Cer senin

Scrijelit  vineri, 24 ianuarie 2014

Toti ne intrebam, de 4 zile, cine este, pana la urma, de vina. A cui este responsabilitatea, al cui cap trebuie sa cada. Raspunsul este simplu si trist: noi. Noi toti suntem de vina. Pentru ca stim sa protestam doar pe retelele sociale si forumuri. Pentru ca nu reactionam. Pentru ca ii lasam sa faca ce vor, cand vor, cum vor. Pentru ca am avut, probabil pentru prima oara in decurs de multi ani, o demonstratie extrem de clara de incompetenta, incapacitate, prostie, limitare si lipsa de interes nu pentru un om sau pentru sapte oameni, ci pentru un intreg popor. Am aflat, in ultimele 4 zile, ca pentru a putea beneficia de dreptul de a nu muri in pustiu, trebuie sa ne asiguram ca, inainte de a avea un accident grav, am comis si o ilegalitate, oricare, pentru a putea avea statutul de infractor care necesita urmarire si localizare prin sistemele care au costat milioane de euro si care, iata, fac diferenta dintre viata si moarte. Am mai aflat ca daca avem nenorocul ca in urmatoarele 5 minute ne confruntam cu o catastrofa (naturala sau nu) de proportii, unica noastra sansa este sa ne fi uitat la documentarele despre supravietuire de pe Discovery, pentru ca oamenii pe care ii platim sa ne ofere suport sunt pur si simplu incapabil sa ni-l ofere. In mod cu totul special si particular, pentru ca sunt direct interesata de asta, am aflat si ca daca am ghinionul sa patesc ceva pe munte, cea mai mare greseala pe care o pot face este sa sun la 112, pentru ca 112 nu are legatura directa cu Salvamontul. Cu oamenii aia special antrenati, extraordinar de bine echipati si pregatiti pentru detectare, recuperare si salvare desi, culmea, fondurile pe care le folosesc pentru a se echipa si pregati nu vin din buzunare europene, ci, in proportie de 90%, din propriile buzunare. Am aflat o multime de lucruri care nu credeam ca e posibil sa existe. Am constientizat, poate pentru prima oara cu adevarat, ca un dus rece, haosul cumplit care domneste in aceasta tara. M-am trezit atat de brusc incat, desi am spus ca nu o voi face niciodata,  ma gandesc foarte serios sa fug, cat mai repede si cat mai departe. Sunt pur si simplu ingrozita de ideea ca debandada la care am asistat si asist in continuare este reala.

Cine e de vina? Eu. Si voi, cei care citi asta. Pentru ca in loc sa facem, vorbim. Semanam al naibi de mult cu ei. Vorbim, si vorbim, si iar vorbim. Facem grupuri si grupulete. Protestam pentru toate prostiile (scuze, Rosia, scuze, Pungesti, asta e adevarul), in loc sa protestam pentru unica problema reala, grava si urgenta: bataia de joc si lipsa de respect pentru noi ca oameni, ca cetateni, ca popor. 
Azi Fabrica de vise este in doliu si in doliu ar trebui sa fim toti. Pentru ca din cauza nepasarii, neimplicarii si blazarii noastre au murit doi oameni. Poate ar fi murit oricum. Poate finalul ar fi fost acelasi indiferent de timpul de reactie si modul de actiune. Sau poate nu. Avem toate sansele sa aflam asta pe propria piele, daca nu incepem sa realizam ca schimbarile nu au cum sa vina decat daca noi le impunem. Ar trebui sa fim in doliu nu doar din respect pentru cele doua vieti, ci si pentru noi insine si pentru tara pe care am lasat-o sa moara, putin cate putin, ignorand toate aparent micile erori care acum s-au adunat si ne-au explodat in fata. Si, nu in ultimul rand, din respect pentru un copil de 7 ani. Cum ii spui unui copil ca tatal lui a devenit o poveste pentru ca oamenii mari l-au ucis pe Fat-Frumos si nu mai are nimeni curaj sa lupte cu zmeii?
Cer senin.


2 comments:

Athos73 spunea...

Pe când o nouă postare? Doar avem nevoie de vise...

Ioana Munteanu spunea...

Visul comandat de dumneavoastra a fost livrat de catre spiridusii din Fabrica :)