Povestea unei rochii

A fost o data ca niciodata o rochie din matase si dantela care locuia pe un umeras intr-un magazin in care se vand vise cu printese. Oraselul in care se nascuse se numea Elizabeth si datorita acestui lucru, rochia era convinsa ca destinul ei este sa devina, candva, cea mai frumoasa rochie purtata vreodata de cineva. Nu e putin lucru sa te nasti intr-un oras cu nume de regina, care exista inca din 1664. Intr-o dimineata, cand s-a trezit din somn, rochia a descoperit ca in timpul noptii cineva a luat-o de pe umeras si a pus-o intr-o cutie frumoasa, cu fundite. La inceput s-a speriat foarte tare. Oare de ce i se intampla asta? A suparat vreuna din celelalte rochii? A reclamat-o pufoasa aia intepata de pe randul 14 umerasul 5 ca sta prea ascunsa si nu are destule volanase? Cand a ajuns intr-o masina, rochia a inteles: drumul ei spre momentul mult asteptat incepuse. In scurt timp, visul ei va deveni realitate: va fi cea mai speciala rochie purtata vreodata de cineva. Si uite asa, rochia noastra a traversat doua state si 2 anotimpuri, a trecut prin tinutul tornadelor si in final a ajuns intr-un avion care a purtat-o tocmai pana in Belgia. Acum doarme cuminte in cutia ei cu fundite si viseaza. Viseaza la clipa in care va ajunge la cea pe care o va transforma, pentru o zi, in cea mai frumoasa printesa din lume. Piticii din Fabrica de vise va doresc noapte buna si cat mai multe vise implinite :)

Orasul ca o biserica

E dimineata de noiembrie cu soare si mult cer albastru. Pamantul continua sa se invarta exact cum se invartea acum 3 zile. Sunt aceiasi copaci, aceleasi masini, aceiasi oameni. Aceleasi lucruri si totusi, altele. E acelasi oras cu lumina de toamna. Atata doar ca azi orasul tace. E liniste pe strazi, in autobuze, in metrou. Oamenii tac. Stau cuminti unul langa altul, asa cum parca niciodata nu au stat. In priviri si in vesminte, poarta o singura culoare. Culoarea marilor plecari. Cumva, intr-un mod subtil, parca si gesturile sunt altele. Mai blande. Mai atente. Mai timide. Pasesc printr-un Bucuresti ireal, asa cum nu l-am vazut si nici nu vreau sa il mai vad vreodata. Pasesc pe strada si sufletul meu urla. De durere. De neputinta. De sila. De toate sentimentele care se pot aduna intr-un suflet mic. As fi putut vreodata sa schimb ceva in asa fel incat oroarea ultilelor zile sa nu fi existat niciodata? Nu stiu. Stiu doar ca am organizat de atatea ori evenimente fara sa ma intreb nicio secunda daca locul in care chem oamenii spre bucurie, dragoste de muzica si de frumos, este sigur pentru ei. Daca nu cumva ii chem spre ultimul lor drum. Ma bantuie toate serile cu folk tinute in cluburi in care niciodata, absolut niciodata, nu mi-a trecut prin minte sa intreb: oamenii care vor veni aici sunt in siguranta? Toti oamenii astia pe care eu ii conving sa iasa in seara asta din casa, se vor intoarce azi acasa, la cei pe care ii iubesc, sau i-am chemat catre moarte? Stiam, ca multi altii, ca sunt cladiri expuse riscului. Ca daca vine un cutremur, vor cadea peste noi. Ca daca se aprinde ceva, e posibil sa nu mai iesim de acolo. Stiam, insa nu spuneam si nu faceam nimic. Gandul se ascundea undeva departe in cotloanele mintii, pentru ca era mai important ca seara sa iasa bine. Nu m-am gandit niciodata ca "bine" include si cuvintele "intregi" si "vii". Sunt la fel de vinovata ca cei care nu au tinut cont de ceea ce s-ar putea intampla in #colectiv. Puteam fi noi. Putea fi orice zi, in orice club, in orice anotimp, la orice concert. Pentru asta, le cer iertare tuturor prietenilor mei pe care vreodata i-am chemat la o seara cu muzica si poezie. Ar trebui sa fie o dimineata de luni normala. E o dimineata de luni in care vad pompierii pazind intrarea in metrou, vad sute de vesminte negre pe strada, vad priviri triste, ingrozite, marcate pentru multe luni de cosmarul sfarsitului de saptamana care a trecut, vad tineri coborand din masini cu flori si lumanari in maini, si stiu unde merg, si nu mi se pare firesc sa stiu, si ascult dimineata de luni care vorbeste in soapta cu orasul. Pentru ca stie ca undeva, pe o strada anume, orasul si-a schimbat chipul intr-o biserica in care plang candele si flori.

