pisica. Like, like, like. La inceput, te gandesti ca poate persoana care a dat "like" uraste pisicile si in cazul asta are o logica. La comentarii insa, descoperi ca aceeasi persoana a spus:

citeşte mai mult... »

Conjugari

Luni dimineata, Bucuresti, Romania. De obicei o zi cuminte, fara ceasurile rele ale nervoasei marti si fara graba de a incepe weekendul a obositei vineri. In mod surprinzator, reusesc sa gasesc un taxi dupa mai putin de jumatate de ora de sunat la toate companiile si el reuseste sa ajunga in mai putin de 15-16 minute. Ma urc in masina, dau adresa, soferul spune pe unde vrea sa mearga, eu ii spun ca doresc sa ajung in Piata Romana pe traseul scurt nu in varianta XXL via Soseaua de Centura- Ploiesti, el se scuza zicand "stiti, eu doar de 4 zile fac taxi, nu prea stiu", eu spun "nici o problema, se mai intampla". Ajungem in bulevard si aud "stiti, nu am pus inca aparatul ca vreau sa mergem si pana la benzinaria X sa...". Opresc masina, sun compania la care facusem comanda (intamplator una la care niciodata nu am avut probleme in 7 ani si la care apelez in mod uzual), ii povestesc lu' tanti operatoarea

citeşte mai mult... »

Colindul iepurasului

Am sa postez doar "colindul" (in caz ca protesteaza cineva, chestia asta se cheama parodie si e perfect legitima ca sa zic asa) si link-ul catre stire pentru cei care nu stiu despre ce este vorba. Orice alte comentarii sau dezbateri pe tema iepurasului-caprioara nu isi au rostul, un printscreen face cat o mie de cuvinte. Nu am absolut nimic cu artistul care, fara sa vrea, a generat stirea zilei pe internet. Daca as fi in locul lui totusi, m-as intreba foarte serios cum si ce naiba cant de am reusit sa plac unor asemenea jivine deghizate in fani.

citeşte mai mult... »

Eu as fi de parere

"Reporter: - De ce sunteti aici?
Protestatar: - Sa protestez pentru domnul Calafat.
Reporter: - Pentru cine? Cine e domnul Calafat?
Protestatar: - Pai..nu stiu."

"- Mergem si noi diseara la Universitate sa protestam?
- De ce sa mergem? Pentru ce sa protestam?
- Pai..nu stiu, mergem si noi asa...se duc si altii..."

Reusiti sa va dati seama ce este in neregula cu cele doua dialoguri si care este punctul lor comun, care este semnalul de alarma pe care il trag? Daca nu, atunci nu are rost sa cititi ce scrie mai jos, nu veti intelege oricum la ce ma refer.

citeşte mai mult... »

Eminescu sa ne judece

Este iarna. Sunt oameni care cred ca reusitele sau esecurile lor in viata depind de altii nu de ei insisi. Sunt zile in care nimeni nu stie pentru ce lupta, pentru ce striga, insa o face oricum, alaturi de turma. Sunt steaguri, atat de multe steaguri incat, daca protestul este spontan, nu ma pot abtine sa intreb: chiar tine fiecare din voi un steag al Romaniei acasa? Sunt pietre aruncate in oameni care nu au nici o vina, doar-doar riposteaza, pentru ca mai apoi sa se poata spune: "cutare a pus jandarmii pe noi sa ne bata". Sunt reporteri iesiti sa relateze

citeşte mai mult... »

Zmeul de pluş

Curiozitatea. Motorul marilor descoperiri, vinovată pentru toate suişurile şi coborâşurile omenirii, motivul cunoştinţelor pe care le acumulăm de-a lungul vieţii. Chiar dacă uneori metodele folosite pentru a potoli foamea de a şti nu au respectat nici etica, nici viaţa, nici liberatea (Menghele de pildă), efectele lor s-au văzut în cele mai variate domenii, de la ştiinţă până la artă. Există însă şi un soi de curiozitate care nu este deloc constructivă, nu generează evoluţie. Dintotdeauna, omul a fost pasionat

citeşte mai mult... »

2012

Nu am sa scriu despre cum a fost anul care a trecut, nu am sa fac bilanturi si nu am sa trag linii. Nu mi-a placut niciodata sa ma uit in urma decat in masura in care acest lucru m-a ajutat sa merg inainte. Am sa scriu insa despre cum a inceput acest an, un an despre care stiu deja ca va fi unul extraordinar.
Am ras, m-am bucurat, am visat, am privit cerul, am aprins artificii, am trait fiecare secunda

citeşte mai mult... »

Ca-n viata (Ecouri, ecouri...)

