Zmeul de pluş

Curiozitatea. Motorul marilor descoperiri, vinovată pentru toate suişurile şi coborâşurile omenirii, motivul cunoştinţelor pe care le acumulăm de-a lungul vieţii. Chiar dacă uneori metodele folosite pentru a potoli foamea de a şti nu au respectat nici etica, nici viaţa, nici liberatea (Menghele de pildă), efectele lor s-au văzut în cele mai variate domenii, de la ştiinţă până la artă. Există însă şi un soi de curiozitate care nu este deloc constructivă, nu generează evoluţie. Dintotdeauna, omul a fost pasionat
de can-can. Cine?, când?, cum?, de ce?, cu cine? de când?, sunt întrebări care ne bagă mereu în priză, ne cresc adrenalina şi vrem neapărat să aflăm răspunsurile. Lumea se plânge frecvent că ştirile au devenit mult prea frivole, mult prea axate pe monden, pe scandal, pe circ ieftin. Există un motiv din care acest lucru se întâmplă. Asta vrem să ştim. Nu este vina ziariştilor decât în mică parte, ei se mulează pe cerinţele publicului. Nu ne interesează blogul unei fetiţe de 15 ani care luptă cu o boală nemiloasă şi a ales să îşi folosească puţinul timp rămas organizând acte de caritate şi tombole pentru copiii orfani. Salivăm în schimb când apare o postare despre cine ştie ce starletă obscură care întâmplător a nimerit în clubul în care ne serbam ziua de naştere şi scriem sute de comentarii ca să aflăm cum era îmbrăcată, cu cine venise, ce a băut, când a plecat. Când unul dintre cei mai buni jurnalişti din generaţia tânără a plecat definitiv, aproape nimeni nu a ştiut că şi-a petrecut ultimele săptămâni pe acest pământ încercând (şi reuşind) să salveze viaţa unui tânăr bolnav de leucemie, ignorând astfel probleme personale de sănătate care, în final - ce ironie - l-au făcut să piardă propria luptă cu moartea. Toată lumea însă a comentat isteric, zile în şir, eroarea penibilă a unui secretar de platou zăpăcit, care, la emisiunea realizată în memoria respectivului jurnalist, a afişat în studio fotografia celui mai bun prieten al acestuia.

