Cetatile visului

Muntele canta a primavara si a soare si cheama cu glas de izvor si de frunza. Potecile serpuiesc adormite printre fagi, printre mesteceni, tot mai sus, purtand in praf povesti uitate, amintiri ale zilelor cand pe acolo paseau barbati aspri ca viscolul si femei frumoase si puternice precum florile stancilor. Cu fiecare pas pe care il faci catre inaltimi, legendele invie, le auzi murmurand alaturi de tine, umplandu-ti sufletul cu intrebari, cu umiri, cu flacari.


Adancita in inima muntelui, printre cascade, printre brazi, printre vulturi, o cetate isi leagana uitarea, asteptand cuminte glasurile celor veniti sa-i trezeasca pietrele purtatoare de taine. Te duce sprea ea o carare la inceput blanda, apoi din ce in ce mai salbatica, cotita, care iti spune parca: "opreste-te daca nu poti auzi povestea ce incepe la capatul meu."
Aici, toporasii si stelutele lupta vitejeste cu ultimele paturi asternute de iarna peste frunzele miilor de toamne pe care le-a vazut acest taram uitat de timp. In stanga, e stanca pe care susura apa zapezilor. In dreapta, dincolo de perdeaua de brazi, ghicesti satele pe care muntele acesta le vegheaza.














Si mergi, iar cand crezi ca drumul nu se va mai sfarsi, in fata se deschid, cu lumina si abur dulce de pamant, portile marii cetati in care nici un dusman nu a patruns vreodata....Sau a patruns? Cand te apropii de primele ziduri, afli raspunsul. Din iarba zambesc alintat cateva fire de condurul-reginei, cochetand cu clopoteii salbatici. Langa ele a crescut insa si un alt soi de vegetatie, din speciile "dozis bericumm", "petumm sticlis", "ciocolatis ambalicumm" si altele asemanatoare. Un mesteacan trist intinde brate inmugurite, incercand sa ascunda ranile ce ii cresteaza scoarta, rani lasate de cei care au crezut ca tulpina unui copac este un soi de carte de oaspeti in care fiecare poate sa semneze. Zidurile de aparare a caror mestesugita lucrare a strabatut veacurile si a uimit sute de arheologi si arhitecti, plang sub povara acelorasi insemne care au in comun cu runele un singur lucru: au fost scrijelite pe piatra cu ceva ascutit. De multe ori m-am gandit ca cei ce le-au facut uitand de sintagma "numele prostilor pe toate gardurile", au crezut ca, peste veacuri, istoricii le vor considera dovezi ale faptului ca dacii nu cunosteau doar scrierea zilelor noastre, ci si calendarul actual si numele oraselor romanesti contemporane. Dincolo de ziduri, incepe marele drum al cetatii. De-a lungul lui, arherologii au pus o balustrada cu dublu rol: de a proteja vizitatorii de drum, caci panta ce coboara spre sanctuare este alunecoasa si plina de surprize sub forma de bolovani vicleni ascunsi sub frunze, iar drumul cetatii in sine este o capcana pentru picioare, fiecare pas putandu-se transforma intr-o aluncare destul de dura si de a proteja drumul de vizitatori, pentru a nu deveni si el o "carte de oaspeti". In curand insa calea va fi libera si pentru picioare rupte si pentru semnaturi, pentru ca niste bravi urmasi ai puternicilor daci si-au incercat muschii bine lucrati la sala si au indoit fierul cat au putut de bine, poate pentru a-i da un aer antic. Nici sanctuarele nu au scapat. Desi intreaga poiana indeamna la tacere si la visare, ajung in fiecare an acolo fiinte care cred ca acele extraordinare constructii sunt doar dovezi ale religiei dacice. Si, ca orice bun crestin, romanul cand ajunge intr-o biserica aprinde o lumanare. Acuma, daca ajunge ceara pe batranele pietre aduse cu greu din cine stie ce cariere de dincolo de munte, nu prea conteaza, nu? Mai ales ca cea rosie se potriveste foarte bine cu gri-ul andezitului care a ridicat atatea intrebari atator oameni de stiinta. Probabil nimeni nu a spus "credinciosilor" ca dacii foloseau facle doar ca sa aiba lumina noaptea si ca in nici un caz nu le lipeau pe stalpii cetatii. Pretutindeni in cetate sunt urmele catusi de putin istorice ale trecerii excursionistilor sau cautatorilor de comori. Gropi, ambalaje aruncate in turnurile de la baza platoului sanctuarelor, marcaje si placute indicatoare rupte sau desenate. Iar vara misterioasa cetate a Sarmizegetusei devine loc de plaja si de picnic, pentru ca, nu-i asa, soarele de andezit este cea mai buna masa pe care sa iti poti intinde pate-ul de ficat si rosile cumparate de la aprozar, iar lemnul Sanctuarului Mare este parca special pus acolo pentru uscarea tricourilor purtate la urcare. Iar daca, atunci cand ajungi acolo singurul lucru ce te intereseaza e sa iti verifici mail-ul pe laptopul carat in rucsac, poti soune ca excursia la Cetatile Dacice din muntii Orastiei a fost chiar reusita.