Natură moartă cu mâini, covrigi şi pisică

Scrijelit  joi, 15 decembrie 2011

Soare. Probabil ultima zi prietenoasă a acestui an. În mijlocul străzii, într-o baltă de raze, se alintă un bulgăre pufos gri-albăstrui. Se răsuceşte, se încolăceşte, o bucăţică de nor pierdută pe asfalt. E atâta fericire acolo, în petecul de lumină şi căldură, încât zâmbeşti cu zâmbetul pentru copii. Bulgărele miaună dulce şi se întoarce cu burta în sus, ca pentru mângâiere. Trec oameni. Grăbiţi, neatenţi, cu privirea în pământ. Ei nu sunt fericiţi. Nu îi bucură mirosul de primăvară tânără care a năvălit insolent peste începutul de iarnă. Prea mult viscol e în sufletul şi în ochii lor. De undeva vine aromă de covrigi cu miere abia scoşi din cuptor. În faţa geamului covrigăriei, o bunică albă, înveşmântată în culoarea celui care şi-a condus o bucată de inimă pe ultimul drum, inspectează atentă cozonacii făcuţi la comandă. Îi priveşte aşa cum priveşte învăţătoarea prichindelul neastâmpărat şi aştepţi să vezi dacă îi va trimite la colţ sau îi va ierta de data asta. Bucuria parfumului de sărbătoare e mai puternică decât nemulţumirea cauzată de coaja prea coaptă. Îi pune grijulie în sacoşă şi se pregăteşte să plece. Păşeşte atentă pe treapta care separă regatul cozonacilor de trotuar. E micuţă, firavă, îmbrăcată sărac. Chipul, acum ars de anii care au trecut peste el, este al unei femei care cândva a fost foarte frumoasă. Face un pas, se întoarce şi cere un covrig. În ochi apare strălucirea fetiţei neastâmpărate care pregăteşte o şotie. Pentru o clipă, în faţa ta nu mai e o bunică albă îmbrăcată sărăcăcios, ci întreg Medeleniul cu toate Olguţele lui în suflet şi cu Monicile în gest. Aştepţi să o vezi cum muşcă din bucata de aluat caldă şi dulce. Nu o face. Cu paşi mărunţi, înaintează pe trotuar. Ţine covrigul cu grijă, ca pe o lumânare de Înviere. Se opreşte. Ea a văzut ceva ce tu, prea prins să îi admiri frumuseţea de om care a ştiut să treacă peste toate lacrimile şi să rămână curat în inimă, nu ai observat până acum. Covrigul îşi schimbă stăpânul. Mâna în care stă acum tremură. În ajutorul ei sare încă o mână, la fel de tremurândă. Amândouă încearcă să îl ducă spre gura care îl aşteaptă. E greu. Foarte greu. Simţi cum îţi străpung gândurile tot chinul şi toată durerea bietelor mâini. Sunt doar două. Cândva au fost puternice, au aparţinut unui bărbat înalt, zdravăn, sigur pe el. Acum, veghează cuminţi în poala unui bătrân bolnav, prea mândru ca să cerşească, prea sărac şi prea singur ca să rămână în casă şi să moară neştiut de nimeni. Împreună cu el, stau pe bordura unei vitrine cu Moş Crăciuni, la soare. Precum bulgărele pufos, se bucură de ultima zi caldă a acestui an. Te-ai oprit şi tu. Pe stradă trec oameni. Privesc în pământ, neatenţi. Se grăbesc spre casă. Oricât ar fi de frig şi de gol, acolo îi aşteaptă cineva. Sunt încă atât de tineri, atât de puternici, atât de multe drumuri au înainte şi nu o ştiu, nu o vor şti decât atunci când va fi prea târziu. În întregul oraş, doar trei fiinţe sunt fericite: un bulgăre gri-albastrui mieunator, o bunică albă cu parfum de alt secol şi un bunic în ai cărui ochi bucuria ultimei zile calde a anului s-a împletit cu bucuria mierii de pe covrig. Singurele trei fiinţe din oraş care nu au nimic şi pe nimeni. Doar ele văd că, pentru câteva ore, în lume s-a întors primăvara. Bunica albă, după ce din puţinul ei a luminat ziua unui bătrân mai bătrân decât ea, şi-a continuat drumul, cu paşi mici. Mâinile au obosit şi au lăsat covrigul alături de ele, pe o bucată de hârtie. În sufletul tău ninge cu fulgi foarte mari şi foarte grei. O porneşti şi tu, aiurea, în căutarea unei planete unde bătrânii au copii mari şi iubitori, iar pisicile stăpâni grijulii.