Am cerut de multe ori ajutor pentru necunoscuti, ecouri trimise pe planeta www, aruncate de la un "perete" la altul, de la un blog la altul, imprastiate prin lume, ca toti sa le auda. Concerte umanitare, donatii, maini intinse pentru a salva vieti, de fiecare data cand am considerat ca ecoul merita sa mearga mai departe vi l-am trimis si voua. Azi, vin la voi cu - probabil - cel mai neobisnuit ecou pentru o tara care, sa recunoastem, s-a obisnuit sa pretinda mult fara a face nimic.
Ecoul de azi cere un singur lucru: demnitate, dreptul de a trai civilizat si in picioare, nu cu fruntea plecata.
Am apreciat intotdeauna curajul, de orice fel ar fi fost el. Am respectat oamenii care au reusit sa spuna "nu" situatiilor umilitoare sau care ii obligau sa renunte sa mai creada, sa mai viseze, sa mearga inainte, chiar daca acel "nu" insemna ca va urma o perioada mai dificila. Am considerat mereu ca nu cei care tac si se sacrifica aiurea sunt de apreciat, ci acei care pot intr-o zi sa opreasca iuresul care le transforma viata in iad si sa plece pe un alt drum. Asa cum bine spunea un nene destept  pe care l-am mai citat in fabrica de vise, "curajul nu inseamna absenta fricii, ci constientizarea faptului ca altceva este mai important decat frica".
Acestea fiind zise, voi fi ecou pentru cineva care a decis ca ce e prea mult strica si a preferat sa renunte la servici decat sa devina o fiinta fara identitate si fara creier. Pe de alta parte, totusi, persoana respectiva are mare nevoie sa lucreze undeva, nu a renuntat la ceea ce facea din inconstienta sau lene, ci pur si simplu pentru ca nu mai putea continua asa.
Prin urmare, daca stiti un loc de munca decent, unde sa conteze cati neuroni ai, nu cat de bine te integrezi in marea de roboti corporatisti, dati un semn. Am sa pun mai jos postarea de blog care a "nascut" acest ecou si un link prin care veti putea lua legatura direct in cazul in care aveti cum ajuta.
Ca de obicei, ecoul vine cu rugamintea:
    Citeste si da mai departe. Chiar daca tu nu ai solutii, e posibil ca altcineva sa aiba.

"Last day

Azi a fost ultima zi in care am lucrat pe call center. Din februarie 2009 am avut acelasi gen de job, in firme diferite. Numai la casca, aproape in fiecare zi. Am lucrat inclusiv in mare parte a weekendurilor, pentru ca atunci gaseam acasa minunatul popor roman ca sa-l pot suna si sa-i aud tampeniile, prostiile si marlaniile. Aproape 3 ani am suportat. Orice alt job imi cautam, nu gaseam pentru ca aveam experienta doar pe lucrul in call center si trebuia sa suport iar si iar casca si microfonul in fiecare firma, sa fiu amabila cu toti tampitii, sa le explic de 100 de ori de ce i-am sunat iar ei sa ma injure intr-un final si sa-mi inchida telefonul. Pana azi. De mult trageam de mine sa mai fac asta pentru ca stiam ca nu mai pot, taceam si suportam ca sa iau un ban dar azi a venit si picatura aia care stiti voi ce-i face paharului. Tocmai terminam un rahat de chestionar de 3 minute cu un nenea si cretinul imi spune ca i-au venit musafiri si ca nu mai poate vorbi. Mai aveam 3 intrebari, pana intrau musafirii lui pe usa, terminam de vorbit. I-am spus ca mai avem un minut si suntem gata. Boul imi zice ca da, imi raspunde la o intrebare, imi zice la revedere si-mi inchide telefonul. De 3 ani de zile am suportat chestii mult mai rele ca asta. Azi mi-a ajuns pana peste limita limitei. Mi-am scos castile de pe urechi si le-am aruncat pe laptop intr-un mod de am crezut ca-i crap monitorul. Am injurat. Toata lumea din jur s-a intors spre mine. M-au intrebat ce am patit. Nu le-am spus, era o chestie de nimic fata de ceea ce poti auzi cand lucrezi pe casca. Dar am stiut ca nu mai pot, ca e ultima zi in care mai fac asta. Si-mi amintesc ce spunea un sef de-al meu, referitor la genul asta de job:"Dupa 4 ani de call center nici sinapsele nu ti se mai fac ca lumea, esti terminat nervos." Avea dreptate. Eu dupa 3 ani nu mai pot. N-am de ce sa mor dupa jobul asta, eram platita prost, era pe proiecte si oricum trebuia sa gasesc altceva ca nu era mereu de lucru, riscam sa ramanem fara proiecte si vreo 3 luni de acum incolo dar n-am experienta pe altceva(din domeniul joburilor decente, ca vanzatoare ma pot duce oricand). 

