Fără limite

Scrijelit  luni, 24 ianuarie 2011

Între limitele pe care ni le auto-impunem şi limitele stabilite de alţii, există un tărâm al nimănui în care totul este posibil. Locul în care poţi să îţi doreşti orice, poţi să fii orice, poţi să faci orice. Locul în care nimic nu "trebuie" şi toate semafoarele sunt verzi. Ai 16 ani. Ai mulţi prieteni. Ai aproape toate lucrurile pe care un adolescent normal al secolului XXI şi le poate dori. Ai toate cuvintele, gesturile şi culorile ca să te exprimi. Ai extraordinarul atu al vârstei căreia i se iartă scăpările, furiile, lacrimile, revoltele, paşii împiedicaţi. Ai întreaga viaţă înainte, aşteptându-te să o cucereşti. Într-o zi însă universul tău se îngustează, liniile ordonate pe care mergeai şi care îţi călăuzeau paşii încep să se frângă. Culorile dispar. Nu te mai simţi stăpânul lumii, ci un grăunte insignifiant, aruncat încoace şi încolo de un fir de vânt. Declanşatorul poate fi orice: o primă dragoste sfârşită în mod nefericit, o primă trădare, plecarea unui părinte (definitivă sau provizorie, efectul este acelaşi pe termen scurt), oameni care îţi spun în fiecare zi că nu poţi, că nu ai cum, că nu ştii. La început, lupţi cu toate aceste lucruri, încerci să le ordonezi, să le găseşti locul în tine şi să îţi găseşti locul printre ele. Teoretic, ştii că nu este totul atât de întunecat cum ţi se pare ţie. Practic, ai doar 16 ani şi universul tău, cum ziceam, s-a îngustat. E de ajuns doar o clipă de neatenţie şi trenul tău va lua o curbă şi va intra, din ce în ce mai adânc şi mai de neoprit, în tărâmul nimănui. Totul începe fără să îţi dai seama, ca o glumă. "Hai să vezi şi tu cum este, ce se poate întâmpla, o dată nu contează." Încerci, crezând că nu ai nimic de pierdut. Îţi place. E ca un refugiu unde nimic nu te mai poate atinge. Logica ar trebui să îţi spună un lucru elementar: o substanţă chimică nu poate fi un refugiu. Tu însă nu mai funcţionezi logic. Eşti departe, foarte departe, în tărâmul nimănui. Nu există nimeni care să îţi spună că inclusiv aici e neapărat necesar să existe limite, că fără ele te poţi pierde pentru totdeauna. Te simţi din nou în fruntea lumii. Eşti fericit, sigur şi stăpân pe tine. Nu te simţi deloc artificial. Cel puţin nu atâta vreme cât falsa fericire curge prin venele tale, neutralizează strigătele disperate de ajutor ale tuturor încrengăturilor nervoase din corpul tău. Apoi, plăteşti preţul. Înainte să îţi dai seama, începi să ai nevoie de ea nu ca să te simţi bine, ci ca să nu te mai simţi rău. Nu te mai interesează decât următoarea doză. Universul tău s-a îngustat atât de mult încât nu mai există decât patru pereţi care se strâng din ce în ce mai tare în jurul tău, iar între ei nu mai este decât suferinţă. Eşti, abia acum, cu adevărat singur. Singur în faţa coşmarurilor şi a insomniilor. Singur în faţa durerilor, foarte reale, tot atât de reale pe cât de ireală era ea, fericirea. Singur în faţa corpului tău care pe zi ce trece încetează să te mai asculte, încetează să mai ştie că are doar 16 ani. Singur în faţa imaginii din oglindă care îţi arată un om îmbătrânit, rătăcit, o fiinţă asemenatoare cu cele din filmele cu zombies. Singur în faţa degetelor acuzatoare care se îndreaptă spre tine. În foarte multe din cazuri, singur în faţa unor boli despre care copilăria ta nici măcar nu trebuia să ştie că există.
Aveai 16 ani. Aveai mulţi prieteni. Ai crezut că este o glumă. O ţigară, hei, ce rău poate face? O pastilă, e doar o pastilă, zău că nu se întâmplă nimic, hai, încearcă. Înainte să o ştii, gluma se va transforma într-o realitate pe care nici un film de groază nu o poate descrie.
Eşti într-un tren al cărui sistem de frânare s-a stricat şi care aleargă nebun spre prăpastie. Dacă ai puţin noroc, o mână se va întinde spre tine la timp ca să te tragă din vagon, însă chiar şi aşa vor urma luni, ani în care nu vei mai fi tu şi mai ales nu vei mai fi niciodată tânăr. Dacă nu ai noroc, atunci tot ce va mai rămâne după tine va fi, poate, un şoricel de pluş gri cu urechi roz, aruncat printre dărâmăturile şi molozul unei clădiri dezafectate. Un şoricel de pluş care îşi doarme somnul inocent de jucărie printre resturile fericirii chimice. Crezi că este o metaforă? Te înşeli. E doar cea mai tristă imagine pe care am văzut-o vreodată şi m-am întrebat mereu ce s-a întâmplat cu stăpâna lui de 15-16 ani care şi-a uitat acolo cel mai bun prieten pentru că trenul ei pornise pe o şină fără limite.

1 comments:

Anonim spunea...

frumos scris, si foarte adevarat.