Dansand printre umbre

Ce facem cand trecutul ne vrea inapoi? Cu totii suntem inconjurati umbre si fantome care au mers, candva, pe acelasi drum cu noi. Intamplari, oameni, amintiri, povesti, sunt bine ascunse si de multe ori uitate sau lasate in mod ostentativ sa se prafuiasca in speranta ca vor deveni uitare. Cateodata insa, umbrele se intorc in viata noastra. Ne striga, ne cer sa ne oprim, sa le privim, sa revenim la ele. Pot fi umbre inofensive, care pur si simplu nu vor sa le lase acoperitee de praf si din cand in cand cer doar un minut din timpul nostru. Pot fi umbre ramase agatate ca o tinichea de anii trecuti, de care nu reusim sa scapam orice am face. Pot fi umbre care pur si simplu nu reusesc sau nu vor sa inteleaga faptul ca viata noastra si a lor s-a separat si nu mai e cale de intoarcere. Sunt umbrele care dau buzna peste diminetile, noptile, zilele noii noastre vieti. Le raneste bucuria noastra, le macina zambetul pe care il purtam, ne vor cu orice pret inapoi nu neaparat pentru ca le lipsim, ci pentru a ne arunca la loc in acelasi iad cu ele. Le credeam inchise bine in cutia lor din trecut. Eram siguri ca au pornit si ele pe drumul lor. Le gasim, intr-o zi, determinate sa intre cu orice pret inapoi in lumea noastra. Nici macar nu isi dau seama cat de mult rau ne-ar putea face. Sau nu le pasa. Ne soptesc la ureche vorbe amagitoare, rad de lumina din noi, ne iau peste picior pentru fiecare secunda fericita petrecuta departe de ele. se prefac triste ca sa le bagam in seama. Cersesc atentia noastra in orice fel pot. Ce facem cand umbrele redevin reale? Putem sa le alungam, insa asta le va inversuna si mai tare. Putem sa la spunem ca locul la care ele au ales sa renunte este ocupat, insa nu vor intelege. Putem sa negociem cu ele, insa vor refuza un armistitiu, pentru ca dintr-o data au descoperit ca nu pot trai fara noi. Putem sa le explicam ca bocancii lor murdaresc covoarele albe pe care calcam acum, insa nu le va interesa, pentru ca asta e scopul lor: sa isi bage ghetele in viata noastra si sa danseze step pe ganduri si inimi. Putem sa le ignoram pur si simplu, sa ne prefacem ca nu exista. E cel mai simplu si, daca sunt niste umbre destepte, se vor plictisi si se vor intoarce inapoi in cutie. Daca le dam importanta insa, in mod sigur vor strica tot ce am incerca sa reconstruim pe ruinele lasate de ele. Ne vor intoarce fix in locul in care eram atunci cand ele au ales sa plece. Un loc intunecat, trist, in care doar amintirile ne infloresc diminetile cu un zambet si ne aduc pe perna toate stelele noptii. Ce facem cand trecutul ne vrea inapoi? Il lasam sa fie trecut si privim inainte, spre ceea ce am inceput sa cladim pe vremea cand umbrele erau doar atat: umbre.

ALERTA! Persoana disparuta, e nevoie de ajutorul vostru

Piticii din Fabrica de vise va cer azi ajutorul.

In noaptea dintre 30 noiembrie si 1 decembrie, unul din prietenii nostri a disparut. A fost vazut ultima oara de catre cunoscuti in barul E...Varza (str.Episcopul Radu nr.28 - zona Eminescu/Mosilor) in jurul orei 1 noaptea. A plecat din bar si din acel moment nu se mai stie nimic despre el. A fost alertata Politia, a fost cautat la spitale, morga, adaposturi. S-au format echipe de cautare care au impartit poza lui pe strazi in perimetrul Obor-Mosilor-Eminescu. Cateva persoane au spus ca l-ar fi zarit pe acolo umbland pe strada dezorientat. 

Nume: Marian Popescu

varsta: 56 ani

Inaltime: 180cm

In acest moment, prietenii si familia il cauta pe strazi incercand cu disperare sa dea de urma lui.
Nu stie nimeni ce i s-ar fi putut intampla.
Fabrica de vise va roaga sa dati o mana de ajutor, in orice fel puteti, pentru a fi gasit cat mai repede. Este iarna, frig, Marian e singur pe strazi, cel mai probabil speriat si dezorientat.

