Relaţia perfectă

Scrijelit  miercuri, 14 decembrie 2011

Se spune că nu există mariaj perfect. Eu cred că există: cel dintre noi şi nefericire. Ne înţelegem de minune. Ea nu ne contrazice niciodată, ne plânge mereu de milă, face mereu ceea ce dorim, nu ne părăseşte din proprie iniţiativă, nu ne obligă să ne ridicăm de jos şi să mergem înainte. Dimpotrivă, ne ajută cât poate de mult să stăm lungiţi la pământ şi ne aprovizionează cu vagoane întregi de auto-compătimire. Ne place atât de mult de ea, încât, dacă cineva încearcă să ne despartă, o apărăm ca pe cel mai de preţ cadou. Suntem în stare chiar, pentru a nu periclita relaţia, să alungăm brutal din viaţa noastră prieteni, oameni care ne iubesc, oameni care vor să ne dăruiască lumină. Orice, numai să nu cumva să ajungem la divorţ.

 Nefericirea nu este o stare de spirit şi nici un sentiment, este o alegere facilă. Alegem să ne trăim viaţa fără zâmbete, deşi toţi cei din jur încearcă să ne îmbrace în ele; alegem să fim mereu nemulţumiţi, deşi toţi cei din jur încearcă să ne dăruiască întregul univers. E mai simplu aşa, pentru ca să acceptăm că există persoane care ar face orice pentru noi  înseamnă să recunoaştem că e timpul să rupem mariajul cu nefericirea. Ba, uneori, chiar încercăm să îi împrietenim şi pe ceilalţi cu ea, încercam să le impunem propria noastră alegere, fără să vedem cât suntem de nedrepţi. 

 Este uşor să fii nefericit. Îţi trebuie un curaj nebun să alegi viaţa. Parafrazând şi generalizând mitul peşterii, trebuie vrei să vezi lumina, să fii destul de curios şi destul de puternic pentru a porni spre ea, oricât de teamă ţi-ar fi de necunoscut. Marile realizări nu apar pe poteci bătute. Cineva spunea, cândva, că un drum fără obstacole nu duce, cel mai probabil, nicăieri. Nefericirea este un asemenea drum, chiar şi atunci când credem că îl alegem pentru o cauza bună, pentru a lăsa altora bucuria luminii. Nu realizăm că cei din jurul nostru nu au cum să fie fericiţi atâta vreme cât noi, cei dragi lor, ne auto-comdamnăm să rămânem pentru totdeauna închişi în peşteră.

 Am cunoscut acum două zile un om care ar avea tot dreptul să fie nefericit. Ar putea să se plângă mereu şi nimeni nu i-ar spune nimic, toţi l-ar proteja şi l-ar înţelege. Ar putea să fie chiar rău şi nedrept şi toţi i-ar găsi o scuză pentru asta, ar fi obligaţi să o facă pentru a nu-şi anula propria umanitate. Acel om este orice mai puţin un învins, iar dacă, totuşi, se simte cumva nedreptăţit, sau singur, sau trist, are mare grijă să nu o arate. În schimb, împrăştie în jur zâmbete, căldură, încredere, veselie molipsitoare şi, cel mai important, bunătate. Face lucruri extraordinare, lucruri pe care noi, cei care avem totul, nu ne gândim să le facem. Noi alegem micile noastre grote întunecate în care ne ascundem, speriaţi ca nu cumva, întâmplător, să apară cineva care să ne distrugă căsnicia şi să deschidă drumul spre soare, spre viaţa adevărată.
 

9 comments:

oldtimer spunea...

Nimic mai adevarat.Si paradoxal,nici nu se intrevede o licarire de schimbare in caracter,ideologie,simtire...Indobitociti sa traim la nivel de pestera,credem cu tarie ca asa trebuie sa fie.Putini simt intensitatea LUMINII.Privilegiati,oricat ar incerca sa imparta din bucuria lor,raman vesnic neintelesi.

cinefilul spunea...

Familia este caramida de la baza societatii! Cam asta au invatat ai nostri parinti, si noi de la ei. Mai da 15-20 de ani, cand vor ajunge copiii de-acum la maturitate, si mai stam de vorba. mintile lor sunt muult mai libere decat ale noastre.

Dezdobitocirea e grea si lunga.

Vanzatorul de vise spunea...

@oldtimer, nu cred ca e vorba despre despre obisnuinta, nu te invata nimeni inca din copilarie ca e imperios necesar sa fii nefericit; dimpotriva, ti se canta la fiecare 2 secunde ca trebuie sa faci tot posibilul sa fii cat se poate de fericit.
@cinefile, daca tot zici de caramida de baza a societatii, sunt tare curioasa cam ce moace ar avea urmasii unui mariaj dintre noi si nefericire, ca numele deja le stiu: Frustrarea, Resemnarea, Izolarea, Agresivitatea...na ca toate sunt fete :))

cinefilul spunea...

:) Incercarea, lupta, dorinta? Nu stiu de ce ies numai fete!

athos73 spunea...

Orgoliu,curaj,optimism,vis...mai ies si baietei(nu sunt chiar masculi)...

Vanzatorul de vise spunea...

@athos, ei se nasc abia atunci cand te decizi sa rupi relatia :)

athos73 spunea...

Asa este...nu la toti se nasc,dar la mine,din mariajul cu pocitania aceea,dupa un timp,destul de lung bineinteles,s-a nascut primul - dupa care repede repede urmatorii (cvadrupli)...
Acum ma cam cere de barbat Singuratatea...sunt curios ce s-o mai naste, de n-oi fi in stare sa o refuz...

Vanzatorul de vise spunea...

E sora buna cu Nefericirea, dupa ce te pacaleste sa o iei de barbat o va aduce si pe ea sa locuiasca la voi si e cam greu sa scapi de amandoua :) Refuz-o, ramai tare pe pozitii :)

athos73 spunea...

Asa o sa fac. Multumesc!