Unii oameni nu inteleg cum e sa nu mai poti, ei suporta un job mizer o viata intreaga. Ii admir, ei sunt supravietuitorii, societatea merge mai departe cu cei ca ei, cu robotii. Eu nu pot. Ajung sa nu mai pot dormi, sa nu mai pot manca, sa iau pastile ca sa suport fiecare zi si cu asemenea mod de viata oricum ramai fara job, pentru ca nu mai dai randament. In situatia asta nu vreau sa ajung vreodata, e culmea degradarii sa fii dat afara pentru ca esti un ratat, mai bine iti dai demisia cu fruntea sus. Aici n-aveam contract de munca, doar ii anunt ca nu mai merg si gata, nu ne incurcam in hartogaraie, scap usor. Macar imi dau sansa sa-mi schimb viata sau sa mor demn. Eu daca nu lucrez o luna nu am ce manca, nu am cu ce plati facturile,chiria, nu am cum sa traiesc. Sunt nevoita deci sa gasesc alt job din ianuarie, daca intentionez sa apuc si ziua in care voi face 30 de ani. Daca nu, nu. Viata mea depinde de mine, atat. Cand mi-a fost greu, imi spuneau unele persoane ca oricum, am o alternativa, sa ma intorc la Mangalia, la ai mei. Ei habar nu au ca singurul mod in care ma voi intoarce la Mangalia cu intentia de a si ramane, va fi cand voi muri. Atunci voi fi o mana de cenusa aruncata in mare, altfel n-am unde sa ma intorc, traiesc in Bucuresti sau mor, astea sunt alternativele mele. E 17 decembrie si nu mai am job. Peste doua saptamani e Revelionul. Am de tras si-n 2012. Daca nu obosesc de tot sau daca nu ajung in situatia fara iesire. E din ce in ce mai greu sa-mi dau curaj, din ce in ce mai greu sa sper si sa pot. Mereu ramane o rezolvare, e decizia aia pe care n-o mai poti schimba dar eu iubesc sa traiesc, doar ca vreau sa traiesc demn, sa inteleg ceva de viata mea. "

Click aici pentru postare in original

La aniversara...