Ce puteti face:

Distribuiti cat mai departe acest mesaj

Intrati pe pagina de FB de mai jos si alaturati-va echipelor care il cauta pe strazi: https://www.facebook.com/events/759267600830604/

Cei care locuiti in zona Obor-Mosilor-Eminescu sau treceti zilnic pe acolo, uitati-va atent in jur, poate il vedeti.

Rugati-va prietenii sa se alature eforturilor noastre de a il gasi pe Marian.

Daca aveti prietenii care lucreaza in presa, rugati-i sa distribuie pagina de FB si pozele

Un om are nevoie de noi. Haideti sa incercam sa il gasim si sa il aducem acasa. 

Fabrica de vise va multumeste

Un gand

Sunt momente cand orice ai face, orice ai incerca, oricat de mult ai lupta, nimic nu se leaga, nimic nu iese. Chiar daca faci totul exact asa cum trebuie sa fie facut, urmand pas cu pas drumul care ar trebui sa te duca spre bucurie si implinire, Universul se incapataneaza sa iti puna piedici. Sau, cel putin, asa vezi tu situatia. Incepi sa te simti nedreptatit, sa suferi de mania persecutiei, sa crezi ca nu esti capabil de absolut nimic. De foarte multe ori, renunti la lupta si fugi catre spatiul tau sigur. Te ascunzi. De tine, de oameni, de viitor si chiar de prezent. Vine apoi un moment cand pur si simplu lucrurile incep sa functioneze. Din senin. Nu ai facut nimic diferit. Ai urmat exact aceeasi strategie din perioada cand totul era pe dos. Te uiti la felul in care viata ta se schimba, de la o zimla alta, de la o ora la alta. Incepi sa te intrebi daca nu cumva ingerul tau a fost pana acum la dezintoxicare iar acum, revenit in lume, se apuca sa repare in viteza tot ce a stricat lipsa lui. Poate chiar asa e. Sau....poate, totusi, ceva ai schimbat. Pe tine. Felul in care ai invatat sa ceri si sa daruiesti. Felul in care te vezi. Felul in care ai inceput sa crezi in tine.
Gandurile ne sunt cei mai buni prieteni, sau cei mai mari dusmani. Gandurile noastre catre noi, gandurile noastre catre ceilalti si, mai ales, gandurile celorlalti catre noi, sunt motorul care pune totul in miscare, spre lumina sau spre intuneric.
Lumea ta s-a schimbat peste noapte pentru ca pur si simplu primesti si daruiesti iubire si, datorita luminii ei calde, nimic rau nu te poate atinge. Esti iubire. Fata de toti si toate.
Visul pe care spiridusii vi-l daruiesc azi este un gand bun. Pentru voi si pentru cei din jurul vostru. Trimiteti ganduri bune. Cereti ganduri bune. Iubiti. Fiti lumina si armonie. Credeti in voi si in puterea gandurilor voastre senine.

Doua cuvinte si-un cliseu

Am invatat, de-a lungul anilor, ca este de ajuns o singura persoana, o singura clipa, pentru a iti schimba complet perspectiva si a te face sa privesti lucrurile intr-o lumina complet diferita. Credeai ca stii totul despre tine. Te trezesti brusc in fata unei re-evaluari, in care trebuie sa raspunzi la cele mai dificile intrebari posibile: cine esti, ce visezi, cum gandesti, ce iti doresti cu adevarat? Ai de dat cel mai greu examen: cel in care raspunsurile trebuie sa vina din interiorul tau, bazandu-se pe fapte exterioare.
Descoperi ca, de fapt, ceea ce iti doreai pana atunci nu era cu adevarat ceea ce iti doreai. In realitate, aveai doar o imagine programata in minte si reflectata asupra realitatii despre cum trebuie sa se intample anumite lucruri. Descoperi ca este mult mai frumos sa te bucuri din tot sufletul de ceea ce primesti si sa lasi viitorul sa isi vada de treaba si sa isi reverse magia asupra ta. Descoperi ca tot ceea ce credeai ca stii despre tine, despre lume, este complet gresit.
Este uimitor momentul in care realizezi ca toate cliseele in care ai trait pana acum si dupa care ti-ai coordonat viata sunt falsuri. Trebuie sa fie asa. Trebuie sa se intample asa. Daca nu e asa si nu se intampla asa, nu e bine. Nimic mai gresit. Universul are mii de moduri in care iti poate arata ca primesti exact ceea ce iti doreai. Nu seamana cu desenul pe care societatea ti l-a schitat in creier inca din primii ani de viata. Si totusi, e minunat. E extraordinar. Este exact cum trebuie sa fie. Daca esti destul de intelept, stii asta si nu-ti mai pui intrebari la care deja ai primit raspunsul de nenumarate ori, doar ca nu in forma in care tiparul clasic adoptat de toti spune ca trebuie sa il primesti.
Clipa in care iti dai seama ca nu e nevoie de cuvinte si de stereotipuri, ca gesturile marunte de fiecare zi iti pun de fapt la picioare tot cerul cu stele, luna si planete la pachet, clipa in care reusesti sa intelegi ca da, tiparul ala plictisitor este doar o inventie diabolica menita sa ne faca sa privim lumea cu susul in jos, clipa in care pur si simplu stii cine esti, ce iti doresti, ce visezi si, mai ales, stii ca ai reusit sa scoti ochelarii de cal si sa vezi lumea asa cum este ea, frumoasa, calda, stralucitoare, este clipa in care perspectiva ta se schimba.
Uneori o constientizezi, alteori nu.

