Când asculţi liniştea

Scrijelit  marți, 15 martie 2011

Înainte de venirea zorilor, pământul tace. Timpul se opreşte suspendat undeva între intunericul nopţii şi primele raze de soare. Dacă apleci urechea atent către în afară, poţi auzi liniştea. E o clipă asemeni unei picături de rouă. Limpede, preţioasă, efemeră. Undeva, în lume, înfloresc cireşi. Se ţes şi de destrăma vise. Se moare, se iubeşte, se nasc speranţe şi se dărâmă castele. Undeva în lume există un val care vine şi într-o secundă distruge întregul tău univers cunoscut. Verdele se transformă în noroi şi cenuşă. Balanţa se clatină şi nimic nu mai este cum a fost înainte. În locul în care liniştea dansa printre culori delicate, e acum vuiet de mare, scâncet de planetă bolnavă sau zgomot strident de fiare răsucite tembel prin iarbă, de sirene, de moarte şi totul se transformă din "mâine" în "prea târziu".
Închide ochii. E linişte. Adun-o în suflet şi îmbracă-te în ea. Înfloreşte un cireş şi zboară o mie de cocori. Lângă un pat mic, o lampă de veghe luminează chipul unei mame care îşi adoarme puiul cu glas legănat, de poveste. Undeva, în lume, răsare soarele. Se nasc îngeri. Zâmbeşte-le.