 10 decembrie. Iaşi. În oraş încep să fie împrăştiate manifeste conţinând declaraţia şi platforma-program a unei grupări de rezistenţă anticomunistă.
 14 decembrie. Iaşi. Un grup format din muncitori de la U.T.M şi studenţi încearcă organizarea unui miting de protest împotriva "celui mai iubit fiu". O parte din iniţiatorii mişcării sunt arestaţi, iar Securitatea adoptă o serie de măsuri pentru a împiedica oamenii să se strângă în Piaţa Unirii.
 15 decembrie. Timişoara. În Piaţa Maria, un grup de enoriaşi protestează de câteva zile împotriva ordinului de evacuare primit de pastorul lor. Autorităţile încep să îi aresteze pe participanţii la protest. 
 16 decembrie. Timişoara. Pentru că autorităţile refuză să revoce evacuarea pastorului, protestul ia amploare, se adună din ce în ce mai mulţi oameni şi încep să se audă sloganuri anticomuniste. Seara, protestatarii încearcă incendierea clădirii Comitetului Judeţean. Autorităţile ripostează cu gaze lacrimogene, jeturi de apa şi noi arestări. Protestatarii pleacă în marş spre centrul oraşului, iar micul protest începe să devină manifestaţie.
 17 decembrie. Timişoara. Apar TAB-urile, puştile, rănile, morţii. În Timişoara se dezlănţuie iadul, iar "cel mai iubit fiu" se decide să ia atitudine şi să condamne, în cadrul unei şedinţe interne de partid, "golanii" şi "vandalii" care încearcă distrugerea oraşului.
 18 decembrie. Timişoara. Primarul decretează Legea Marţială, interzicând circulaţia în grupuri mai mari de 2 persoane, centrul oraşului este păzit de armată şi miliţie. 30 de tineri ignoră interdicţia şi pornesc în marş spre Catredrala Mitropolitană, fluturând steaguri de pe care tăiaseră stema PCR şi cântând "Deşteaptă-te Române". Sunt întâmpinaţi cu gloanţe.
 19-20 decembrie. În Timişoara continuă să se cânte şi să se moară pentru adevăr.
 
 La finalul zilei de 20 decembrie 1989, Timişoara devine primul oraş românesc liber, după 45 de ani de comunism.
 
 La mulţi ani, Timişoara. 

Din motive obiective, comentariile la aceasta postare sunt dezactivate. Va rog sa nu va suparati si sa incercati sa intelegeti de ce doresc ca acest "in memoriam" sa ramana curat.

Natură moartă cu mâini, covrigi şi pisică

Soare. Probabil ultima zi prietenoasă a acestui an. În mijlocul străzii, într-o baltă de raze, se alintă un bulgăre pufos gri-albăstrui. Se răsuceşte, se încolăceşte, o bucăţică de nor pierdută pe asfalt. E atâta fericire acolo, în petecul de lumină şi căldură, încât zâmbeşti cu zâmbetul pentru copii. Bulgărele miaună dulce şi se întoarce cu burta în sus, ca pentru mângâiere. Trec oameni. Grăbiţi, neatenţi, cu privirea în pământ. Ei nu sunt fericiţi. Nu îi bucură mirosul de primăvară tânără care a năvălit insolent peste începutul de iarnă. Prea mult viscol e în sufletul şi în ochii lor. De undeva vine aromă de covrigi cu miere abia scoşi din cuptor. În faţa geamului covrigăriei, o bunică albă, înveşmântată în culoarea celui care şi-a condus o bucată de inimă pe ultimul drum, inspectează atentă cozonacii făcuţi la comandă. Îi priveşte aşa cum priveşte învăţătoarea prichindelul neastâmpărat şi aştepţi să vezi dacă îi va trimite la colţ sau îi va ierta de data asta. Bucuria parfumului de sărbătoare e mai puternică decât nemulţumirea cauzată de coaja prea coaptă. Îi pune grijulie în sacoşă şi se pregăteşte să plece. Păşeşte atentă pe treapta care separă regatul cozonacilor de trotuar. E micuţă, firavă, îmbrăcată sărac. Chipul, acum ars de anii care au trecut peste el, este al unei femei care cândva a fost foarte frumoasă. Face un pas, se întoarce şi cere un covrig. În ochi apare strălucirea fetiţei neastâmpărate care pregăteşte o şotie. Pentru o clipă, în faţa ta nu mai e o bunică albă îmbrăcată sărăcăcios, ci întreg Medeleniul cu toate Olguţele lui în suflet şi cu Monicile în gest. Aştepţi să o vezi cum muşcă din bucata de aluat caldă şi dulce. Nu o face. Cu paşi mărunţi, înaintează pe trotuar. Ţine covrigul cu grijă, ca pe o lumânare de Înviere. Se opreşte. Ea a văzut ceva ce tu, prea prins să îi admiri frumuseţea de om care a ştiut să treacă peste toate lacrimile şi să rămână curat în inimă, nu ai observat până acum. Covrigul îşi schimbă stăpânul. Mâna în care stă acum tremură. În ajutorul ei sare încă o mână, la fel de tremurândă. Amândouă încearcă să îl ducă spre gura care îl aşteaptă. E greu. Foarte greu. Simţi cum îţi străpung gândurile tot chinul şi toată durerea bietelor mâini. Sunt doar două. Cândva au fost puternice, au aparţinut unui bărbat înalt, zdravăn, sigur pe el. Acum, veghează cuminţi în poala unui bătrân bolnav, prea mândru ca să cerşească, prea sărac şi prea singur ca să rămână în casă şi să moară neştiut de nimeni. Împreună cu el, stau pe bordura unei vitrine cu Moş Crăciuni, la soare. Precum bulgărele pufos, se bucură de ultima zi caldă a acestui an. Te-ai oprit şi tu. Pe stradă trec oameni. Privesc în pământ, neatenţi. Se grăbesc spre casă. Oricât ar fi de frig şi de gol, acolo îi aşteaptă cineva. Sunt încă atât de tineri, atât de puternici, atât de multe drumuri au înainte şi nu o ştiu, nu o vor şti decât atunci când va fi prea târziu. În întregul oraş, doar trei fiinţe sunt fericite: un bulgăre gri-albastrui mieunator, o bunică albă cu parfum de alt secol şi un bunic în ai cărui ochi bucuria ultimei zile calde a anului s-a împletit cu bucuria mierii de pe covrig. Singurele trei fiinţe din oraş care nu au nimic şi pe nimeni. Doar ele văd că, pentru câteva ore, în lume s-a întors primăvara. Bunica albă, după ce din puţinul ei a luminat ziua unui bătrân mai bătrân decât ea, şi-a continuat drumul, cu paşi mici. Mâinile au obosit şi au lăsat covrigul alături de ele, pe o bucată de hârtie. În sufletul tău ninge cu fulgi foarte mari şi foarte grei. O porneşti şi tu, aiurea, în căutarea unei planete unde bătrânii au copii mari şi iubitori, iar pisicile stăpâni grijulii.

