Ca-n viata (Ecouri, ecouri...)

Am cerut de multe ori ajutor pentru necunoscuti, ecouri trimise pe planeta www, aruncate de la un "perete" la altul, de la un blog la altul, imprastiate prin lume, ca toti sa le auda. Concerte umanitare, donatii, maini intinse pentru a salva vieti, de fiecare data cand am considerat ca ecoul merita sa mearga mai departe vi l-am trimis si voua. Azi, vin la voi cu - probabil - cel mai neobisnuit ecou pentru o tara care, sa recunoastem, s-a obisnuit sa pretinda mult fara a face nimic.
Ecoul de azi cere un singur lucru: demnitate, dreptul de a trai civilizat si in picioare, nu cu fruntea plecata.
Am apreciat intotdeauna curajul, de orice fel ar fi fost el. Am respectat oamenii care au reusit sa spuna "nu" situatiilor umilitoare sau care ii obligau sa renunte sa mai creada, sa mai viseze, sa mearga inainte, chiar daca acel "nu" insemna ca va urma o perioada mai dificila. Am considerat mereu ca nu cei care tac si se sacrifica aiurea sunt de apreciat, ci acei care pot intr-o zi sa opreasca iuresul care le transforma viata in iad si sa plece pe un alt drum. Asa cum bine spunea un nene destept  pe care l-am mai citat in fabrica de vise, "curajul nu inseamna absenta fricii, ci constientizarea faptului ca altceva este mai important decat frica".
Acestea fiind zise, voi fi ecou pentru cineva care a decis ca ce e prea mult strica si a preferat sa renunte la servici decat sa devina o fiinta fara identitate si fara creier. Pe de alta parte, totusi, persoana respectiva are mare nevoie sa lucreze undeva, nu a renuntat la ceea ce facea din inconstienta sau lene, ci pur si simplu pentru ca nu mai putea continua asa.
Prin urmare, daca stiti un loc de munca decent, unde sa conteze cati neuroni ai, nu cat de bine te integrezi in marea de roboti corporatisti, dati un semn. Am sa pun mai jos postarea de blog care a "nascut" acest ecou si un link prin care veti putea lua legatura direct in cazul in care aveti cum ajuta.
Ca de obicei, ecoul vine cu rugamintea:
    Citeste si da mai departe. Chiar daca tu nu ai solutii, e posibil ca altcineva sa aiba.

"Last day

Azi a fost ultima zi in care am lucrat pe call center. Din februarie 2009 am avut acelasi gen de job, in firme diferite. Numai la casca, aproape in fiecare zi. Am lucrat inclusiv in mare parte a weekendurilor, pentru ca atunci gaseam acasa minunatul popor roman ca sa-l pot suna si sa-i aud tampeniile, prostiile si marlaniile. Aproape 3 ani am suportat. Orice alt job imi cautam, nu gaseam pentru ca aveam experienta doar pe lucrul in call center si trebuia sa suport iar si iar casca si microfonul in fiecare firma, sa fiu amabila cu toti tampitii, sa le explic de 100 de ori de ce i-am sunat iar ei sa ma injure intr-un final si sa-mi inchida telefonul. Pana azi. De mult trageam de mine sa mai fac asta pentru ca stiam ca nu mai pot, taceam si suportam ca sa iau un ban dar azi a venit si picatura aia care stiti voi ce-i face paharului. Tocmai terminam un rahat de chestionar de 3 minute cu un nenea si cretinul imi spune ca i-au venit musafiri si ca nu mai poate vorbi. Mai aveam 3 intrebari, pana intrau musafirii lui pe usa, terminam de vorbit. I-am spus ca mai avem un minut si suntem gata. Boul imi zice ca da, imi raspunde la o intrebare, imi zice la revedere si-mi inchide telefonul. De 3 ani de zile am suportat chestii mult mai rele ca asta. Azi mi-a ajuns pana peste limita limitei. Mi-am scos castile de pe urechi si le-am aruncat pe laptop intr-un mod de am crezut ca-i crap monitorul. Am injurat. Toata lumea din jur s-a intors spre mine. M-au intrebat ce am patit. Nu le-am spus, era o chestie de nimic fata de ceea ce poti auzi cand lucrezi pe casca. Dar am stiut ca nu mai pot, ca e ultima zi in care mai fac asta. Si-mi amintesc ce spunea un sef de-al meu, referitor la genul asta de job:"Dupa 4 ani de call center nici sinapsele nu ti se mai fac ca lumea, esti terminat nervos." Avea dreptate. Eu dupa 3 ani nu mai pot. N-am de ce sa mor dupa jobul asta, eram platita prost, era pe proiecte si oricum trebuia sa gasesc altceva ca nu era mereu de lucru, riscam sa ramanem fara proiecte si vreo 3 luni de acum incolo dar n-am experienta pe altceva(din domeniul joburilor decente, ca vanzatoare ma pot duce oricand). 

Unii oameni nu inteleg cum e sa nu mai poti, ei suporta un job mizer o viata intreaga. Ii admir, ei sunt supravietuitorii, societatea merge mai departe cu cei ca ei, cu robotii. Eu nu pot. Ajung sa nu mai pot dormi, sa nu mai pot manca, sa iau pastile ca sa suport fiecare zi si cu asemenea mod de viata oricum ramai fara job, pentru ca nu mai dai randament. In situatia asta nu vreau sa ajung vreodata, e culmea degradarii sa fii dat afara pentru ca esti un ratat, mai bine iti dai demisia cu fruntea sus. Aici n-aveam contract de munca, doar ii anunt ca nu mai merg si gata, nu ne incurcam in hartogaraie, scap usor. Macar imi dau sansa sa-mi schimb viata sau sa mor demn. Eu daca nu lucrez o luna nu am ce manca, nu am cu ce plati facturile,chiria, nu am cum sa traiesc. Sunt nevoita deci sa gasesc alt job din ianuarie, daca intentionez sa apuc si ziua in care voi face 30 de ani. Daca nu, nu. Viata mea depinde de mine, atat. Cand mi-a fost greu, imi spuneau unele persoane ca oricum, am o alternativa, sa ma intorc la Mangalia, la ai mei. Ei habar nu au ca singurul mod in care ma voi intoarce la Mangalia cu intentia de a si ramane, va fi cand voi muri. Atunci voi fi o mana de cenusa aruncata in mare, altfel n-am unde sa ma intorc, traiesc in Bucuresti sau mor, astea sunt alternativele mele. E 17 decembrie si nu mai am job. Peste doua saptamani e Revelionul. Am de tras si-n 2012. Daca nu obosesc de tot sau daca nu ajung in situatia fara iesire. E din ce in ce mai greu sa-mi dau curaj, din ce in ce mai greu sa sper si sa pot. Mereu ramane o rezolvare, e decizia aia pe care n-o mai poti schimba dar eu iubesc sa traiesc, doar ca vreau sa traiesc demn, sa inteleg ceva de viata mea. "

Click aici pentru postare in original