Urme in nisip

Candva aveam aripi si vanam Steaua Polara. Locuiam pe muchia cea mai inalta a lumii, alergam printre zile si nopti cu nepasare pentru "ieri", cu speranta pentru "maine", tinandu-ne cu ghearele si coltii cat mai mult de ultima frantura de "azi". Eram cavalerii visului si ai lucrurilor indraznete. Eram convinsi ca putem fi orice, oriunde, credeam cu toata puterea sufletului ca Universul a fost creeat doar ca sa avem noi ce sa cucerim. Cateodata ne luam baghetele de ucenici-vrajitori si opream cursul firesc al lumii, incercam sa facem "ceva"-ul "altceva" si nu luam in seama apele dezlantuite in urma noastra. Imparteam ganduri tuturor, sfasiam emotiile, ne plictiseam repede si deveneam si mai plictisiti atunci cand ne dadeam seama ca ne-am plictisit. Respiratia noastra avea ritmul impus de aventura care ne astepta dincolo de usa. Eram tineri si toti oamenii din jurul nostru trebuiau sa fie asemeni noua.
Candva aveam aripi si vanam vise. Acum, ne-am oprit din goana si, cu arcurile rupte, ascultam Timpul. Cand chipurile din jurul nostru nu mai au stralucirea pe care o stiam, intelegem ca zilele care vin de acum inainte vor naste fiecare cate un inger. Undeva, pipaindu-ne urmele, ne pandeste Crocodilul din Taramul de Nicaieri. Tic-tac-ul burtii lui este singurul cantec ce ne va insoti de acum pasii, pana in clipa in care si noi vom deveni ingerii cuiva. In acea clipa, nu vor mai conta nici realizarile, nici esecurile, ci doar zambetul pe care l-am lasat (sau nu) in urma noastra. Noapte buna...