Relaţia perfectă

Se spune că nu există mariaj perfect. Eu cred că există: cel dintre noi şi nefericire. Ne înţelegem de minune. Ea nu ne contrazice niciodată, ne plânge mereu de milă, face mereu ceea ce dorim, nu ne părăseşte din proprie iniţiativă, nu ne obligă să ne ridicăm de jos şi să mergem înainte. Dimpotrivă, ne ajută cât poate de mult să stăm lungiţi la pământ şi ne aprovizionează cu vagoane întregi de auto-compătimire. Ne place atât de mult de ea, încât, dacă cineva încearcă să ne despartă, o apărăm ca pe cel mai de preţ cadou. Suntem în stare chiar, pentru a nu periclita relaţia, să alungăm brutal din viaţa noastră prieteni, oameni care ne iubesc, oameni care vor să ne dăruiască lumină. Orice, numai să nu cumva să ajungem la divorţ.

 Nefericirea nu este o stare de spirit şi nici un sentiment, este o alegere facilă. Alegem să ne trăim viaţa fără zâmbete, deşi toţi cei din jur încearcă să ne îmbrace în ele; alegem să fim mereu nemulţumiţi, deşi toţi cei din jur încearcă să ne dăruiască întregul univers. E mai simplu aşa, pentru ca să acceptăm că există persoane care ar face orice pentru noi  înseamnă să recunoaştem că e timpul să rupem mariajul cu nefericirea. Ba, uneori, chiar încercăm să îi împrietenim şi pe ceilalţi cu ea, încercam să le impunem propria noastră alegere, fără să vedem cât suntem de nedrepţi. 

