Hai-hui

Scrijelit  sâmbătă, 6 aprilie 2013

Nu poti sa alergi pe cararile sufletului. Trebuie sa mergi pe ele cu pasi mici si inceti, furisati, sa nu te simta, sa nu stie ca esti acolo. Sunt ca niste poduri din panze de paianjen. Fragile. Se rup la orice boare de vant. Trecerea ta le poate distruge iremediabil.
Nu poti sa vezi orizontul pe cararile sufletului. Poti privi doar inapoi. Inainte totul e abur. Nu stii niciodata ce se ascunde dincolo de ceturi. Vai inflorite, stanci, cascade, poate fi orice acolo. Vreme frumoasa sau furtuni, caisi infloriti sau paturi inghetata de zapada, soare sau nori.
Nu poti sa ii spui sufletului ce sa faca, unde sa mearga, cum sa se poarte. Are viata lui, ritmul lui, face alegeri fara sa te intrebe daca esti sau nu de acord cu ele. Cateodata vin spre tine ecouri. Bucuria, tristetea, dragostea. ura, nemultumirea, sunt ecouri ale gandurilor sufletului. Deciziile au fost luate de mult. Calea a fost aleasa. La tine ajung doar efectele.
Sunt momente cand sufletul se poarta pur si simplu haotic si fara logica. Te trage de maneca, iti arata lucruri pe care nu ar trebui sa le vezi, iti propune aventuri in care toate conexiunile tale neuronale tipa sa nu intri. Fiecare parte din tine aprinde beculete rosii si striga "nu te duce acolo, e pericol, stai pe loc". Sufletul insa nu asculta. Te prinde de mana hotarat si te taraste dupa el. Tot ce poti face e sa speri ca de data asta aventura nu se va termina cu un dezastru. Incerci sa iti pastrezi echilibrul pe sforile subtiri intinse de suflet peste prapastii. Incerci sa te opresti, pentru ca in calea ta apar bolovani si usi incuiate si stii ca e momentul sa te intorci inapoi, in zona de confort.
Nu te poti intelege cu sufletul. Face ce vrea, cand vrea, cum vrea. Ai de ales intre a il urma si a inchide toate portile catre el, ca sa nu ii mai auzi chemarile. Daca il ascuti, te te poti trezi intr-o buna dimineata cu nevoia imperioasa si complet irationala de a lua in brate toti copacii, de a merge pe strada cantand, de a te urca in primul tren doar ca sa poti privi pe cineva in ochi. Te poti trezi ca ti-e dor de oameni pe care ieri nici macar nu ii cunosteai. Descoperi ca pur si simplu gandurile tale au fost invadate de altcineva.
Nu ai cum sa te asezi la o cafea cu sufletul si sa incerci sa ii explici ca nu are absolut nici un motiv sa se poarte asa, ca e nebunesc ce face, ca toate lucrurile frumoase pe care ti le arata in zare sunt doar fum, doar vis. Nu va intelege niciodata ca  degeaba se coloreaza in cele mai frumoase nuante ale lumii atata vreme cat dincolo de prapastie nu sta nicio mana intinsa spre el.
Nu ai cum sa ii spui sufletului "opreste-te, doar tu ai pornit la drum, nu te asteapta nimeni in partea cealalta, nu are cum sa te astepte".
Si-atunci, taci. Si privesti. Privesti cum sufletul tau, ca un copil incapatanat, merge inainte, convins ca e de ajuns sa isi doreasca, sa spere, sa viseze si minunea se va intampla.
Iar la capatul drumului, cand afla ca ai avut dreptate, ca nimeni nu era acolo, se opreste, isi strange visurile inapoi in rucsac si se ascunde la loc, iar tu ramai cu tristetea si dorul.
Nu poti sa opresti sufletul din drumul lui. Poti doar sa stai cuminte si sa te gandesti ca poate, cine stie, de data asta, aripile lui sunt atat de calde si de larg intinse spre soare, incat nu are cum sa nu ajunga acolo unde isi doreste. Poate de data asta sufletul tau inconstient, pornit hai-hui pe carari necunoscute, va intalni la jumatatea drumului celalalt suflet si vor pleca impreuna in cea mai frumoasa aventura a vietii.

2 comments:

Athos73 spunea...

Daca-as fi avut talent in ale scrisului as fi scris eu acest articol, in mod sigur.Multumesc!

Vanzatorulde vise spunea...

Dar ai talent in ale scrisului, blogul tau e cea mai buna dovada :)