Pierrot

Suntem o lume de masti. Vesele, triste, colorate, alb-negru, masti vechi, masti noi, traim printre masti. Purtam la randul nostru masti. Ne ascundem fata in spatele lor. Jonglam cu ele printre sentimente, printre ganduri, printre cuvinte. Ne-am obisnuit atat de mult cu ele, incat nici macar atunci cand balul se incheie nu le scoatem. Adormim cu mastile pe fata si ne trezim la fel. Avem sute de masti, adaptate fiecarei zile, fiecarei clipe, fiecarui om. Masti pentru azi, pentru ieri, pentru maine. Masti pentru anotimpuri. Pentru zilele saptamanii, pentru prieteni, pentru straini. Masti dincolo de care nici macar noi nu mai stim sa ne gasim.
Ne miram mereu ca ceilalti nu reusesc sa ne vada asa cum suntem. Vrem sa fim priviti in ochi, iar ochii din spatele mastii sunt greu de citit. Privirea se schimba. Se pierde printre panglicile si sclipirile de carnaval.
Suntem invizibili.
Ne e teama de vorbe. Mastile noastre nu au glas, doar flasnete care canta mereu aceeasi piesa ragusita si o repeta pana la epuizare. A noastra sau a celor care asculta.
Ne e teama de gesturi. Mastile nu au brate care se intind, palme care mangaie, degete care ating.
Daca intr-o zi cineva reuseste totusi sa patrunda dincolo de masca, ni se face si mai teama. Chiar daca mana care o da la o parte e blanda, ne agatam de masca noastra cat mai bine. Nu cumva sa fim descoperiti. Nu cumva  sa ajunga la adevaratul nostru chip.
Mastile nu simt, nu vad, nu asculta.
Oare de obosit, obosesc vreodata?
Mastile stiu sa iubeasca?