Visul pe care spiridusii vi-l daruiesc azi este acesta:
Nu cautati cuvinte si raspunsuri. Cuvintele sunt cateodata prea mici, iar raspunsurile probabil ca le primiti in fiecare zi, doar ca nu stiti sa le auziti, pentru ca in mintea voastra inca se deruleaza clisee. Nu exista retete exacte despre cum trebuie sa fie. Priviti atent cu sufletul, ascultati atent cu sufletul. Ochii nu pot sa vada esenta lucrurilor. Urechile nu pot sa auda bataia inimii care sta in palmele ce se intind spre voi cu incredere si bucurie. Nu va mai suparati atunci cand nu auziti ceea ce ati fost programati  sa credeti ca trebuie sa auziti. Lasati inima sa asculte si veti sti ca vorbele ajung la voi cu fiecare zambet, fiecare privire, fiecare gest. Nu stricati minunea ce v-a fost daruita doar pentru ca nu vine impachetata intre doua cuvinte mici.

De-a v-ati-ascunselea printre cuvinte

Uneori, cuvintele se ascund. Se joaca de-a v-ati-ascunselea cu noi. Nu stim ce sa spunem, cand sa spunem, daca vrem sa spunem,  daca e bine sau nu sa spunem. Se invart prin mintea noastra ca niste catei care isi fugaresc propria coada si ne zapacesc gandurile in asemenea hal, incat de cele mai multe ori alegem fix pe dos: tacem cand ar trebui sa vorbim si vorbim cand ar trebui sa tacem. De aici incolo, incepe ceata. Incep nisipurile miscatoare. Incep intrebarile fara rost. Evident, ele exista doar in noi pentru ca nici macar intrebari nu stim daca e bine sau nu sa rostim cu voce tare.
Avem un talent aparte sa complicam absolut orice. Oricat de simplu ar fi si oricat de clar, sucim si rasucim pe toate partile firele, le despicam in mii de alte fisiroare. Atat de mult, incat la un moment dat nici macar noi nu mai stim ce se mai poate face cu ghemul incalcit pe care il purtam in suflet si in minte.
Cateodata nici macar nu suntem constienti de ceea ce facem. In cele mai multe din cazuri, ni se intampla asta atunci cand ar trebui sa ne folosim cuvinte in loc sa le tinem inchise in noi. Presupunem ca cei din jur stiu deja ce gandim, ce vrem, ce credem, ce simtim. Ca si cum fiecare fiinta umana ar avea ceva veleitati de mafalda nedescoperite inca. Vorbim cu ochii, cu gesturile, cu trupul, cu ceea ce facem, fara sa ne inchipuim nici macar o secunda ca ceilalti ar putea sa inteleaga fix pe dos, pe jumatate sau si mai rau, sa nu inteleaga deloc. Sa fie atat de zapaciti si de incerti, incat sa renunte chiar sa mai incerce sa inteleaga si sa ne lase in boii nostri pana cand ne decidem sa deschidem gura si sa spunem clar, tare si raspicat: "asa gandesc, asta vreau, asta simt".
Scriam candva despre scenarii si povesti care exista doar in mintea noastra. Calea cea mai sigura spre ele e tacerea. Indiferent de situatia de viata in care ne aflam. Sunt aproape convinsa ca 90% din razboaiele lumii au pornit pentru ca cineva, la un moment dat, a tacut cand era nevoie sa comunice si altcineva a inteles pe dos tacerea, a interpretat-o in felul sau propriu.
Uneori nu e de ajuns sa facem si sa plecam de la premisa ca suntem intelesi prin prisma actiunilor. Mai ales cand actiunile sunt si ele usor neclare pentru restul omenirii. Avem nevoie de cuvinte. Chiar daca ele se joaca de-a de-a v-ati-ascunselea si ne e greu sa le gasim. Cateodata, chiar si cel mai micut cuvant poate opri un razboi.