 Este uşor să fii nefericit. Îţi trebuie un curaj nebun să alegi viaţa. Parafrazând şi generalizând mitul peşterii, trebuie vrei să vezi lumina, să fii destul de curios şi destul de puternic pentru a porni spre ea, oricât de teamă ţi-ar fi de necunoscut. Marile realizări nu apar pe poteci bătute. Cineva spunea, cândva, că un drum fără obstacole nu duce, cel mai probabil, nicăieri. Nefericirea este un asemenea drum, chiar şi atunci când credem că îl alegem pentru o cauza bună, pentru a lăsa altora bucuria luminii. Nu realizăm că cei din jurul nostru nu au cum să fie fericiţi atâta vreme cât noi, cei dragi lor, ne auto-comdamnăm să rămânem pentru totdeauna închişi în peşteră.

 Am cunoscut acum două zile un om care ar avea tot dreptul să fie nefericit. Ar putea să se plângă mereu şi nimeni nu i-ar spune nimic, toţi l-ar proteja şi l-ar înţelege. Ar putea să fie chiar rău şi nedrept şi toţi i-ar găsi o scuză pentru asta, ar fi obligaţi să o facă pentru a nu-şi anula propria umanitate. Acel om este orice mai puţin un învins, iar dacă, totuşi, se simte cumva nedreptăţit, sau singur, sau trist, are mare grijă să nu o arate. În schimb, împrăştie în jur zâmbete, căldură, încredere, veselie molipsitoare şi, cel mai important, bunătate. Face lucruri extraordinare, lucruri pe care noi, cei care avem totul, nu ne gândim să le facem. Noi alegem micile noastre grote întunecate în care ne ascundem, speriaţi ca nu cumva, întâmplător, să apară cineva care să ne distrugă căsnicia şi să deschidă drumul spre soare, spre viaţa adevărată.
 

La mulţi ani, România, oriunde te-ai afla

 Pentru că azi este  Ziua Naţională a României, pentru că probabil au vrut să demonstreze cât de culţi în cap sunt (sic!), pentru că ne ştiu stresaţi şi vor să ne descreţească puţin frunţile, minunaţii editori ai realitatea.net au decis să dea dovadă de o extraordinară cunoaştere a limbii materne şi de o uimitoare acurateţe în prezentarea unor noutăţi atât de noi (sic!) - şi aici mă refer la titlul şi la subtitlul ştirii prezentate mai jos. Ca o paranteză, regulile conceperii unei ştiri sună cam aşa: titlul reprezintă informaţia-cheie, subtitlul prezintă circumstanţele (cine, ce, unde, când şi de ce) iar corpul ştirii detaliază informaţia-cheie şi/sau aduce informaţii noi. Plecând de la această structură, ştirea lor este că animalele pot anticipa cutremurele, o informaţie care a fost noua când bunica lui Darwin era fecioară neprihănită. Nici măcar nu vreau să ştiu despre ce era vorba în articolul original pe care talentaţii oameni de presă l-au tradus (?!?) pentru cititorii lor. Fără alte comentarii, voi da un copy/paste (ca să pot puncta elementele de interes major, pe cele care ţin de logică, ciudăţenii ştiinţifice şi frazare în limba romană le veţi detecta singuri fără efort). Acest articol este o capodoperă literară. Serios. 

"Studiu: Animalele pot anticipa un cutremur

 Comportamentul ciudat al animalele în timpul şi înaintea unui cutremur este cauzat de modificările chimice ale apelor din subteran care apar atunci când un seism este pe cale de a avea loc, scrie BBC, în ediţia electronică.

Studiul are la baza investigarea în 2009 unei colonii de broaşte, observând că acestea părăsesc apa unui lac din L'Aquilla, Italia, cu câteva zile înainte ca un cutremur să aibă loc. În acest context, cercetătorii susțin că cutremurele ar putea fi prognozate de comportamentul animalelor.
Toate animalele care locuiesc în apropierea apelor ar putea simţi mişcorile rocilor înainte de a avea loc un seism, fiind sensinile la schimbările chimice din apropierea apelor subterane.
Cercetătorii speră ca recenta cercetare să reprezinte o sursă de inspiraţie pentru biologii şi geologiştii din întreaga lume, pentru a ajuta la o mai bună prezicere a cutremurele şi evitarea unor catastrofe naturale (aici e mai subtil, nici eu nu mi-am dat seama din prima, era vorba de faptul ca un cutremur nu este o catastrofa naturala :D ).
Echipa condusă de Friedemann Freund de la NASA și Rachel Grant de la Open University din Marea Britanie speră ca ipoteza lor să inspire mai mulţi biologişti şi geologişti care să lucreze împreună pentru a descoperi cum ne ajută animalele să recunoaştem semnalele unui cutremur iminent."