Dacă până acum 5-6 ani nu aveam prea multe metode să aflăm care sunt punctele de interes, azi există cea mai potrivită unealtă şi cel mai bun barometru social: Facebook. Timp de câteva săptămâni, am avut curiozitatea (din nou ea) să observ ce se postează, la ce se dă like, ce materiale adună cele mai multe comentarii. Pe locul 5 în top sunt bancurile. Oricât de vechi, oricât de stupide, adună zeci de like-uri şi cel puţin câteva zeci de comentarii. Pe locul 4, vin fotografiile. Cu cât mai ciudate cu atât mai bine. Dacă înainte ne feream să arătăm lumii feţe şi ipostaze nu tocmai potrivite pentru a fi făcute publice, acum parcă am participa la concursul "cine postează cea mai tembelă fotografie cu el însuşi/ea însăşi". Nu ne mai pasă nici măcar de faptul că suntem luaţi la mişto şi că devenim subiect de glume, contează doar să adunăm like-uri, cât mai multe like-uri şi comentarii, cât mai multe comentarii. Pe locul 3, ştirile mondene, cele despre care am scris mai sus, cine?, cand?, cu cine?, ş.a.m.d. Pe locul 2, înjurăturile, la adresa oricui. Guvern, vecinul de palier, câinii de pe stradă, ploaia de afară, prăjitura care nu a ieşit cum trebuie dar pe care totuşi am "tras-o în poză" şi am pus-o pe "perete" cu un comentariu gen "nu gătesc aşa rău, nu ştiu ce am avut acum, în mod normal arată mult mai bine" (poate-poate ne laudă careva şi ne spune "lasă mai, ştim că eşti o bucătăreasa extraordinară, se mai întâmplă, bla bla). Iar pe primul loc.... Trofeul care adună sute de like-uri în câteva minute, sute de comentarii tot în câteva minute, întrebări, felicitări ca la nuntă sau tone de batiste virtuale oferite cu o condescendenţă la fel de virtuală, marele câştigător, este statutul nostru social sau aşa numita "stare civilă". Când eram adolescenţi, făceam planuri şi visam la cum va arăta rochia de mireasă, cum va arăta zmeul care ne va răpi şi ne va duce în palatele lui fermecate, îi scriam poezii Ilenei Cosânzene şi i le strecuram pe sub bancă doar-doar ne va face onoare să ne arunce măcar o privire în recreaţia mare, iar dacă asta se întâmpla, ne simţeam ca după 1 milion de like-uri. Azi, văd adolescenţi care îşi doresc o relaţie nu pentru a simţi fluturi în stomac, nu pentru a trăi bucuria de a fi îndrăgostit, ci pur şi simplu pentru a îşi putea schimba, mândri, statutul pe FB din "single" în "in a relationship". Dacă ar fi doar adolescenţi, încă ar fi bine. Cunosc ţnsă oameni maturi care joacă în hora asta. Orice, pentru 5 minute de glorie pe FB şi pentru multe like-uri. Cam câte comentarii şi câte like-uri "culege"  în mai puţin de 2 minute o astfel de schimbare? Aproximativ 12 like şi 20 de comentarii, asta în condiţiile în care eu am puţini prieteni şi în general nu prea postez nimic, deci lumea nu e obişnuită să se uite pe "pereţii" mei. După mai puţin de 30 de minute, se adunaseră cam 100 de comentarii, un record absolut pentru grupul respectiv, toate pe aceeaşi temă: cine?, cum?, de cand?, de unde?. O întreagă furtună. Am stat şi am privit uimită cum, în câteva secunde, oameni care absolut niciodată nu au dat like la ceva postat de mine au observat schimbarea de statut. Nici măcar nu vreau să mă gândesc câte bulinuţe albastre şi câte comentarii adună o astfel de schimbare pentru o persoană care chiar are activitate pe reţea. Tot în acea zi postasem un text care vorbea despre bolnavii de cancer, despre faptul că noi ne dorim case, maşini, salarii mai mari, ei îşi doresc un singur lucru, mult mai simplu: o zi în plus, chiar şi cea de luni, pe care atât de mult o dispreţuim noi, cei care avem mii de zile înaintea noastră. Textul cerea ca, dacă îţi pasă, dacă ştii pe cineva, oricine, care se luptă sau a pierdut lupta cu boala, să dai mai departe. Ştiu sigur că majoritatea prietenilor mei cunosc - măcar din auzite - cel puţin o persoană bolnavă de cancer. Întâmplător s-a vorbit despre acea persoană pe toate posturile TV trei zile la rând de la 1 ianuarie încoace. Ştiu la fel de sigur că cel puţin jumatate dintre ei erau online cand am postat. Au fost un singur like şi o singură partajare.

După 2 ore de la "marea schimbare", adunasem mai multe like-uri decât atunci cand am anunţat că într-un anume club din Bucureşti se va întâmpla un eveniment caritabil pentru copiii de la Centrul Pinocchio. 

Chiar atat de mult contează dacă şi cu cine suntem împreună? Mai mult decât zâmbetul unui copil orfan?

Vrem cu toţii o schimbare. Vrem sa vedem că reîncep să conteze lucrurile cu adevărat valoroase. Această schimbare nu va veni niciodata atâta timp cât nu dăm noi inşine startul.

