Program intr-un singur pas

Scrijelit  joi, 5 aprilie 2012

Exista acele programe in 10 sau 12 pasi, folosite in cazul dependentilor (de la droguri pana la mancare), programe care de cativa ani au inceput sa fie foarte la moda si la noi. In absolut toate, primul pas si cel mai important este recunoasterea problemei. Urmeaza acceptarea, intelegerea si abia dupa aceea solutia. Totusi ele nu tin cont de un lucru: cheia supravietuirii, pentru majoritatea oamenilor, este negarea. Refuzam sa acceptam faptul ca suntem obositi, ca suntem speriati, ca nu vrem nimic sau ca vrem totul. Refuzam sa vedem lucruri evidente, refuzam sa recunoastem cat de mult
ne dorim sa castigam bataliile si, cel mai important, refuzam sa recunoastem ca negam.Vedem doar ceea ce vrem sa vedem, credem doar ceea ce vrem sa credem si culmea, functioneaza. Dupa o vreme in care ne-am mintit singuri, minciunile incep sa se confunde atat de mult cu realitatea incat nici macar noi nu ne mai dam seama ca sunt minciuni. Incepem sa credem in propriile povesti si pornim pe drumuri iluzorii. Negam atat de mult, incat nu vedem adevarul care sta fix in fata noastra asezat in asa fel incat nu l-ar putea rata nici un orb. Realitatea din pacate are un mod al ei aparte de a aparea de dupa colt si a ne sari la beregata atunci cand ne asteptam mai putin. In acel moment, nu mai putem nega. Insa, fiindca oamenii sunt inventivi, am descoperit alte metode de a continua sa traim si dupa ce sadica realitate ne-a pocnit in moalele capulu: nu ne oprim. Suntem ca in fata unui pahar pe care cineva il umple iar noi nu spunem "gata". Nu ne pasa ce este in el, suntem dispusi sa inghitim orice otrava, scoatem chiar noi fundul paharului si lasam ca viata sa toarne in el cat are chef, numai pentru a nu fi obligati sa ne privim negarea in ochi.
Sa fii adult e, vorba pustilor, naspa. Esti ca intr-un carusel. Urci si cobori, vezi albastrul si nesfarsitul cerului dar vezi si gunoaiele de prin balci. Partea cea mai proasta este ca nu ai cum sa il opresti si nu poti sa cobori. Esti obligat sa ramai acolo si sa il lasi sa te invarteasca pana la capat. Poti insa sa alegi daca negi existenta gunoaielor, cu riscul de a le atinge cu picioarele cand caruselul coboara prea jos, sau le accepti, ridici picioarele si astepti cu tot sufletul sa ajungi din nou acolo unde e doar lumina si albastru.
Nu, cheia supravietuirii nu este negarea. Suntem obositi. Suntem speriati. Ne dorim totul. Vrem sa castigam toate bataliile. Cand paharul se umple si rupe zagazurile, singurul lucru logic pe care trebuie sa il faci este sa inoti, nu te ajuta cu nimic sa negi existenta torentului. Lumea imaginara nu este un cuib, ci o inchisoare. Putem sa ne mintim singuri doar pentru o vreme,  negarea adevarului nu il schimba. Negarea doar intarzie momentul in care vom deschide ochii si vom descoperi ca nu suntem deloc sus, ci foarte jos, printre gunoaie pe care le-am fi putut evita extrem de simplu daca le-am fi recunoscut prezenta si am fi ridicat picioarele.
Este intotdeauna mai simplu sa infrunti realitatea decat sa incerci sa o ocolesti. Faptul ca esti intr-un vartej care te duce unde si cum are chef nu este o drama si nici nu inseamna sfarsitul. Inseamna doar ca trebuie sa inoti, pentru ca e singura ta sansa ca intr-o zi sa ajungi pe tarmul pe care il visezi. Ca sa castigi o lupta trebuie sa participi la ea. E adevarat, poti sa si pierzi, insa daca nu esti deloc acolo ci in lumea ta imaginara,  posibilitatea devine certitudine.
Trebuie sa ai propriul tau program de dezintoxicare, insa format dintr-un singur pas: recunoasterea. Nu trebuie neaparat sa accepti lucruri care nu iti convin, sau sa le intelegi. Este insa obligatoriu sa le recunosti prezenta, ca sa poti sa le dai la o parte sau macar sa nu te impiedici foarte tare de ele.