Articolul in original il puteti citi aici

 La mulţi ani, România. E timpul să te trezeşti şi să schimbi ceva şi asta cât mai repede.

 

Maini pentru maine

Rock'Regie, Free Riders si partenerii lor ne invita sa ne amintim ca macar in preajma sarbatorilor de iarna putem incerca sa fim mai buni. 

"Maini pentru maine", un eveniment caritabil desfasurat pentru copiii de la Centrul de plasament Pinocchio. Toti cei care doresc sa doneze haine, jucarii, bani sau orice alt obiect care ar putea aduce un zambet pe chipul unui copil, sunt asteptati zilnic in Rock'n Regie pana in data de 15 decembrie.

http://www.rocknregie.ro/maini-pentru-maine

Scrisoare catre Mos Craciun

Draga Mos Craciun,
Te rog iarta-ma ca nu am mai vorbit cu tine in ultimele zile. Sunt foarte trista. A murit bunica. Toata lumea crede ca nu inteleg, toti vorbesc in soapta in jurul meu, cand ma uit in ochii lor imi zambesc si imi spun sa ma duc la joaca, insa eu stiu, nu sunt atat de mica.Ai sa imi spui ca asa se intampla cu oamenii batrani, intr-o zi obosesc atat de mult incat pleaca sa se odihneasca impreuna cu ingerii. Tu ai dreptate, insa bunica nu era batrana, stii? Avea doar 55 de ani....nu, draga Mosule, nu a fost nici bolnava. Ai rabdare sa iti povestesc.
Ziua a inceput ca oricare alta: bunica m-a trezit cu un sarut pe nas, mi-a ciufulit parul, mi-a spus, ca intotdeauna, ca soarele a rasarit demult si ca rade de mine ca sunt inca in pat. M-a dus la baie, ca de obicei eu am plans pentru ca apa era prea rece si ca de obicei ea mi-a amintit de flori si de roua, spre deosebire de mine care ma spal ca pisicile pe ochi, florile in fiecare dimineata fac un adevarat dus rece. De aia sunt asa frumoase. Dupa aceea, am mers la bucatarie unde ma asteptau laptele cald si sandwich-ul facut (am sa iti spun un secret, dar sa nu ii zici lui mama: numai bunica stie sa faca sandwich-uri atat de bune). Am mancat tot si, pentru ca afara incepuse sa ninga, am intrebat-o pe bunica daca nu vrea sa iesim putin la plimbare. Ea a spus ca nu are timp, ca vine nenea Stefan sa o ia cu masina, are putina treaba, insa mi-a promis ca dupa-amiaza, cand se intoarce, daca e destula zapada adunata, vom face impreuna un om de zapada mic de tot.
M-a sarutat pe frunte, mi-a spus sa fiu cuminte, sa nu mai trag papusile de par, sa nu o supar pe mami, si-a luat geanta ei frumoasa care miroase mereu a ciocolata, a portocale si a bomboane si a plecat. Eu mi-am vazut de treburile mele, am schimbat asternuturile la pisoii mici (stii, aia pe care mama a vrut sa ii arunce si nu a lasat-o bunica), am trimis papusile la scoala (la anul merg si eu, mi-a promis bunica un ghiozdan cu ursuleti din aia simpatici cu nasul albastru) si cand am auzit, la pranz, o masina oprind afara in fata casei, am sarit de pe scaun si am alergat spre usa. Acolo era un nene imbracat in albastru, mama plangea, am vrut sa ma duc la el sa il cert ca a facut-o sa planga. Mama insa mi-a spus insa " fii cuminte, vezi ce fac pisoii, mami are putina treaba cu nenea", asa ca am inteles ca e ceva serios, de oameni mari si am ascultat-o. M-am speriat insa, mai vazusem un nenea din asta si cu un an inainte, mai multi neni din astia de fapt, cand l-a lovit o masina pe fratele vecinului nostru.