Vă provoc: măcar două zile pe săptămână nu mai postaţi, nu mai daţi like şi nu mai comentaţi în mod public decât dacă este într-adevăr ceva atât de important încât să merite atenţia voastră şi a altora. Dacă vreţi să partajaţi muzică, bancuri, poze drăgălaşe sau distractive la care voi nu v-aţi adus în nici un fel contribuţia (prin prezentă, realizare sau prelucrare), faceţi-o prin mesaje private, fie ele şi de grup. Păstraţi-vă "pereţii" pentru lucrurile cu adevărat interesante. În plus, încercaţi să vă păstraţi viaţa privată... privată. Cei care trebuie să afle că v-aţi certat cu Z şi v-aţi cuplat cu Y, află oricum, direct de la voi. Nu cred că e nevoie să ştie asta toţi cei 600 de oameni pe care îi aveţi în listă. Să fim serioşi, pe 70% dintre ei nici măcar nu îi cunoaşteţi personal, ca să nu mai pomenesc de faptul că poate unii din ei sunt contacte strict de afaceri. Nu prea face deloc bine la imagine să ne spălam rufele chiar atât de public (dacă veţi veni cu argumentul că există grupuri pentru fiecare categorie, să fim din nou serioşi. Câţi dintre noi au stat să facă grupuri, grupuleţe şi grupişoare pentru fiecare tip de informaţie partajată pe Facebook? ). Dacă tot ne-a pus sfârşitul secolulului XX la dispoziţie această minunată metodă de a vorbi întregii lumi, putem încerca să o folosim în mod corect. Alegeţi să protestaţi împotriva banalului şi a lucrurilor mici care ne-au invadat vieţile în aşa măsură încât nu mai observăm lucrurile mari care se întâmplă. Chiar dacă nu ne dăm, poate, seama, inclusiv asta este o metodă de a spăla creiere şi ne-o facem cu mâna noastră. Da, sunt frumoase melodiile, sunt distractive pozele, sunt hazlii unele bancuri, dar sunt chiar atât de importante încât să merite să ne pierdem vremea arătându-le tuturor celor 'şpe mii de prieteni din lista care la rândul lor le arată celor 'şpe milioane de prieteni din lista şi tot aşa? Contează toate astea atât de mult încât să merite riscul să ne vedem la o bere şi să nu mai avem alte teme de discuţie decât "ai văzut ce melodie a pus azi X pe facebook? oare de ce o fi ales-o tocmai pe aia? oare are vreun mesaj ascuns de transmis sau doar s-a gândit că poate le place şi altora?". Deja aud conversaţii din astea şi de fiecare dată mă gândesc la un singur film, teoretic SF, practic din ce în ce mai înspăimântător de real: "Idiocracy". Am mai scris despre el.

Haideţi să încercam să scoatem la lumină zmeii adevăraţi şi să lăsăm zmeii de pluş acolo unde le este locul: la o bârfă în cafenea, printre prieteni foarte buni pe care chiar îi cunoaştem personal, singurii pe care i-ar putea interesa cum?, cine?, când?, unde?, de ce?-urile din viaţă noastră.

Le mulţumesc prietenilor care au participat, conştient sau nu, la micul meu experiment social. A fost o glumă, menită să tragă un semnal de alarmă. Vă promit că atunci când şi dacă va fi cazul să anunţ o schimbare de genul ăsta, veţi fi primii care vor afla. Nu de pe Facebook, direct de la mine, la o bere, acasa'n varză. Îi mulţumesc şi prietenului care şi-a dat seama încă de la început că este o glumă şi a consimţit totuşi să păstreze tăcerea. Sper că aţi înţeles corect care a fost intenţia mea. Am vrut să vă spun că e momentul să redevenim oameni, nu entităţi conectate la reţele sociale.

Parafrazând finalul unei emisiuni radio din anul 1938 - care mi-a dat ideea, deşi tema diferă - am să vă spun aşa:

Piesa noastră a fost un simplu divertisment;. Ne-am îmbrăcat în haine virtuale şi am sărit dintr-un tufiş virtual ca să vă speriem: bu-hu-hu. Noapte bună tuturor şi ţineţi minte: zmeul care vorbeşte, cântă sau dansează pe monitorul vostru nu este real şi nu merită să vă bateţi capul cu el. Dacă auziţi un semnal sonor şi totuşi nu apare nici o fereastră de chat, nu va întrebaţi ce s-a întâmplat cu calculatorul. Nu era un prieten care dorea să va întrebe ce mai faceţi, ci doar o nouă postare pe Facebook aparţinând unei persoane pe care e posibil să nu o fi privit niciodată în ochi.