Zăpada zânelor

Se spune că, dacă mai e zăpada în ziua de Dragobete, zânele sunt de vină pentru existenţa ei. Chiar mă întrebam cum, după atâta soare, iarna a decis să revină în forţă şi să toarne peste noi alte câteva tone de fulgi pufoşi. Acum îmi e clar: o zâna mică şi ghiduşă şi-a băgat aripioarele în oala cu anotimpuri şi a cam greşit ingredientele. În loc de două uncii de ploaie de primăvară şi trei fire de ghiocel, a pus în fiertura magică nişte scame din cojocul Babei Dochia. De asta nu trebuie lăsate zânele mici să facă ce au chef. Mereu încurcă treburile şi zăpăcesc lumea.
Se mai spune că zăpada strânsă şi topită în această zi e foarte bună pentru spălat pe faţă tot anul, ca să fii blând, drăgăstos şi ca norocul Dragobetelui să te însoţească până la următoarea naştere a primăverii. Tot azi, păsările încep să îşi construiască micile locuinţe pentru pui. Ursul iese din bârlog şi mormăie la copaci, restul animalelor ţopăie fericite prin pădure în căutarea "perechii ideale". Este o zi în care nu ai voie să te cerţi, nu ai voie să fii supărat, nu ai voie decât să iubeşti. Ştiu, nu e atât de cool ca Valentine's Day, practic nu se întâmplă nimic interesant, nu sunt zdrăngănele rozalii şi inimioare "fluffy". Dragobetele nu are decât ghiocei, rândunele şi primăvară. Mulţi ar spune că e o sărbătoare ştearsă şi anostă. Eu aş spune că este o declaraţie de dragoste pentru noi toţi, venită din partea naturii care se trezeşte la viaţă. Între o sărbătoare sclipicioasă, cu gesturi "mari" şi cuvinte care sunt uitate până a doua zi şi una care aduce lumină, copaci înfloriţi şi ghiocei, eu o aleg pe ultima. În plus, ultima oară când verificasem România era ţară de rit creştin-ortodox. La noi nu există sfinţi Valentini prin calendar. Dacă totuşi vreţi să legaţi Dragobetele de vreun sfânt, ziua de 24 februarie pentru biserica ortodoxă înseamnă Aflarea capului lui Ioan Botezătorul. Nu că aş ţine eu partea religiei, dar dacă tot serbăm sfinţii altora, o să ajungem până la urmă să declarăm 4 iulie Ziua Naţională a României.
Am uitat ceva?
Da. Ceva insignifiant. Nu zic eu că e aşa. Zic "jurnaliştii".
Ieri ne-a părăsit unul din cei mai valoroşi oameni de cultură pe care îi aveam. Iertare că am scris despre asta doar la final, la rubrica "fapt divers". Am luat şi eu exemplu de la presă, care a "pierdut" ştirea undeva între ultima bârfă mondenă legată de un anume divorţ şi arestarea unui oarecare interlop.
A fost scriitor, ziarist, editor, secretar al Uniunii Scriitorilor. A scris prefeţe şi studii introductive pentru romane şi culegeri de povestiri semnate de Edgar Allan Poe, Edmond About, Villiers de l'Isle-Adam, Mark Twain, J.H Rosny-Aine, R.L. Stevenson, Stanislaw Lem şi alţii. Prozele şi studiile lui au apărut în peste douăzeci de ţări. I s-au decernat marele premiu al Ministerului Culturii şi Artei din Polonia (1973), premiul special "Aripile de aur ale fanteziei" (1980) şi premiul "World F" (Brighton, 1984), pentru întreaga sa activitate în domeniul SF-ului. Fan împătimit al lui Jules Vernes, a publicat zeci de studii legate de opera şi viaţa acestuia. Monografia "Douăzeci de mii de pagini în căutarea lui Jules Verne" a fost tradusă şi publicată în Italia. Studiile lui despre cele 4 romane semnate Jules Vernes în care acţiunea se petrece în România sunt cunoscute la nivel mondial, iar în anul 2004 a publicat o lucrare care completează aceste studii, intitulată "Jules Verne. Chipuri, obiceiuri şi peisaje româneşti", prin care arată întregii lumi locurile, tradiţiile şi lucrurile frumoase din această ţară. Am avut onoarea să stau de vorba cu el cândva şi m-au fascinat privirea albastră pierdută printre stele şi rachete, glasul cald, extraordinarul talent de a naşte imagini în cuvinte, pasiunea şi forţa care clocoteau în el ca un vulcan. Drum bun, Ion Hobana. Fie ca paşii spre alte planete să-ţi fie mângâiaţi de zăpada zânelor.