Am stat foarte multa vreme cu pisoii, aproape pana seara cand a venit si tata. Ne-am asezat toti trei la cina apoi mami si tati mi-au spus ca e timpul sa ma duc sa dorm. Eu nu voiam, bunica inca nu venise, le-am spus ca vreau sa o astept pentru ca mi-a promis ca facem un om mic de zapada. Mama a inceput iar sa planga, tati m-a luat in brate, m-a dus in pat si mi-a spus ca bunica nu poate sa ajunga acasa, insa mi-a transmis ca ma iubeste, ca trebuie sa fiu foarte foarte cuminte, sa ascult de mami si de tati, sa ma rog in fiecare seara asa cum m-a invatat ea, sa mananc mereu tot si de fiecare data cand imi e frica de apa prea rece sa ma gandesc ca am nevoie de ea ca sa ajung la fel de frumoasa ca si florile.
In seara aceea nu am inteles, eram prea suparata pe bunica, nu isi tinuse promisiunea. A doua zi insa, a venit nenea preotul, au venit multi oameni in casa, am vazut lumanarile, florile si mi-am amintit ca asa a fost si cand a murit bunica lui Petrut.
Acum stau cuminte la mine in camera. In sufragerie nu mai sunt asa multi oameni, au mai ramas doar mama si tata si matusa Maria si unchiul Ion. Am iesit mai devreme pe furis afara pe geam si am facut singura un om de zapada mic in curtea din spate.
Chiar daca nimeni nu imi spune nimic, acum stiu ca bunica nu o sa mai vina niciodata acasa. Un nene care mergea si el pe sosea in ziua in care a nins nu a vazut masina in care era bunica mea si a intrat in ea si au murit si bunica si nenea Stefan si inca un nene care mai era cu ei.
Altceva nu inteleg eu, Mos Craciun, poate imi explici tu ca esti batran si stii multe: am auzit-o in seara asta pe mama spunand "astia vor sa il scoata basma curata pe nemernicul ala care a omorat-o pe mama, au zis ca i se putea intampla oricui, ca era soseaua uda, ii tot gasesc scuze, sa vedeti voi ca scapa nepedepsit, ca noi nu avem bani sa dam pe avocati si procese. " Asta eu nu pricep, Mos Craciun. Bunica mi-a spus intotdeauna ca daca fac o prostie trebuie sa stiu sa o recunosc, sa nu fug si sa nu mint si mai ales sa nu ma supar ca sunt pedepsita, pentru ca o merit. Daca am inteles bine ce zicea mama, nenea ala nu vrea sa fie pedepsit si nici altii nu vor sa il pedepseasca. Asta ce inseamna, ca exista prostii mai mari si prostii mai mici si ca pentru unele nu esti pedepsit? Ti-am zis mai devreme de pisoi, mama voia sa ii dea in galeata si bunica i-a spus " nu ti-e asa putin sufletului, sunt si ei niste fiinte, cum sa ii omori". Cand am spart eu vaza adusa din Egipt de tati,  nu am mai avut voie o saptamana sa ies din casa. Sa omori pe cineva e o prostie mai mica decat aia facuta de mine si de aceea pe nenea ala nu o sa il certe mamica lui si nu o sa il pedepseasca?
Asta te rog sa imi explici, ca nu inteleg deloc.

Cu drag, prietena ta Anca

P.S. Anul asta nu vreau sa imi aduci jucarii. Vreau doar sa te rog sa treci pe la ingeri sa ii intrebi ce face bunica si sa ii transmiti ca o iubesc foarte mult si dupa aia sa treci pe la nenea ala cu masina si sa ii spui ca eu nu sunt suparata pe el, ma gandesc ca poate are si el o fetita mica si fetita era bolnava si de aia se grabea asa tare (am vazut eu la tati cand am facut temperatura mare ca o tot ruga pe tanti aia de la Salvare sa mearga mai repede), insa bunica sigur s-a suparat rau de tot, pentru ca din cauza lui nu si-a putut tine promisiunea fata de mine. Tot ea mi-a zis odata ca niciodata nu trebuie sa promiti ceva daca nu esti sigur ca te poti tine de cuvant.