Peisaj urban

Scrijelit  vineri, 1 iunie 2012

Masinile se inghiontesc pe la semafoare cu mieunat de claxoane si scartait nervos de roti. Pe langa mine trec un el si o ea. Cred. Nu incerc sa imi dau seama sub care strat de fond de ten si fard de pleoape se ascunde el. Moda, deh, de gustibus et coloribus non disputandum. Mi-e dor totusi de moda masculina de pe vremea reclamelor la Marlboro si Camel. Un nene foarte dezorientat incearca sa isi aminteasca daca voia sa coboare la metrou sau sa mearga la autobuz. E doar 8.30 dimineata, sau e deja 8.30 dimineata pentru el? Parca se inchideau pe la 5 carciumile, dar mai stii? In statia de autobuz stau statui. Priviri plecate in pamant, ochi din care a disparut orice lumina, chipuri cenusii.  Pe scarile de la metrou coboara furnicile corporatiste. Identice. Aceleasi haine, acelasi pas, aceeasi frunte pe care daca o privesti ai impresia ca sub ea se naste formula panaceului universal menit sa creeze o planeta fara oameni bolnavi. Nici un zambet. O domnisoara confunda geamul trenului cu oglinda de acasa. Isi aranjeaza bretonul. Trage in toate partile de tivul bluzei, ridica bluza si trage in toate partile si de marginea pantalonilor. Isi mai aranjeaza o data bretonul. Si inca o data.
O bunicuta foarte moderna si cocheta susoteste impreuna cu nepotica ei. Ii povesteste ceva ca sa o tina cuminte pe scaun. Copila gangureste cu stoluri de gugustiuci in glas. Tine in maini o umbrela mica si sigur comestibila. Rontaie din ea si rade fericita.  Nu ii va mai folosi ca sa o apere de ploaie cu atatea urme de dintisori, dar tare-i buna judecand dupa cat de decisa este sa o pape cu tot cu maner. Vede ca o privesc si imi zambeste deschis, limpede, sincer. Cu soare in par si cer in ochi, cu mutrita de copil fericit si iubit, este singura fiinta vie din toata marea de oameni.
Zambesc si eu si cobor la treburile mele, cu sufletul pornit hai-hui pe cararile Medelenilor, alaturi de o versiune in miniatura a Monicai.
Am pastrat in mine zambetul blond. Doar un zambet mic, datorita caruia am zambit si eu o zi intreaga.
La multi ani, copilarie.

1 comments:

athos73 spunea...

Povestea inceputa trist are un final fericit. La urma urmei paharul nu e gol atata timp cat pe lume si in suflete exista copilarie. In mine traieste si azi copilul care-l infrunta pe Joe Indianul, calatorea cu pluta pe Mississipi si cu echipajul "Sperantei" pe mari si oceane, cel care se visa un D'Artagnan in devenire, viitor scenarist si regizor in acelasi timp, cel care.........cel care zambeste dintr-un trup de adult inganand zambetele copiilor sai. Extraordinar de FRUMOS este zambetul de copil!
Sunt si copii care nu zambesc. Asta este alta poveste.